Recenzie: Al nostru este cerul de Luke Allnutt
„Când sunt pe afară și mă plimb pe dunele de nisip, sau
când stau la birou și privesc marea, îmi șoptesc și mie cuvintele misterioase –
al nostru este cerul, al nostru este cerul. Mă trezesc cu sunetul lor în minte
și înainte să adorm le pot auzi din nou. Patru cuvinte, ca și cum ar fi o
mantră, o rugăciune care mi-a fost spusă de mii de ori pe când eram copil.”
Ce poate fi mai frumos în viață decât să iubești și să ți
se răspundă cu iubire, să te îndrăgostești și să îți trăiești viața așa cum
crezi de cuviință, liber, ținând de mână persoana iubită, făurind visuri,
crescând și maturizându-te, dar fără a uita să te bucuri de fiecare moment,
căci viața, deși poate suna a clișeu, este trecătoare, iar de cele mai multe
ori oamenii, în continua lor căutare, în agitație și tumult, uită de lucrurile
care contează cu adevărat.
Uită de iubire, uită de frumusețea unei zile petrecute
alături de persoana sau persoanele dragi, uită să respire, să se bucure de
razele de soare ce-i mâgâie chipul, de compania unei cărți bune, de
îmbrățișarea celui de lângă el, de micile bucurii ale vieții. Și le reamintește
abia în momentul în care nu le mai are. În momentul în care este prea târziu,
în care ce a avut este acum dispărut pe vecie. În momentul în care rămâne cu
mâinile goale. Cu sufletul gol. Având doar o mare și apăsătoare durere, ce-i va
străbate pieptul și-i va încetini bătăile inimii. Sau din contră, i le va
intensifica, amintindu-i că fără persoanele dragi, nu va mai retrăi prea curând
momentele pline de calm și bucurie.
Al nostru este cerul este o pledoarie închinată iubirii, dar și suferinței.
Este o scrisoare de dragoste tristă, dar și frumoasă, deoarece te poartă prin
toate stările posibile, și chiar dacă ești doar un cititor neputincios, fără
posibilitatea de a schimba cursul poveștii, chiar dacă simți că în fața ta
drumul conduce spre durere, deznădeje, boală și suferință, ai totuși speranța
că în final, după ce toate lucrurile au fost spuse și nu mai poți controla ce
tocmai s-a întâmplat, chiar și atunci, în întunericul de după, ai vaga impresie
că inima ta va fi capabilă să bată din nou. Poate nu la aceeași intensitate ca
înainte, dar cu pași mici, susținuți, îți vei regăsi puterea.
Când am început această călătorie literară, știam că de
aceasta dată voi citi despre o poveste de dragoste profundă și tristă. Însă nu
eram pregătită pentru ceea ce am găsit între paginile cărții. Nimeni nu m-a
averizat cât de ușor, dar în același timp greu, îmi va fi să continui să
citesc. Povestea este obsedantă, o citești pe nerăsuflate, ai vrea să te oprești
dar nu poți, cu toate că te întristează și te revoltă.
Autorul prezintă viața cuplului Rob-Anna, prezentând
detaliat începuturile celor doi, etapele îndrăgostirii, momentele fericite
petrecute în doi, clipele mai puțin fericite – destul de numeroase, care le-au
pus relația la încercare. Povestea este redată din perspectiva personajului
masculin, Rob, un tânăr fericit alături de iubita, iar mai apoi soția sa. El
este optimistul familiei, cel care, deși la început întâmpină anumite greutăți
în ceea ce privește locul său de muncă, nu renunță din a spera și a face
planuri. Anna, de cealaltă parte, joacă mai mult rolul de cap al familei, având
un job stabil, respectând regulile, fiind extrem de meticuloasă atât la locul
de muncă, cât și în viața de zi cu zi și în cadul relației. Însă cei doi se
completează frumos, reușind să umple acele goluri care există de cele mai multe
ori într-o relație.
„Simt o nevoie uriașă să fiu din nou cu ea, să o cunosc
iarăși, să descopăr cine este persoana care a devenit. Persoana care a fost
înainte să o întâlnesc prima oară. Pentru că asta e iubirea. Să te simți trist
că nu ai făcut parte din trecutul unei persoane. Să fi fost cu ea când spăla
pensulele cu care picta, când alerga prin lanurile de floarea soarelui, când
stătea la birou și făcea calcule. Îmi doream s-o fi cunoscut pe când era copil,
când citea cu genunchii strânși la piept, iar părul îi era luminat de razele de
soare care se strecurau prin ramuri.”
După multe momente extrem de dificile – lacrimi și
suferințe, speranțe destrămate și dureri ascunse-, pe care nu am să le dezvălui
aici, fericirea lor devine completă odată cu nașterea copilului lor, Jack. Dragostea
se împarte acum la trei, la fel și grijile de zi cu zi, și bucuriile și
tristețile. Prin ochii tânărului tătic, (re)descoperim ce înseamnă dragostea de
tată, ne alăturăm jocurilor lor, primilor pași făcuți de Jack, inocența
copilăriei și frumusețea specifică acestei vârste. Însă ceva se întâmplă, iar
fericirea este spulberată cu ușurința cu care un vânt de toamnă spulberă
frunzele uscate dintr-un parc.
Aș vrea să vă spun că povestea celor trei este una
fericită și cu happy-end (mă rog, finalul este interpretabil, și depinde foarte
mult de cum îl percepem fiecare), dar este departe de a fi așa. Cu toate
acestea, consider că povestea a fost scrisă astfel cu un motiv, autorul dorind
să transmită cititorilor anumite lucruri esențiale care, în alt context – unul
mai fericit -, nu ar fi avut aceeași greutate și profunzime. Poate veți
înțelege ce spun eu aici după ce veți citi cartea și după ce veți reflecta la
principalele teme ale poveștii.
Iar dacă tot am pomenit despre subiecte, ei bine, unul
dintre acestea este lupta cu una dintre cele mai necruțătoare boli ale
secolului nostru – cancerul. Nu am să dezvălui cine se confruntă cu această
boală – în mod direct, că de confruntat, toți o fac – atât persoana bolnavă,
cât și familia acestuia și prietenii cu adevărat apropiați. Nu am să dezvălui
dacă aceasta, într-un final, a fost învinsă sau din contră, tentaculele ei
nenorocite au învins omul. Doar atât vă spun: dacă doriți să citiți această carte, va trebui să vă
pregătiți psihic. Bineînțeles, depinde foarte mult de persoana care parcurge
paginile acestei cărți. Unii sunt mai empatici și vor fi atinși de poveste,
alții nu vor înțelege pe deplin ce înseamnă să te confrunți cu așa ceva, deci
nu vor fi impresionați, iar o altă parte va fi zgâlțâită la propriu – aceștia
fiind cei care au văzut pe viu cât de ascuțiți pot fi colții acestei oribile boli, care îți împarte viața în înainte
și după.
În acest mod este împărțită și viața celor trei
protagoniști. Îi vei urmări în momentele fericite, la începutul relației și la
nașterea copilului, dar vei fi alături de ei și în momentul fatidic în care
totul se schimbă, nimic nu mai are sens, ți (li) se pare că este o glumă, o
minciună, o greșeală, un scenariu imposibil, căci toți spunem – nu ni se poate
întâmpla nouă. Dar ni se poate întâmpla, căci viața uneori este extrem de
crudă. Întrebarea este ce faci în această situație. Cum reacționezi. Cum o
gestionezi. Răspusul este dificil. Greu de găsit. Poate nici nu îl vei găsi
vreodată și te vei abandona pe tine însuți. Te vei lăsa moale în brațele
morții, vei dansa cu ea, sau vei lupta cu ea, vei spera până în ultima clipă.
Vei fi în continuare (aproape) același om sau te vei schimba total. Depinde,
bineînțeles, și de viziunea ta asupra vieții. Dar în realitate, nu sunt multe
opțiuni. Uneori, unora dintre noi, viața nu ne mai dă opțiuni.
„M-a izbit din plin gândul la ce era să pierdem. Mi s-a
tăiat răsuflarea, ca și cum un uriaș mi s-ar fi așezat pe piept. Anna număra
scoicile din mâna lui Jack. Viața pe care o aveam acum era de neprețuit."
Nu vreau ca aceasta să fie o recenzie tristă sau să vă
facă să nu cumpărați cartea. Eu nu mă așteptam la un asemenea subiect când am
citit-o și nu mă așteptam să îmi placă atât de mult, în ciuda subiectului.
Poate sunt eu masochistă. Însă, o spun, astfel de cărți sunt necesare. Pentru
că sunt mai mult decât niște simple cărți de ficțiune. Sunt lecții de viață,
scrise de oameni care au trecut prin anumite lecții dure de viață și vor să
împărtășească cu oamenii de pretudindeni bucuriile și necazurile vieții,
bucurii și necazuri ce ne apasă pe toți, într-o mai mică sau mai mare măsură.
Sau poate că scriu aceste lecții pentru ei înșiși, pentru a se descărca, ori
pentru a se regăsi. Sau pentru a nu uita cine sunt și prin ce au trecut. În
fine, ce vreau să spun este că nu trebuie să ocoliți cărțile de genul. Vă vor
întrista, vă vor speria, dar fac parte din realitate.
Ca să vorbesc puțin și despre personaje, trebuie să vă
spun că eu am empatizat la greu cu acestea, m-am bucurat, am suferit și am
sperat odată cu ele. De multe ori nu am înțeles-o pe Anna și, la fel ca și Rob,
am judecat-o pentru aparenta ei lipsă de mobilizare. Mi se părea că nu vrea să
mai lupte, că acceptă realitatea crudă, că nu își mai dorește să caute și alte
modalități de a învinge boala. Dar, ca și Rob, m-am înșelat. Am empatizat cu
vocea romanului, cu acest bărbat prin ochii căruia am experimentat ce înseamnă
speranța, dar și deznădejdea. Mi-a plăcut de Jack, acest micuț extrem de
inteligent și care a fost nevoit să dea piept cu greutățile vieții de la o
vârstă prea fragedă. Mi-au plăcut momentele în care cei trei erau prezentați
drept o familie fericită, bucurându-se de micile plăceri ale vieții, momentele
în care tatăl, pasionat de fotografie, l-a ajutat pe micuț să descopere tainele
artei, puterea amintirilor, frumusețea unui apus de soare prins de pe cele mai
înalte clădiri ale orașului.
„A început să pozeze, iar coapsele lui se contorsionau,
se suceau în încercarea de a găsi cea mai bună poziție. Îi plăcea să facă
fotografii de la înălțime și printasem câteva dintre cele mai bune, ca să le
adauge la colecția lui de lângă pat. Soarele de dimineață, surprins de la
fereastra dormitorului său. Un sfârșit de săptămână în Dorset, un far albicios
care se profila pe cerul movuliu. Picăturile de ploaie pe geamuri, surprinse
din vârful lui Canary Warf.
Apoi s-a oprit și a rămas nemișcat pe umerii mei, și eu
m-am gândit că s-a întâmplat ceva. Am privit în sus, și el era doar foarte
liniștit, privea peste oraș, ca un fermier bătrân care își admiră recolta.”
Au fost momente frumoase în care am râs cu ei, am sperat
și am putut fi martoră la intimitatea și frumusețea unei familii. Au fost
momente când m-am speriat, m-am revoltat și m-am întristat la gândul că astfel
de probleme există cu adevărat și mulți se confruntă cu boli incurabile sau
fatale. Surpriza este cu atât mai mare în momentul în care afli, la final,
acolo unde autorii scriu câteva note lămuritoare sau mulțumiri (dar de fapt, eu
pe aceastea le citesc primele, deci cam știam la ce să mă aștept), că Luke
Allnutt este cel care s-a luptat cu cancerul și, se pare, a ieșit
învingător. Iar în acest context, povestea lui are și mai multă greutate. Iar
dacă personajul lui are sau nu aceiași soartă ca și el, veți afla doar citind
această impresionantă poveste.
"Știu cum durerea poate face lucruri oribile oamenilor."
La finalul lecturii am aflat seminificația frumosului
titlu. La finalul cărții am redescoperit că viața nu este dreaptă, dar și că
este de datoria noastră să facem să merite fiecare moment, să ne bucurăm, să
plângem, dar și să luptăm și să nu renunțăm la speranță.
Al nostru este cerul te va impresiona așa cum puține cărți o vor face. Îți va
frânge inima în mii de bucățele, ca la sfârșit să le recompună. Unele părți vor
fi vătămate pe vecie, altele vor regăsi drumul spre bucurie și speranță. Oricum
vei citi această carte, îți garantez că nu o vei uita prea ușor.
Voiam s-o citesc neapărat. Acum.... VREAU S-O CITESC CHIAR ACUM! :)) Spor!
RăspundețiȘtergereMa bucur sa aud asta ! Spor si tie ! :)
Ștergere