Recenzie: Sinuciderea ielelor de Ana Mănescu
„Să nu îți fie frică de ceea ce nu știi, de ce se ascunde
în tenebre, de grotesc, de monstruos. Tu să te temi de frumusețe și de cei pe
care îi iubești. Frica nu apare decît cînd ai ce să pierzi.”
Ana Mănescu este o zAnă și o făuritoare a poveștilor,
cuvintele ei au putere proprie, îți șoptesc la ureche și te însoțesc pe drumul
vieții tale, te atrag și te seduc, îți promit magie și feerie, cântec și lacrimi,
adevăr – brutal de trist și de frumos. M-am convins de aceste lucruri încă de
la prima ei carte pe care am citit-o, Stresul
dintre orgasme, continuând apoi cu Quasar,
alter.ego și până în momentul de
față, când am ajuns la Sinuciderea ielelor, magie pe hârtie
J
Volum
de proză scurtă, ce
conține 11 povestiri inspirate din basme și folclorul românesc, Sinuciderea
ielelor transpune cititorul într-o lume magică, fantasy, acolo unde
poveștile, oricât de îndrăznețe ar fi, prind glas, acaparând cititorul vrăjit
de profunzimea și blândețea cuvintelor.
În ziua în care am auzit de Sinuciderea ielelor, cu mult
timp înainte ca această carte să fie publicată, credeam că va fi un roman. Un
roman cu un astfel de titlu ! Eram, efectiv, extaziată. Nu știu de ce am crezut
asta – de fapt, știu, îmi doream enorm să fie un roman fantasy, căci ador
fantasy-urile și o ador pe zAnă -, însă apoi am aflat că este o colecție de
povestiri frumos reinterpretate, în inconfundabilul stil al autoarei.
„Ai grijă ce-ți dorești.
Și cît de clar o rostești.”
Ca să fiu sinceră până la capăt, voi dezvălui că mie,
personal, îmi este extrem de greu să scriu despre volumele de proză scurtă.
Parcă nu pot curpinde esența lor, nu pot transmite mai departe ce mi-au
transmis mie povestirile, mă fâstâcesc, sriu și rescriu, cuvintele (mă) ard pe
dinăuntru, dar parcă nu vor să iasă la suprafață, să le fac cunoscute.
Emoțiile mă copleșesc de fiecare dată când trebuie să
scriu o recenzie, deoarece nu vreau să transmit ceva greșit, îmi iau treaba în
serios, este un lucru pe care îl fac cu plăcere, dar și puțin stresată de ce va
ieși la final, însă cu atât mai mult când vine vorba de cărțile Anei. Pentru
că, am mai spus-o, ea scrie cu sufletul, și asta se vede, pentru cine are ochi
să vadă și suflet să simtă.
Am admirat frumoasa copertă, am admirat dedicația din
interiorul volumului, căci este singura pe care o am de la Ana, apoi, cu o cană
de ceai în brațe, am pătruns, avidă de cunoaștere, ușor temătoare și
emoționată, pe drumul pregătit de zAnă, pe parcursul căruia aveam să
experimentez ce înseamnă nemurirea, durerea, moartea și renașterea, erosul și
erotismul, inocența și pervertirea.
Am fost întâmpinată de zâne, sirene, cosânzene, feți-frumoși
și zmei, ielele mi-au împletit cunună de flori în păr, mi-au șoptit secrete
străvechi, m-au făcut să visez cu ochii deschiși și sufletul și mai deschis, în
timp ce feline mici, pufoase și inocente, șapte la număr, mi se împleticeau
printre picioare și își agitau codițele, fericite și ele de întâlnirea mult
așteptată, dar neașteptată cu eroinele fatastice ale poveștilor.
„Frumoasele începură a dansa cercuri de foc în jurul
trupului, iar Minerva încercă din nou descîntecul. Piatra străluci în lumina lunii
și se înfipse în pieptul tînărului. Acesta deschise ochii, se uită la Catarina
și rosti un singur cuvînt, un nume, al ei.”
Așa cum îmi place să spun mereu, cărțile fantasy (dar, în
special, Sinuciderea ielelor) ascund între pagini povești de viață și de
moarte, inspirate din tumultul realității, ne invită la introspecție, gândire
și analiză a propriei noastre vieți, dar și a celor din jurul nostru, ne învață
cum să fim corecți, buni, asumați, cum să ne acceptăm și cum să îmbrățișăm atât
lucrurile pure, frumoase, cât și întunericul din noi, lucru atât de esențial
pentru a ne (re)descoperi, pentru a ne permite să simțim, trăim, iubim la
intensitate maximă, toate acestea în timp ce hoinărim pe pajiști sau prin păduri,
pe insule îndepărtate și în peșteri-ntunecate, în castele efemere,
întorcându-ne în final în autobuzele aglomerate, coborând în stații ce se vor a
fi uitate.
„Oamenii ăștia, amărîții, oamenii care chiar cred că
viețile lor înseamnă ceva, care se zbat să schimbe lumea, să fie fericiți, să
fie bogați, oamenii-clipe – nici măcar atît în comparație cu noi. Oamenii, atît
de fascinanți în delirul în care se nasc și mor. Megalomania e în floare aici,
de la cel mai influent lider la copilul proaspăt adus pe lume, de la samariteni
la criminali, de la erudiți la ignoranți. Toți cred că prezența lor e
indispensabilă. Oamenii, fire de praf.”
(Re)povestirile
mele preferate sunt Coborîți?, Tinerețe fără de bătrînețe și moarte fără de
viață, Sinuciderea ielelor și Nereida, pe care am citit-o de mai multe ori,
deoarece mi-a fost cea mai dragă, cea mai apropiată sufletului meu și mi-aș
dori tare ca ea să aibă o continuare. Să sper la un roman? J
„..iar eu ard din ce în ce mai tare.
Ard pentru tot ce nu voi face, pentru sutele de ani pe
care nu îi voi trăi și pentru miile de lecții pe care nu le voi învăța, ard
pentru iubirile pe care nu le voi simți, pentru cascadele dulci sub care nu voi
înota, pentru monștrii pe care nu îi voi găsi și pentru cei care nu mă vor găsi
pe mine, ard pentru toate incendiile din orașe, din păduri și din apocalipse,
ard pînă cînd se va instala răceala unei morți mult prea apropiate, ard pînă
cînd mă voi stinge în spuma stelelor.”
Îi mulțumesc Anei pentru minunata incursiune, pentru că
m-a făcut să visez (pe mine și pe mulți alții), pentru că ne oferă întotdeauna
literatură de calitate, care mie personal îmi ajunge la inimă, și pentru că își
pune sufletul în cuvinte, ajutându-ne astfel să o cunoaștem mai bine.
Îi mulțumesc că m-a făcut să simt ceva, orice, chiar și ceva groaznic.
„Nu e așa de rău să fi zână, e doar altfel.”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu