Recenzie: Codul lui Zoran de Corina Ozon
„Nimeni nu știe cum va sfârși. Doar își imaginează,
frânturi din memoria prafului de stele rătăcitoare prin galaxii. Își închipuie
construind scene din cele mai lipsite de suferință, despre cum ar vrea, deși nu
vrea, dar cel puțin exersează gândul acceptării...Simțea sfârșitul, îi auzea
pașii, dar nu credea. Se succedau prin fața ochilor instantanee din pelicula
memoriei. Nu, nu era acesta sfârșitul.”
Așa începe primul roman semnat Corina Ozon pe care eu am
avut ocazia să-l citesc. Un roman scurt, dar plin de semnificații, profund,
trist, care te bântuie mult timp după ce ai întors și ultima filă.
M-am îndrăgostit de copertă de prima oară când am
văzut-o, titlul cărții m-a intrigat și am simțit pe dată o mare dorință de a
descoperi ce se află între copertele romanului. Simțeam că o să îmi placă, dar
nu mă așteptam ca povestea să îmi ajungă la suflet atât de repede, încă de la
primele pagini.
Lumea atent construită de autoare m-a impresionat
profund, iar asta spune ceva, deoarece în ultima perioadă am avut norocul de a
lectura multe cărți impresionante, care m-au atins în atât de multe feluri și
din care am învățat multe lecții importante. Însă Codul lui Zoran este o
carte aparte, marcantă, care abordează nenumărate teme, cum ar fi condiția
omului în societate, cu accent pe condiția intelectualului ratat – un subiect
extrem de disputat și care ridică mereu semne de întrebare -, pierdere și
regăsire, viață și moarte, familie și camaraderie, corupție și justiție,
influență vs decădere.
Corina Ozon ne vorbește despre oameni, dar mai ales despre umanitate și decădere,
despre deciziile pe care suntem nevoiți să le luăm și cum acestea ne dictează
viața, ne pot afecta și ne pot trimite pe un drum întunecat, plin de vicii,
sărăcie, mizerie și decadență. Astăzi putem avea totul, iar ziua de mâine să ne
schimbe iremediabil. Alegerile pe care le facem în fiecare zi, de la cele mai
insignifiante până la cele mai mari, ne definesc. Pe noi și pe cei din jurul
nostru, pe care îi târâm după noi, căci și ei sunt afectați de deciziile
noastre.
Personajele cărții sunt atent construite, extrem de umane
și de fragile, sunt oameni ca oricare alții, cu destine împletite, greșeli
regretate, iubiri pierdute, destine tragice, dar asumate, cu un trecut ce nu
poate fi uitat și un viitor incert, zbuciumat, pentru care trebuie să lupte
constant.
În centrul poveștii îi avem pe Barbu și Zaharia, doi
bărbați loviți de viață în cele mai crunte moduri, care supraviețuiesc de pe o
zi pe alta, la limita existenței, care mai mult cad decât se ridică, iar atunci
când o fac, se simt amenințați de însăși viața, care i-a părăsit și a vrut să-i
dezumanizeze, i-a înstrăinat de tot ce înseamnă normalitate, căci ce presupune
o viață normală atunci când ești un om al străzii, al nimănui, ești doar tu cu
tine și cu demonii tăi, cu lipsurile care sunt din ce în ce mai mari și își
arată colții la fiecare pas și răsuflare?
Este impresionant să citești despre doi oameni ai
străzii, care dorm în canale, caută în gunoaie, nu se spală cu zilele, și totuși
sunt mai umani decât acei oameni care poartă costume frumos croite, conduc
mașini, mănâncă și beau pe săturate, au bani la discreție. Este șocant să-i
vezi pe acești doi oameni renăscând din propria lor cenușă, încercând să
redevină cei care erau odată, doi bărbați respectați, cu familii și educație,
cu loc de muncă și un acoperiș deasupra capului.
„Se întreba cât de mare e distanța între unde erai odată
și ce ești acum, și ce face diferența de a primi sau nu lucruri de la alții.
Știa că nevoia – altădată n-ar fi avut nevoie, s-ar fi simțit jignit. Acum se
bucura. Da, distanța era mare, iar firul pe care omul merge e foarte subțire.”
Barbu și Zaharia au avut atât de multe, și au pierdut
totul în urma unor evenimente nefericite, extrem de tragice, și a unor decizii
extrem de proaste, luate din vanitate sau din dorința nesăbuită de a deține mai
mult. Ei întruchipează categoria geniului ratat, iar povestea celor doi nu este
singulară, sunt sigură că în viața reală a existat și încă mai există multe
astfel de cazuri, ceea ce face romanul
să fie și mai impresionant.
Se spune că nu putem controla destinul, că soarta ne este
scrisă undeva, și orice am face, oricât ne-am lupta, deznodământul este
același. Ei bine, soarta îi aduce împreună pentru a fi tovarăși, pentru a se
susține reciproc, pentru a reuși să supraviețuiască în mizeria cruntă în care,
se pare, tot soarta, împletită cu deciziile nefavorabile, i-a aruncat.
„Nu aveau nevoie de cuvinte, cei care au treut prin
infern și au ieșit de acolo sunt legați prin fire nevăzute și comunică prin
ele. Antene care iau forma sunetelor și se fac înțelese.”
Prietenia lor sinceră este poate mai puternică decât
orice și la fel de profundă precum dorința lor de a se ridica din mizeria în
care au fost aruncați și presărată cu evenimente neașteptate, care le pun la
încercare capacitatea de suparviețuire și umanitatea regăsită. Tot soarta este cea care le întinde o mână de
ajutor, le oferă o provocare pe care cei doi sunt nevoiți ori să o depășească
cu bine, atent de această dată, încercând să nu mai repete greșelile
trecutului, ori să îi arunce definitiv la pământ.
Întâlnirea celor doi nu este întâmplătoare, cum nimic din
acest volum nu este lăsat la voia întâmplării. În momentul în care Barbu
primește de pomană un costum elegant, ce are agățată o lebădă- broșă și un
mesaj misterios în buzunar, destinul fostului inginer, actual om al străzii și
curățător al tomberoanelor de gunoi, se schimbă la o sută optzeci de garde. Avem
o broșă-lebădă ce ascunde un secret ce poate schimba destinul multor persoane,
un costum și o invitație la o întălnire selectă la care participă mai mulți
oameni, toți misterioși și greu de citit, un tablou (sau mai multe) care
schimbă destine, o organizație secretă și o mafie cu care este mai bine să nu
te pui. Avem și doi justițiari, pe ai noștri Barbu și Zaharia, care în ciuda
condiției lor umile, odată implicați în această poveste alambicată, nu se dau
în lături de la nimic, iar pe măsură ce lucrurile se complică, dorința lor de a
face dreptate este din ce în ce mai puternică, în ciuda faptului că viața le
este pusă în pericol, iar secretele de demult tind să-i strivească sub povara
greutății.
„Trei suflete încercate, veniți de nicăieri și mergând
niciunde, o replică tristă a celor trei magi, care nu aveau ce să prevestească,
nici măcar propriul lor destin sau sfârșit, cel al zilei de mâine. Nu știau ce
vor face mâine, trăiau pentru azi, cu un cap mai sus de iad, căruia îi făceau
cu mâna. Nu se mai temeau, cine trece prin iad și nu a rămas acolo nu mai are
de ce să-i fie frică. Nici foamea, nici întunericul, nici lipsa banilor, nici
mizeria nu mai aveau trecere. Doar amintirile să fie vii. Și lacrimile fără
sare, pentru că aveau izvoare adânci, din suflete tenebroase.”
Am admirat corectitudinea de care cei doi dau dovadă,
dorința lor enormă de a face dreptate unui om pe care nu l-au cunoscut decât
prin intermediul altora sau l-au cunoscut prea puțin, un om drept, mult prea
corect pentru zilele noastre, un idealist care credea că poate schimba lumea.
La fel de buni, calzi, implicați se dovedesc a fi și eroii noștri. Nu uită de
unde au plecat, pe cine au lăsat în urmă și ce au avut de îndurat, vor să-și
rescumpere greșelile, pe ale lor, ba chiar să facă ceva în plus, să ajute la
pedepsirea celor care abuzează de alții, profită de neputința lor și sunt implicați
în traficul de persoane, cerșetorie și chiar omor.
Am simțit milă pentru acești oameni, dar și respect. I-am
admirat pentru verticalitatea de care dau dovadă, pentru că sunt doi bărbați
care vor să-și depășească condiția, în ciuda traumelor prin care au trecut.
Care nu au uitat să fie oameni. Umani. Corecți. Empatici. Am simțit neputință
în fața cruzimii vieții. A nedreptății ce li s-a făcut. Cu siguranță, după
această lectură impresionantă, nu ai cum să nu privești cu alți ochi oamenii
amărâți, bătuți de soartă, oamenii străzii, cei care ascund nenumărate
suferințe, oamenii ca Barbu, Zaharia, ori Zoran, care pun binele altora mai
presus de binele lor, care știu mai multe decât lasă să se vadă, care simt
toate ororile vieții și luptă ceas de ceas, zi după zi, pentru a supraviețui.
„Boschetarii, cum se numesc chiar ei înșiși, duc traume
netratate toată viața. Ca să meargă mai departe, nu hrana și dormitul sau
băutura îi mai ajută să trăiască, ci amintirile vii din trecutul când se
simțeau oameni.”
Finalul cărții te va găsi cu răsuflarea tăiată, avid după
mai mult, întrebându-te care este adevăratul sens al vieții, care este rostul
încercărilor la care suntem supuși, revizuindu-ne principiile după care ne-am
ghidat o viață întreagă.
Și apropo de final, îmi doresc enorm ca volumul să mai
aibă o continuare și să îl reîntâlnesc pe Dorin cât de curând, căci tind să
cred că acest personaj curajos mai are multe de spus.
Codul lui Zoran este un volum atipic, plin de încărcătură emoțională,
care îți sădește în suflet nenumărate sentimente contradictorii. Vei râde și
vei plânge alături de personajele cărții, ele te vor reînvăța să iubești, să
dăruiești, să te implici, să nu fi nepăsător în fața suferinței celor din jurul
tău, să lupți pentru ceea ce îți dorești, pentru dreptate, corectitudine,
pentru o viață mai bună, dar nu neapărat mai bogată, ci mai dreaptă, în care să
nu permitem răului să se multiplice, în care să ne pese, în care să încercăm să
schimbăm totul în bine, fără a ne lăsa abătuți din calea noastră de nenumăratele
tentații.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu