Recenzie: Antidepresiv de Ioana Duda
„Și uneori, oricât de tare ar urla muzica în căști,
demonii urlă mai tare și îți spun că ai murit.”
Știți acele momente în care te simți trist/ă, singur/ă,
înstrăinat/ă de toți și de toate, când simți o apăsare în piept, îți este greu
să respiri, inspiri și expiri forțat, o dată, de două ori, de zece ori apoi o
iei de la capăt doar ca să constați că nimic nu s-a schimbat, că te simți la
fel de neputincios/asă, slăbit/ă fizic dar mai ales psihic, cu gândurile aiurea
și cu un mare gol în suflet?
Ați avut parte de momente în care nu vă mai regăseați, nu
vă mai motiva nimeni și nimic, vă lăsați înghițiți de monotonie, plictis,
gânduri negative și o voce dinlăuntrul vostru țipa mereu la voi repetându-vă că
mereu va fi așa, nimic nu se va schimba în bine, ca o mantră sfâșietoare a
durerii și singurătății?
Ați simțit vreodată că viața asta este într-adevăr
frumoasă, dar nu pentru voi? Că sunt atât de multe lucruri de făcut, locuri de
vizitat, oameni de descoperit, dar că sunt la mii de kilometri depărtare, la
ani lumină, deoarece voi vă afundați mai departe în viața voastră mică și
tristă?
Ați avut vreodată frici? Temeri? Coșmaruri cu ochii
deschiși? Anxietate? Depresie? Stări schimbătoare, irascibile?
Ați simțit vreodată că nimeni nu vă înțelege, că sunteți
absolut singuri, ceea ce nu este un lucru neapărat rău, căci toți avem
momentele noastre de însingurare și regăsire, dar nici un lucru bun nu poate
fi, dacă te simți singur/ă în mijlocul lucrurilor, în compania oamenilor.
„La început am crezut că mă simt singură. Nu, nu era așa.
nu mă simțeam singură, ci neadaptată. Alienată. Mă simțeam ca un animal
sălbatic, ce a fost adus într-o casă și nu recunoaște nimic în jur. Speriată.
Amușinam și mă ascundeam.”
Doar cei care s-au confruntat cu aceste trăiri pot
cunoaște în mod intim ce înseamnă depresia, anxietatea, imensa suferință
interioară care se răsfrânge și pe exterior, care te macină în mod repetat. Să
te lupți cu așa ceva te face probabil un looser, dar și un supraviețuitor în
adevăratul sens al cuvântului, căci eforturile de a te ridica, de a te menține
pe o oarecare linie de plutire, sunt destul de mari și nu pot fi înțelese decât
de către cei care au simțit la un moment dat ce simți și tu, au trăit ce
trăiești și tu.
„Cel mai tare și cel mai tare îmi e teamă că îmi va fi
mereu teamă.”
Mulți nu înțeleg că anxietatea, depresia nu sunt nici un
moft și nici o stare trecătoare, de moment. Mulți nu înțeleg cum percep
persoanele anxioase/depresive viața. Mulți judecă și arată cu degetul și partea
cea mai amuzantă este că fix aceste persoane “defecte” nu au prejudecăți, nu simt nevoia de a împroșca
cu venin sau de a critica fără rost, doar pentru a se simți ele mai bine,
pentru a se valida în fața lor dar mai ales a altora. Părerea mea este că
persoanele care poartă mereu anumite
greutăți pe suflet, târându-le ca un geamantan prea greu, sau târându-se pe
sine de la o zi la alta, sunt mai empatice și mai sensibile decât cei normali,
care dau pe-afară de încredere, nu-și pun niciun fel de întrebări, ci doar emit
teorii cu privire la viețile celor din jur, căci ei știu mai bine, negreșit. Și
mai cred că noi, cei anxioși și depresivi și outsideri și singuratici suntem,
în neputința noastră, de o mie de ori
mai puternici decât ceilalți, căci am fost de atâtea ori loviți la pământ și tot
ne-am ridicat, chiar și doar cu jumătate de corp, doar pentru a ne confrunta cu
multitudinea de stări contradictorii.
Dacă nu ați înțeles nimic din ce am scris eu aici, sau vă
întrebați ce caută astfel de gânduri într-o recenzie, poate fi din cauza că nu
ați citit nimic de Ioana Duda. Eu da, este a doua mea lectură după Jurnalul
primei mele morți (recenzie, aici) și mereu empatizez cu gândurile pe
care le așterne ea pe hârtie de parcă eu aș fi scris acele cuvinte. Nu l-am
scris eu, dar cu siguranță le-am gândit, pe câteva dintre ele. Iar pe celelalte
le iau de bune, așa cum au fost scrie, pagină după pagină, trăire după trăire,
lacrimă după lacrimă, zâmbet după zâmbet.
„Judecăm ușor, iertăm greu și iubim tot mai puțin. Nu, nu
suntem singuri. Ne-am însingurat.”
Să citesc Antidepresiv a fost o experiență
extrem de vie, un cumul de sentimente. A fost de parcă mi-aș fi citit propriile
gânduri, a fost de parcă aș fi făcut terapie. Și da, eu fac terapie, și în
adevăratul sens al cuvântului, și prin citit/scris. Iar în momentul în care dau
de câte o carte precum cea de față, care rupe bucățele din mine, îmi face inima
să bată mai rapid, iar la final mă reîntregește, promițându-mi că va fi bine,
mă simt extrem de întreagă (chiar dacă poate nu sunt), de vie și de
recunoscătoare că am șansa să citesc astfel de volume, iar inima mea simte până
la ultimul cuvânt scris acolo, simte, râde și plânge în același timp. Nu mă mai
simt singură și atât de neînțeleasă J
Scriitura autoarei este vie, emoționantă, vibrantă,
profundă. O pot asemui cu un vulcan, care erupe totul în cale, dar și cu o mare
liniștită, de un albastru-turcoaz. Te calmeză dar te și agită, te umple de
speranță și de bucuria zilei de mâine, a prezentului, a momentului pe care îl
trăiești acum, a locului în care te afli, a persoanelor care te înconjoară,
redându-ți speranța și bucuria.
„Stăteam amândoi deasupra timpului și marea ne spăla
picioarele obosite și păcătoase, iar eu îți băteam în piept și eram viață.
Aseară a fost lună plină. O priveam prin geamurile proaspăt spălate când m-ai
sunat și mi-ai spus: „E lună plină. Sunt doar al tău. Încă suntem. Ai văzut?”
Ioana împărtășește
cu cititorii săi cele mai intime gânduri ale sale, experiențe de viață, momente
frumoase dar și perioade în care s-a pierdut pe sine, iar acestea din urmă sunt
cele mai importante, căci din ele poți învăța cel mai mult. Te face să te
reîndrăgosteși de viață, de tine însuți, de tot ce te înconjoară. Doar citind
vei înțelege, vei empatiza, vei simți.
Scrierile sale sunt sincere, simple, fără înflorituri,
dar care vin la pachet cu o mare încărcătură emoțională.
Se știe că nu sunt mare fană a volumelor de proză scurtă,
dar Antidepresiv
m-a impresionat la fel de mult ca romanul Jurnalul primei mele morți. Am
regăsit o mică bucățică din mine în fiecare povestire, m-am aceptat așa cum
sunt, am fost uimită, colpeșită, îndrăgostită. Prefreata mea este Black out ! Despre trei femei care ar putea
să fie. M-a speriat și m-a făcut să-mi pun multe întrebări. Și nu
numai..Toate au un loc special în inima mea și le voi reciti cu drag atât în
momentele în care voi fi bine, dar mai ales în momentele în care voi fi la
pământ J
„Timpul
nostru aici e scurt. Nimeni nu ne garantează că apoi mai există ceva. Asta,
viața asta de acum e tot ce țtim și avem. Nu irosi timpul. Trăiește. Bea vin.
Mănâncă prăjitură, ciocolată și vată pe băț. Fă sport. Ia un copil în brațe și
dansează cu el. Sau ia-te în brațe și danează cu tine. Dar dansează.
Cântă.
Cumpără-ți rochia, ori blugii, ori teneșii pe care îi dorești atât de mult.
Privește munții și înoată în mare, până hăăt, departe, în larg. Sau stai la mal
și fă castele de nisip. Fă dragoste. Simte viața cum curge prin tine.
Taci
mai mult. Ascultă mai mult. În tăcere te vei auzi cel mai bine. Nu mai lupta.
Abandonează-te și, cel mai important, visează. Niciodată, orice s-ar întâmpla,
nu uita să visezi.”
Dacă te doare și simți că nu vei mai reuși să ieși la
liman, dacă te simți singur/ă și crezi că doar tu ai o problemă, citește cartea
și permite-ți să te reîntregești. Permite-ți să suferi, dar să nu uiți să te și
bucuri. Să fii uman, asumat, mereu îndrăgostit de ceva sau cineva.
Fiecare om are nevoie de un Antidepresiv al său. Al
meu este lectura. Dar al vostru?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu