Recenzie: Sadie de Courtney Summers
„Voi omorî un om. Îi voi fura lumina din ochi. Vreau să
privesc cum se stinge. Se spune că nu trebuie să răspunzi violenței cu
violență, dar uneori cred că violența este singurul răspuns. Asta i-a făcut el
lui Mattie, asta merită și el. Știu că ceea ce voi face nu o va aduce pe Mattie
înapoi. Mattie nu se va mai întoarce niciodată. Nu o fac pentru a-mi găsi
pacea. Pacea nu o voi mai găsi niciodată. Nu-mi fac iluzii, știu că după ce voi
face ce voi face, prea puțin va mai rămâne din mine. Gândiți-vă însă cum ar fi
să trăiești, zi după zi, știind că omul care ți-a ucis sora respiră aerul care
ei i-a fost refuzat, că își umple plămânii cu el, că îi soarbe dulceața.
Gândiți-vă că omul acela simte sub picioare pământul în care ea a fost
îngropată.”
Acesta este unul dintre multele citate care impresionează
și tulbură cititorul. Sunt multe astfel de citate, pasaje care îți vor umple
inima de tristețe și neputință. În Sadie, mai mult decât oricare alt
lucru, este vorba despre sentimente. Cum mai toată acțiunea cărții este
prezentată în descriere – soarta potrivnică a unei tinere care întotdeauna a
fost nevoită să ducă o viață plină de griji și temeri, moartea suspectă a
surorii ei mai mici, hotărârea tinerei de a porni pe urmele ucigașului lui
Mattie, dispariția lui Sadie – pot spune că pe parcursul celor 350 de pagini,
dar mai ales la finalul acestora, cititorul rămâne cu o stranie senzație de
neputință și tristețe. Și puțină dezamăgire. Cel puțin, aceste sentimente mă
încearcă pe mine, chiar și acum, la o săptămână după ce am citit cartea. De ce
neputință și tristețe? Pentru mesajul pe care îl trimite cartea, pentru finalul
în coadă de pește, pentru soarta cruntă a celor două tinere personaje, mult
prea tinere pentru tot ceea ce au trăit și pentru nedreptatea vieții. De ce
dezamăgire? Pentru că aveam mari așteptări de la acest roman, devorez
thrillerele, dar din păcate acesta nu mi-a atins așteptările avute. Dar s-o
luăm cu începutul.
Așa cum am spus, povestea brutală a celor două tinere ne
este adusă la cunoștință încă de când luăm cartea în mână și citim synopsis-ul.
Însă doar în momentul în care pătrundem în lumea creată de autoare, ne putem da
seama cât de multă violență există în viața celor două (și în viață, în general),
cât de multă tristețe, dar și iubire. Cum am spus, lucrurile cu care am rămas
în urma acestei povești nu sunt de fapt lucruri. Ci sentimente. De iubire, de
frustrare, neputință, răzbunare, recunoștință, vinovăție. Despre asta este
vorba în această carte, iar personajele se luptă cu toate aceste trăiri la
intensitate maximă. În special personjul principal, Sadie. O copilă de
nouăsprezece ani, nevoită să înfrunte ororile vieții de la o vârstă fragedă.
„Uneori nu știu ce îmi lipsește mai mult: tot ce am
pierdut sau tot ce n-am avut niciodată.”
Iubirea lui Sadie pentru sora ei mai mică este
nemărginită. Cu o mamă drogată, alcoolică și de cele mai multe ori nepăsătoare
față de cele două fete, și cu un tată absent (sau tați, căci cele două sunt
surori doar de mamă), Sadie este și mamă, și tată, și soră pentru micuța
Mattie. Nașterea acesteia constituie un imens motiv de bucurie pentru Sadie.
Întotdeauna respinsă de mamă, Sadie își concentrează toată iubirea și atenția
asupra surorii mai mici. Practic, acea mogâldeață devine colacul de salvare al
tinerei. O crește și o îngrijește, o educă și îi dă să mănânce. Este
impresionant de urmărit cum Sadie are grijă de sora mai mică, cum ascunde
crudul adevăr de aceasta, cum acoperă mizeriile mamei lor în fața micuței
Mattie, deși și Sadie este, la urma urmei, un copil. Un copil cu un copil în
brațe, un copil care crește cu o mare responsabilitate și care încearcă să-i
ofere o altfel de viață surorii sale, pentru ca aceasta să nu cunoască durerea,
foametea, nepăsarea. Este impresionant de urmărit cum Sadie nu renunță nici
măcar o clipă la Mattie, deși aceasta din urmă își idolatrizează mama, o ființă
care doar i-a dat naștere, însă nu îi pasă nici o clipă de soarta ei. În ciuda
nenumăratelor momente în care Mattie se comportă urât cu Sadie, aceasta nu
renunță și face chiar și imposibilul pentru a-i fi bine ei, surorii mai mici.
Chiar și după moartea lui Mattie (nu este spoiler, cum am spus acest lucru este
cunoscut din descrierea cărții), Sadie își dedică viața (sau ce i-a mai rămas
din ea) tot ei, pentru a afla adevărul și a se răzbuna.
„Faptul că Mattie e moartă este motivul pentru care voi
omorî un om. Câți oameni sunt nevoiți să trăiască ținând în ei așa ceva? Îmi
doresc ca Mattie să fie aici, lângă mine. Când era bebeluș, îmi plăcea să-i
prind pumnișorii în palme. Parcă a fost ieri. Nu știu cum a trecut timpul.
Treisprezece ani. Am trăit o groază de timp. Treisprezece, Mattie. Te-am ținut
în viață treisprezece ani. Nu știu cum de am rezistat. Și nici nu vreau să
știu. Dacă aș fi nevoită, aș lua-o de la capăt de o mie de ori. Nu știu de ce
asta nu e de ajuns ca să o aducă înapoi pe Mattie.”
Cum am spus, am avut mari așteptări și eram extaziată
atunci când am aflat că această carte va fi tradusă și la noi. Acum, chiar și
când scriu recenzia, anumite dubii mă încercă și încă sunt nehotărâtă cu
punctajul pe care am să i-l ofer cărții. Povestea mi-a plăcut foarte mult,
starea de nelinște și de continuă adrenalină oferită de un thriller, însă nu
m-am putut obișnui cu stilul de scriere al autoarei. Povestea este redată din
mai multe perspective: avem perspectiva lui Sadie, așadar o povestire la
persoana întâi, și avem interviul/prezentarea/investigația făcută de un
prezentator radio, care intervievează diverse personaje care au făcut parte din
viața fetelor. Cred că acest lucru și acest mod de redare a poveștii m-a
enervat cel mai tare, căci, chiar dacă prin intermediul acestui „interviu”
aflăm perspectiva mai multor personaje implicate, mie mi s-a părut foarte
static și impersonal. Poate este doar părerea mea, însă totul a decurs foarte
plat și a știrbit din acea adrenalină de care spuneam. Totul a decurs sub forma
unor întrebări și răspunsuri care pe mine m-au cam sâcâit, niște dialoguri fără
esență și profunzime.
Puțin dezamăgită am fost și de personajul principal,
Sadie. Deși întruchipează un personaj suficient de matur, în special dacă ținem
cont de responsaibilitățile pe care le are de la o vârstă fragedă și de
greutățile pe care le înfruntă, cu părere de rău trebuie să spun că, nu de
puține ori, tânăra nu mi-a transmis nimic din ce aș fi vrut. Da, este un
personaj care suferă și se sacrifică, da, e imposibil să nu simți atât milă,
cât și respect pentru ea, însă nu am reușit să mi-o apropii aproape deloc, iar
acest lucru, recunosc, este din cauza (nu cred că pot spune datorită) autoarei
și a modului în care a aceasta a creat-o. Sadie nu este ușor de iubit. Este
dificilă, greu de descifrat, închisă în sine și zeflemitoare, extrem de rece,
Mattie find singura spre care își îndreaptă sentimentele pozitive. Dar,
bineînțeles, toate aceste lucruri sunt de înțeles: viața a dezamăgit-o de
nenumărate ori, iar ea nu face altceva decât să îi întoarcă „bunătatea”. Pe de
altă parte, Mattie ne este prezentată prin ochii surorii ei, dar și a bunicii
adoptive, singura care se interesa de soarta lor. Fiind un copil atunci când a
fost omorâtă, având doar treisprezece ani, Mattie nu își dezvoltase foarte mult
calitățile sau defectele, însă idolatrizarea mamei, care era o paria, și învinuirea
surorii mai mari m-au enervat peste măsură. Am văzut în Mattie atât o fetiță
răzgâiată, care nu accepta vina mamei sale și defectele groaznice ale acesteia
și își făcea sora mai mare să sufere, când ea era singura care o proteja, cât
și o fetiță maturizată prea devreme, care a aflat ce înseamnă răutatea și a
avut parte de un sfârșit brutal.
„E dificil să te uiți la pozele cu Mattie. Avea părul
blond, lucios și drept, ochi albaștri strălucitori și fața în formă de inimă
moștenită de la Claire. Este aproape imposibil să îi admiri vitalitatea, fără
să te gândești la modul în care a sfârșit.”
Am sentimente contradictorii pentru ambele fete, pentru
întreaga poveste și pentru modul în care autoarea a decis să spună această
poveste. Dacă m-a impresionat ceea ce am citit? Cu siguranță. Dacă vă recomand
cartea? Bineînțeles, merită citită în ciuda faptului că este extrem de tristă.
Este o carte din care avem ce învăța, care ne face să devenim mai recunoscători
pentru ceea ce avem sau pentru că am dus o copilărie poate nu lipsită de griji,
dar cu siguranță nu atât de brutală. Deși a avut plusuri și minusuri, Sadie
impresionează prin acuratețea cu care este scrisă și prin multitudinea de
sentimente pe care cititorul le va experimenta de-a lungul poveștii.
„În Mattie, Sadie și-a găsit un țel, un suflet asupra
căruia își putea revărsa iubirea. Iubirea este însă un lucru complicat și
derutant. Poate inspira altruism, egoism, cele mai mari realizări dintr-o viață
de om, dar și cele mai grave greșeli. Poate aduce oamenii împreună și la fel de
ușor îi poate îndepărta. Iubirea ne pune în mișcare.”
Destine frânte mult prea devreme, inocență pierdută,
răzbunare și iubire, perversitate și lașitate, neputință și vinovăție. Cu toate
acestea se va confrunta cititorul în călătoria lui alături de Sadie, un suflet
care-și pierde inocența în drumul ei spre răzbunare și dreptate.
Mulțumesc grupului editorial Corint și Leda
Edge pentru exemplarul oferit spre recenzare. Cartea o puteți
achiziționa de aici.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu