la februarie 25, 2019

Recenzie: ROAR- Inimă de furtună de Cora Carmack

februarie 25, 2019 2 Comments Edit

„Ești trup din fulger. Mai rece decât zăpada care cade. De neoprit, ca nisipurile deșertului gonind pe aripile vântului. Ești ca un pui de furtună, Aurora Pavan. Să crezi asta. Crede și o vor crede și alții.”

Acesta este un jurământ, jurământul cu care începe istorisirea unei povești pline de magie, neprevăzut, mister. O poveste aprigă, tumultoasă și seducătoare, la fel ca viața Aurorei Pavan, personajul principal feminin al acestui volum.

Pentru mine, ROAR a fost o surpriza de proporții. Recunosc, nu auzisem de carte înainte de a afla că aceasta este tradusă la noi de către o nouă editură românească, editura Unicart, care are scoase și alte titluri fantasy. M-a atras coperta, care este absolut sublimă. Nu pot exprima în cuvinte cât este de frumoasă, abia după ce am ținut-o în mână mi-am dat seama că editura chiar și-a dat silința ca noi, cititorii români, să avem parte de o ediție extrem de frumoasă a acestei cărți.

Sedusă iremediabil de copertă, m-am afundat în lectură, dornică să descopăr secretele personajelor și spectaculoasa magie ce domnește pe tărâmurile continentului Caelira. Am fost vrăjită de contextul atipic creat cu iscusință de către autoare și am făcut cunoștință cu o eroină care, în ciuda originii sale și a renumelui ei, se dovedește a fi destul de fragilă, chiar umană, ținând cont de puterile pe care le posedă, sau cel puțin, ar fi trebuit să le dețină.

Viața Aurorei Pavan, singura moștenitoare a mamei sale, Regina și cea care face parte din așa numiții Vifornici, nu este una simplă. Crescută în palat și ferită de ochii lumii, captivă precum o privighetoare într-o cușcă aurită, Rora, așa cum este alintată de cunoscuți, se află în pagul unor schimbări majore. Împlinirea vârstei de optsprezece ani îi aduce nu numai o responsabilitate enormă, trebuind să-și asume rolul de conducătoare a unui ținut destabilizat, ci și o căsătorie nedorită, cu un bărbat dur, ales de mama ei datorită statutului său, dar și a unui secret cunoscut doar de Rora și mama ei: acela al lipsei arhicunoscutelor puteri ale Rorei, cele care ar trebui să facă din ea o veritabilă Regină, capabilă de a-și proteja ținutul și poporul ce se așteaptă de la ea la fapte mărețe. Puterea viitorului ei soț, Casisus, și capacitățile acestuia de a înfrunta nemiloasele furtuni ce spulberă totul în cale, sunt cele mai de preț avantaje care-l recomandă pe tânărul bărbat pentru a deveni în cel mai scurt timp soțul Rorei și conducătorul tărâmului, alături de aceasta.

Cu un viitor hotărât de alții și cu puteri care sunt, de fapt, inexistente, Rora Pavan este convinsă că viața ei va deveni în scurt timp un coșmar, iar colivia de aur în care a fost închisă până acum, ceva mult mai ușor de suportat decât ce va urma. Cu aprigele furtuni bătând la ușă și cu clopotele ce anunță un mariaj convenabil pentru binele poporului, dar nu și pentru inima ei ruptă în bucăți, presiunea de pe umerii Rorei crește vertiginos. Temătoare și lipsită de puteri, tânăra este nevoită să își sacrifice fericirea și tinerețea, continuând șarada începută de mama ei, o femeie văduvă care a fost nevoită să domnească nu numai fără soț, dar și fără singurul băiat pe care îl avea – fratele Rorei-, omorât de o furtună. Nevoită să facă față unei alte lovituri crunte – fiica ei, singura rudă rămasă în viață și cea care într-o bună zi îi va urma pe tron, scumpa și fragila ei Aurora, cea care trebuie să înfrunte furtunile și să își dovedească măreția de Vifornic, este, de fapt, lipsită de puteri, căci în fața unei furtuni, este neajutorată, iar dacă acest secret se va afla, amândouă vor pieri, împreună cu renumele Pavan, regatul lor, poporul și chiar întreg continentul.

Cassius, cel care într-adevăr are curajul și puterea de a face față unei furtuni, este scăparea ei. Și în același timp blestemul ei. De o frumusețe orbitoare, dar crudă, tânărul bărbat, împreună cu nemilosul său tată, nu se mulțumește doar cu titlul de soț al prințesei, ci dorește ca, prin vicleșuguri și infamii, să revendice tronul și să devină stăpânitorul tărâmului greu încercat de furtuni. Să domnească și să stăpânească furtunile, să fie adorat și recunoscut de popor. Cassius, dar mai ales tatăl său, este nemilos, iar dorința de a stăpâni fără alte impedimente îl împinge spre decizii drastice, care vor periclita liniștea regatului.

Fragilă, dar și curajoasă, Rora refuză să fie o simplă marionetă în mâinile viitorului ei soț și a tatălui acestuia și nu se gândește de două ori atunci când o îndrăzneață și total străină lume i se întinde la picioare: Rora are posibilitatea de a se alătura unui grup ciudat, alcătuit din oameni care, după o muncă asiduă, reușesc performața de a lupta împotriva furtunilor. Puterile lor sunt cele pe care ea și le dorește. Puterile lor nu sunt moștenite, așa cum ar fi trebuit să fie ale ei, ci câștigate. Prin muncă, zile și luni întregi de sacrificii. Ei sunt cei care de bunăvoie își pun viața în pericol. Cei care călătoresc clandestin, hoinăresc ținuturi întregi prin pustiu, soare sau vânt, nedormiți, nemâncați, neavând un acoperiș deasupra capului, necunoscuți și neștiuți de nimeni. Ei sunt cei care caută furtunile, nu cei care se feresc din calea lor. Ei sunt vânătorii de furtuni, iar Rora îmbrățișează fără a clipi această nouă și provocatoare viață. Pentru a scpă de un mariaj impus. Pentru a se regăsi și a învăța să fie independentă. Pentru a-și salva poporul. Pentru a-și face mama mândră. Dar mai ales pentru a obține acel prețios lucru care nu i-a fost dat ca un dar, așa cum ar fi trebuit, fiind o Vifornică: capacitatea de a înfrunta o furtună.

Luând cu ea secretul originii sale și lăsând în urmă doar minciuni și multă durere, Rora devine Roar, plănuiește o falsă răpire și pleacă împreună cu cei câțiva vânători, în căutarea destinului ei.

„Era o prințesă incapabilă să-și păstreze regatul, o fată al cărei viitor fusese deja decis pentru ea. Ăsta era crudul adevăr. Dar nu trebuia să fie așa. Dacă învățase ceva noaptea trecută, asta fusese că lumea nu era atât de categorică, așa cum crezuse ea. Și între alegeri rele și foarte rele, poate că de fapt mai exista o cale, pe care ea nu o cunoscuse până cu o seară în urmă.”

Furtunile extermină totul în cale. Sunt imprevizibile și distrugătoare, aducătoare de moarte și suferință. Foțele magiei se dezlănțuie în cele mai inimaginabile moduri. Calmul dinaintea furtunii nu este doar o vorbă-n vânt, este un adevăr de temut. Nu oricine poate dovedi o Furtună. Nu oricine poate supraviețui uneia, iar luptele purtate și sacrificiile făcute sunt colosale. Inima unei furtuni este imprevizibilă și greu de câștigat. Mulți mor încercând să lupte cu aceste urgii. Alții trăiesc pentru ele. Prin ele. Datorită lor. Cine este Aurora Pavan, moștenitoarea puterilor lăsate de strămoșii ei, Vifornicii? Cine sunt persoanele care își spun vânătorii de furtuni și care este rostul întrepătrunderii destinelor acestora? Va reuși Roar să se ridice la înălțimea titlului ei? Și mai ales, singurul dușman al tărâmului este furtuna, sau alte foțe întunecate își vor întinde tentaculele pentru a crea haos și a aduce moarte?

„Furtunile sunt cei mai puternici prădători care au existat vreodată, fiindcă te pot distruge cu forța lor aprigă sau te pot subjuga cu infernala lor frumusețe. Ca o floare otrăvitoare, care se camuflează ca un șarpe, este feroce ca un leu și are forța tuturor armatelor lumii laolaltă.”

Autoarea dă naștere unei povești magice despre supraviețuire, sacrificii, prietenie, curaj, loialitate, iubire și magie. Stilul de scriere al Corei Carmack este unul lejer, care se citește rapid, presărat cu intrigi și călătorii neașteptate, personaje care se dezvăluie treptat și pe care ajungi să le consideri tovarăși de călătorie indispensabili. Mi-a plăcut subiectul născocit de autoare, răsturnările de situație (deși mi-aș fi dorit ca acestea să fie mai numeroase) și originalitatea unor personaje. Mi-au plăcut defășurările furtunilor și descrierile palpitate în care lupta se da pe viață și pe moarte. Cu toate acestea, lectura nu mi s-a părut a fi una de cinci steluțe, având pe ici pe colo destule scăpări. Mi-aș fi dorit o poveste mai complexă, mai bine redată, personaje mai bine puse în valoare. Aș fi apreciat mai mult dacă nu existau anumite pasaje de umplutură, după părerea mea, care au facut acțiunea să bată pasul pe loc. Poate am avut eu așteptări prea mari de la această carte. Poate m-am avântat prea rapid, chiar orbește, în această călătorie oferită de autoare. Nu regret alegerea făcută, însă cu siguranță aș face anumite schimbări. Dilema mea acum este câte steluțe să-i ofer pe goodreads, 3 sau 4? Dar am să continui să vă prezint cartea, pentru a vă face și voi o părere mai detaliată asupra poveștii.

Grupul de vânători de furtuni este unul pestriț, dar realist construit. Toți membrii acestuia sunt proscriși, tineri sau mai puțin tineri care au ceva de dovedit - în primul rând sieși-, care fug de un anumit trecut sau doresc să-și construiască un viitor total diferit, încercând să uite loviturile pe care viața li le-a dat. Doresc să fie și sunt liberi. Liberi să aleagă cum să trăiască, liberi să-și expună capacitățile și să și le înmulțească, să învețe cum să fie mai puternici. Nu mai vor să dea nimănui socoteală pentru ceea ce sunt. Nu mai vor să fie izgoniți sau priviți cu teamă sau repulsie. Visează la libertate, furtuni și o zi de maine mai poromițătoare decât cea de ieri. Momentul în care Rora, deghizată și ascunzând adevărul despre cine este ea de fapt, devine noul membru al grupului, este definitoriu pentru toți. Fără să știe adevăratul nume al fetei și povestea ei de viață tragică, dar bănuind totuși că aceasta nu este doar o simplă fată, așa cum se recomandă ea, tinerii vânători își schimbă fără să știe destinul, viața ducându-i pe o cărare nebănuită, cu o finalitate incertă.

„Când ridici mâna spre inima furtunii și ea pătrunde în tine, îți va căuta fiecare slăbiciune și nesiguranță. Dacă îți e frică să mori, va ști. Lupta e diferită pentru fiecare persoană, pentru fiecare furtună, dar un lucru e cert, orice-ar fi o singură inimă reușește să supraviețuiască. Spune-mi deci, Roar, crezi că ești pregătită?”

Grupul de vânători proscriși nu este unul numeros, iar rolul fiecăruia este bine știut, depinzând unii de alții și luptând din greu pentru a-și îmbunătăți calitățile moștenite sau obținute pe parcurs. Viața lor nomadă nu este una simplă sau confortabilă, iar recrutarea Rorei printre ei le aduce atât lucruri favorabile, cât și inconveniente. Fata își manifestă categoric dorința de a fi învățată cât mai multe lucruri, pentru a fi o bună vânătoare și pentru a putea într-o bună zi să se ridice la nivelul așteptărilor. Fragilă, dar dispusă de a se pune în pericol atunci când situația o cere pentru a-și ajuta noii tovarăși, Rora devine Roar, o ființă mult mai capabilă, care se antrenează până la ultima ei suflare cu unul dintre cei mai puternici tineri din grup, Locke – un tânăr nu cu mult mai mare decât ea, însă un tânăr bărbat greu încercat, care nu mai are nimic de pierdut – cel puțin nu până să o cunoască pe prințesa devenită fugară, și riscă în cele mai nebunești provocări.

Deși cel care a inițiat grupul și și-a antrenat mereu învățăceii este un bătrân inteligent pe nume Duke, Locke era cel care a preluat mare majoritate a răspunderilor, fiind extrem de agil și de feroce, cunoscând dedesubturile oricărei tornade și fiind baza grupului. Frumusețea tânărului rivalizează cu ferocitatea pe care o afișează atât la exterior, dar pe care cu siguranță o are și în ineterior. La început mereu morocănos și neacceptând-o cu adevărat pe Roar, pe care o vedea o fetiță incapabilă de a face față lumii vitrege pe care un vânător este nevoit să o trăiască zi de zi, puțin câte puțin seriozitatea și curajul Rorei îl conving de faptul că aceasta, deși nu lipsită de fragilitate, tânjește după încrederea și libertatea oferite de o asemenea viața așa cum și el tânjea după ele odinioară, când era doar un băiețaș ofan și pribeag luat sub aripa protectoare a bătrânului.

„Era frumos, mult mai arătos decât își amintea. Masculin și robust. Nu era greu să ți-l imaginezi în mijlocul unei furtuni-cu-foc, cu o expresie feroce și netemătoare. Tot ce își dorea ea cu disperare să fie.”

Similitudinile dintre cei doi devin din ce în ce mai evidente pe măsură ce timpul trece și ajung să se cunoască mai bine. Determinarea și sacrificiile făcute de Roar îl câștigă pe Loke de partea ei, la fel cum trecutul ei, suferința și inocența îl fac pe el să se apropie din ce în ce mai mult de această miserioasă, frumoasă, fragilă și curajoasă fată. Relația dintre ei este puțin clișeică, n-am să mint, dar este una construită treptat, dezvoltată în timp, care are atât lucruri frumoase, cât și dezamăgiri. Este o relație care începe de la zero și care evoluează natural, fără a se pune presiune, iar acest lucru am apreciat foarte mult la poveste.

„În momentul în care o luă de mână se întâmplă ceva. O furnică șira spinării și se cutremură. Observase mai devreme statura lui Locke, înălțimea impresionantă și construcția musculoasă, dar acum că stătea în fața ei, părea și mai mare. O cicatrice îi brăzda sprânceana dreaptă și o alta bărbia, chiar sub colțul gurii. Avea ochii de un căprui intens și maxilarul presărat de o barbă scurtă și închisă la culoare, luru care-i dădea o masculinitate aprigă figurii lui, care, altfel, ar fi fost prea frumoasă pentru un bărbat baricadat cu o armură de piele.”

Naturalețea celor doi, caracterele lor diferite, dar totuși asemănătoare, ajutorul pe care și-l oferă necondiționat unul celuilalt și savoarea dialogurilor dintre cei doi, dialoguri sarcastice și inteligente, au fost un mare plus adus poveștii, pe lângă subiectul nu foarte des întâlnit în literatura fantastică – și anume cel al tornadelor și a celor care pot crea anumite legături cu acestea – numiți Vifonici.

Pe lângă aceaste personaje, un altul s-a remarcat plăcut și mi-aș fi dorit să fie mai mult scos în evidență, mai prezent în poveste pentru a-l cunoaște și mai bine, căci este ofertant. Mă refer la un alt membru al grupului de vânători, și anume Jinx, o fată excentrică și talentată, o vrăjitoare de pâmânt ale cărei farmece erau extrem de puternice datorită legăturii ei cu natura, din care făceau parte furtunile. Jinx este ironică și inteligentă, cu o inimă mare și un trecut la fel de trist ca și al celorlalți. Ea este cea care o acceptă din prima pe Roar și o ajută să progreseze de la o zi la alta.

Împreună cu grupul de vânători neînfricați, Rora devine Roar, iar strigătul ei de luptă va fi din ce în ce mai aprig, căci ea nu mai este tânăra prințesă lipsită de puteri, incapabilă de a lua propriile-i decizii. Acum este neînfricată, iar Inima de furtună o face indestructibilă. Însă întunericul pândește la orizont, iar momentul în care va trebui să-l înfrunte este mai aproape decât ar fi crezut. Ce sau cine este acest întuneric și ce va trebui Roar să mai sacrifice pentru a-și salva poporul, familia și prietenii, vom afla cu siguranță din continuarea acestui volum minunat.

„Uneori era Aurora. Încrezătoare. Deșteaptă. Educată. Alteori era Rora. Speriată. Singură. Rușinată. Și din ce în ce mai mult era Roar, cutezătoare, arogantă și tot mai tulburată de situația în care se găsea. Totuși, alteori, nu era niciuna dintre ele, era pur și simplu rătăcită și plutea undeva între toate acestea, ca sălbăticia între orașele Vifornice.”

Mulțumesc din suflet librăriei online Libris.ro pentru această aventură minunată ! Nu uitați că pe Libris.ro găsiți o mare varietate de cărți la prețuri ofertante.

Recenzie: ROAR- Inimă de furtună de Cora Carmack

Share this:

CONVERSATION

2 comentarii: