Recenzie: Sărutul câștigătorului de Marie Rutkoski




„- Vreau să pot avea alegeri mai bune.
- Atunci trebuie să construim o lume care le are.”

De multe ori, totul în viață se rezumă la alegerile pe care noi le facem. Deciziile pe care le luăm, drumul spe care ne îndreptăm pașii, mânați de numeroase sentimente, cu mintea sau sufletul împovărate de emoții, gânduri, decizii și alegeri. Tot ceea ce noi culegem este – fie că suntem conștienți de acest lucru, fie că nu – rezultatul  alegerilor luate la un moment dat în viață, în condiții de maximă presiune, împinși de la spate, obligați de circumstanțe sau din contră, fiind liberi, cu mintea și sufletul împăcat și având astfel șansa de a întoarce opțiunile pe toate părțile și de a lua cea mai bună decizie.

Alegerile luate până acum de către protagoniștii Trilogiei Câștigătorului sunt definitorii și modelează lumea în care ei vor să trăiască de acum încolo. Liberi, împăcați cu destinul lor, nelăsând nimic la voia întâplării și construind totul de la zero. Dărâmând barierele și piedicile fizice și mentale, construind ceva mai trainic, resădind speranța în sufletele oamenilor așa cum o pasăre phoenix renaște din propria-i cenușă.

Riscul de a lua o decizie hotărâtoare nu doar pentru tine însuți, ci și pentru persoana de alături, ba chiar pentru un întreg popor, este imens, iar povara acestei greutăți o cunosc în mod intim atât Kestrel, cât și Arin. Doi protagoniști încăpățânați, impunători, ambii răspunzători în fața propriului său popor, posesorii unor inimi neîmblânzite, capabile de a iubi cu patimă și profunzime, dar fiind deopotrivă  extrem de orgolioși.

Blestemul câștigătorului a dat naștere unei povești savuroase, intrigante și periculoase în care destine frânte se întrepătrund, laolaltă cu inimile sângerânde, Trădarea acestuia a condus spre prețuri greu de plătit, în care binele și răul își (con)duc renumita luptă la un alt nivel,  iar Sărutul câștigătorului reprezintă începutul sfârșitului, lăsând loc unui viitor diferit, construit din temelie, spre a fi lăsat moștenire urmașilor care, poate, vor cunoaște timpuri mai blânde și dimineți mai calde.

Ultimul volum al talentatei Marie Rutkoski ne duce în mijlocul războiului, acolo unde se dau lupte aprige pe câmpul onorii, îndemânării și iubirii. Pornim înarmați la luptă, pregătiți de a face sacrificii finale, apărând tot ce ne este mai drag, acceptând chiar să ni se frângă inima-n bucăți, dacă doar în acest fel putem oferi viața în dar persoanei iubite. Permitem să ni se stingă lumina din suflet, știind că acesta este prețul plătit pentru supraviețuirea celor dragi. Îmbrățișăm întunericul, dar nu ne lăsăm înfrânți de profunzimea acestuia, ci luptăm cu toate armele noastre, acceptând sfârșitul doar atunci când suntem siguri că am dat tot ce aveam mai de preț din noi. Când știm că ne-am oferit viața pe altarul iubirii și al războiului.

Volumul de față marchează finalul războiului dintre valorieni și herrani, două popoare pe crae cititorul a avut ocazia de a le cunoaște îndeaproape pe parcursul celor trei volume. Unul asupritor, nemilos și condus de oameni cu ambiții imense, distrugătoare. Celălalt mereu împovărat, călcat în picioare și nimicit constant, dar care nu a predat armele nici în cele mai întunecate nopți, nici în cele mai arzătoare zile.

Destinul le râde în față, pentru a nu știu câta oară, valorienei Kestrel și herranului Arin. Independența oferită este o minciună frumos ambalată, iar adevărul descoperit apasă greu pe sufletele celor implicați în revoltă. Destinul celor doi atârnă de un fir de ață, iar minciunile crude îi îndepărtează unul de celălalt. Însă în toată această mare învolburată, în ciuda sângelui vărsat, a onorii pierdute, a vieților sacrificate, razele iubirii și speranței le ating trupurile vlăguite și le redau zâmbetul în suflet.

„Nu e nevoie să mânuiești bine sabia. Tu ești cea mai bună armă a ta.

Era cel mai cumplit defect al ei. Și cea mai bună calitate. Dorința de a fi învingătoare, de a-și ține oponentul între vârfurile degetelor.”

Kestrel este fata care a sacrificat totul pentru o cauză. Și pentru dreptate. Și pentru iubire. Pentru un viitor mai prosper. Rămasă singură, fiind nevoită să supraviețuiască unei reputații nu tocmai bune, dar care nu îi face cinste și nu arată lumii cine este ea cu adevărat, Kestrel îndură fățiș loviturile de bici, ce-i lasă cicatrice îngrozitoare în minte, suflet și trup. Trădată de cei dragi  și acuzată de trădare la rându-i, micuța luptătoare cu foc în privire își înfruntă noua viață de prizonier în nemiloasa tundră, predându-se uitării, îmbrățișând durerea și suferința, având un singur regret în suflet: acela de a cădea pradă uitării de către bărbatul iubit, herranul pentru care a sacrificat totul. Teama de a muri în nordul îndepărtat, departe de cei dragi, crezută o trădătoare atât de Arin, cât și de tatăl ei, este mai nimicitoare decât munca sisifică pe care este nevoită să o facă, drogată, fără mâncare și biciuită până la leșin în lagăr.

„În noaptea aceea, singură în cortul ei, Kestrel se gândi la frigul cumplit din tundră. La sulful care se fărâmița în mâinile ei. La panica pe care o simțise când memoria începuse să-i cedeze. Drogul de noapte moale, dens. Teama de a muri departe de casă. Nimeni nu avea să o jelească. Durerea ca măduva într-un os tare. Durerea fusese reală. Încă mai era.”

Arin este fostul sclav al imperiului, câștigat la o licitație măsluită de către frumoasa și apriga valoriană Kestrel. În prezent, Arin se alătură excentricului prinț Roshar și al surorii lui, regina, în încercarea de a doborî armatele neruțătoare ale împăratului, de a-i dejuca planurile malefice și de a-și salva poporul de la o soartă fatală. Alianțe fragile se construiesc în jurul celor două tabere – tabăra condusă de Arin și tabăra care îi dă ascultare doar prințului oriental.

„Odată ca niciodată, a fost o fată prea sigură pe sine. Nu toată lumea o credea frumoasă, însă toți erau de acord că avea un soi de grație care mai mult te intimida decât să te farmece. După regulile societății, fata asta nu era o persoană cu care ai fi vrut să ai de-a face. „Își ține inima într-o cutie de porțelan”, șușoteau oamenii. Și aveau dreptate.

Ei nu-i plăcea să deschidă cutia. O tulbura să-și vadă propria inimă. Întotdeauna i se părea că e prea mică și prea mare deopotrivă față de ceea ce se aștepta. Inima i se izbea de porțelanul alb, ca un nod roșu din carne.

Uneori, însă, fata își așeza palma pe capacul din porțelan, și atunci pulsul constant era ca o melodie dulce.

Într-o noapte, cineva auzi cântecul. Era un băiat, înfometat și aflat departe de casă. Era – dacă vreți să știți – un hoț. Băiatul se cățără pe zidurile palatului ei. Își strecură degetele puternice în deschizătura îngustă a unui gream, trase suficient de tare încât să poată pătrunde și intră.”



Atât Arin, cât și Kestrel iau decizii sub influența unor credințe mai mult sau mai puțin verosimile. Arin este orbit de credința lui nestrămutată în zei, de cuvintele acestora șoptite la urechea-i, de promisiunile pe care aceștia i le fac în momentele definitorii. Arin este ferm convins că zeii îi poartă pașii spre un viitor măreț, dacă nu pentru el, pentru poporul său, fiind de două ori mai nesăbuit în luarea deciziilor, simțindu-se stăpânit de o putere inexplicabilă, profundă și care-i șoptește să facă lucruri nebunești, cu aproape zero șanse de câștig.

„Arin așteptă.

Nimic.

Așteptă.

Nimic.

Atinse pielea tare a arumurii. Sub ea, se afla pieptul său. Plămânii. Pielea. O pană galbenă, pestriță, așezată în buzunarul tunicii, chiar deasupra inimii.

- Lasă pana, zise moartea. Tu ești drumul.

Soarele.

Cerul.

Calul de sub tine.

Mângâiat.

Arin zise: Înainte, zeii trăiau printre noi.

- E adevărat, răspunse moartea.

- De ce ne-ați părăsit?

- Ah, copile, oamenii tăi sunt cei care ne-au părăsit.”

Kestrel este măcinată de credința ce încă i-o mai poartă tatălui său, bărbatul care i-a fost mai mult general, decât tată, bărbatul care a învățat-o arta războiului, ce înseamnă șiretenia, inteligența și pașii calculați pe care le pune în aplicare în calitate de spion, dar care i-a oferit și o nemeritată lecție de viață, căci el este cel care a condamnat-o la o viață în lagăr, trădând-o și dând-o pe mâinile împăratului nemilos. O ură aprigă se naște în sufletul fetei, dar care este la fel de trecătoare ca și zilele-i, căci simte, pentru singura ei rudă de sânge care i-a mai rămas, tatăl său, o iubire ce nu o poate alunga cu o simplă fluturare din mână. Ruptă în două, urându-l și iubindu-l, Kestrel va trebui să ia decizia corectă și cu care sufletul ei se poate împăca în momentul în care timpul îi va readuce față în față.

„Nu mai eram fiica lui. Nu mai eram o persoană cunoscută. Ci doar un străin mincinos. Dar cum a putut? De ce nu m-a putut iubi pe mine cel mai mult? Sau suficient. De ce nu m-a putut iubi destul de mult cât să mă aleagă în detrimentul regulilor lui?”

Un volum antrenant, liric, impresionant, în care cititorii vor păși pentru ultima dată în periculoasa călătorie numită Trilogia Câștigătorului. Personaje defecte, mânate de instincte mai mult sau mai puțin etice, bătălii sângeroase, definitorii, purtate atât pe câmpul de luptă, cât și psihic și în câmpul iubirii, care vor lăsa cicatrice permanente, pentru a le reaminti (anti)eroilor noștri prețul plătit pentru găsirea echilibrului.

Mulțumesc grupului ediorial Corint și Leda Edge pentru acest volum antrenant. Puteți achiziționa cartea de pe site-ul editurii, aici.


Share this:

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu