Recenzie: Sărutul câștigătorului de Marie Rutkoski
„- Vreau să pot avea alegeri mai bune.
- Atunci trebuie să construim o lume care le are.”
De multe ori, totul în viață se rezumă la alegerile pe
care noi le facem. Deciziile pe care le luăm, drumul spe care ne îndreptăm
pașii, mânați de numeroase sentimente, cu mintea sau sufletul împovărate de
emoții, gânduri, decizii și alegeri. Tot ceea ce noi culegem este – fie că
suntem conștienți de acest lucru, fie că nu – rezultatul alegerilor luate la un moment dat în viață,
în condiții de maximă presiune, împinși de la spate, obligați de circumstanțe
sau din contră, fiind liberi, cu mintea și sufletul împăcat și având astfel
șansa de a întoarce opțiunile pe toate părțile și de a lua cea mai bună
decizie.
Alegerile luate până acum de către protagoniștii Trilogiei Câștigătorului sunt
definitorii și modelează lumea în care ei vor să trăiască de acum încolo.
Liberi, împăcați cu destinul lor, nelăsând nimic la voia întâplării și
construind totul de la zero. Dărâmând barierele și piedicile fizice și mentale,
construind ceva mai trainic, resădind speranța în sufletele oamenilor așa cum o
pasăre phoenix renaște din propria-i cenușă.
Riscul de a lua o decizie hotărâtoare nu doar pentru tine
însuți, ci și pentru persoana de alături, ba chiar pentru un întreg popor, este
imens, iar povara acestei greutăți o cunosc în mod intim atât Kestrel, cât și
Arin. Doi protagoniști încăpățânați, impunători, ambii răspunzători în fața
propriului său popor, posesorii unor inimi neîmblânzite, capabile de a iubi cu
patimă și profunzime, dar fiind deopotrivă
extrem de orgolioși.
Blestemul câștigătorului a dat naștere unei povești savuroase, intrigante și
periculoase în care destine frânte se întrepătrund, laolaltă cu inimile
sângerânde, Trădarea acestuia a condus spre prețuri greu de plătit, în care
binele și răul își (con)duc renumita luptă la un alt nivel, iar Sărutul câștigătorului reprezintă
începutul sfârșitului, lăsând loc unui viitor diferit, construit din temelie,
spre a fi lăsat moștenire urmașilor care, poate, vor cunoaște timpuri mai
blânde și dimineți mai calde.
Ultimul volum al talentatei Marie Rutkoski ne duce în
mijlocul războiului, acolo unde se dau lupte aprige pe câmpul onorii,
îndemânării și iubirii. Pornim înarmați la luptă, pregătiți de a face
sacrificii finale, apărând tot ce ne este mai drag, acceptând chiar să ni se
frângă inima-n bucăți, dacă doar în acest fel putem oferi viața în dar
persoanei iubite. Permitem să ni se stingă lumina din suflet, știind că acesta
este prețul plătit pentru supraviețuirea celor dragi. Îmbrățișăm întunericul,
dar nu ne lăsăm înfrânți de profunzimea acestuia, ci luptăm cu toate armele
noastre, acceptând sfârșitul doar atunci când suntem siguri că am dat tot ce
aveam mai de preț din noi. Când știm că ne-am oferit viața pe altarul iubirii
și al războiului.
Volumul de față marchează finalul războiului dintre
valorieni și herrani, două popoare pe crae cititorul a avut ocazia de a le
cunoaște îndeaproape pe parcursul celor trei volume. Unul asupritor, nemilos și
condus de oameni cu ambiții imense, distrugătoare. Celălalt mereu împovărat,
călcat în picioare și nimicit constant, dar care nu a predat armele nici în
cele mai întunecate nopți, nici în cele mai arzătoare zile.
Destinul le râde în față, pentru a nu știu câta oară,
valorienei Kestrel și herranului Arin. Independența oferită este o minciună
frumos ambalată, iar adevărul descoperit apasă greu pe sufletele celor
implicați în revoltă. Destinul celor doi atârnă de un fir de ață, iar
minciunile crude îi îndepărtează unul de celălalt. Însă în toată această mare
învolburată, în ciuda sângelui vărsat, a onorii pierdute, a vieților
sacrificate, razele iubirii și speranței le ating trupurile vlăguite și le
redau zâmbetul în suflet.
„Nu e nevoie să mânuiești bine sabia. Tu ești cea mai
bună armă a ta.
Era cel mai cumplit defect al ei. Și cea mai bună
calitate. Dorința de a fi învingătoare, de a-și ține oponentul între vârfurile
degetelor.”
Kestrel este fata care a sacrificat totul pentru o cauză.
Și pentru dreptate. Și pentru iubire. Pentru un viitor mai prosper. Rămasă
singură, fiind nevoită să supraviețuiască unei reputații nu tocmai bune, dar
care nu îi face cinste și nu arată lumii cine este ea cu adevărat, Kestrel
îndură fățiș loviturile de bici, ce-i lasă cicatrice îngrozitoare în minte,
suflet și trup. Trădată de cei dragi și
acuzată de trădare la rându-i, micuța luptătoare cu foc în privire își înfruntă
noua viață de prizonier în nemiloasa tundră, predându-se uitării, îmbrățișând
durerea și suferința, având un singur regret în suflet: acela de a cădea pradă
uitării de către bărbatul iubit, herranul pentru care a sacrificat totul. Teama
de a muri în nordul îndepărtat, departe de cei dragi, crezută o trădătoare atât
de Arin, cât și de tatăl ei, este mai nimicitoare decât munca sisifică pe care
este nevoită să o facă, drogată, fără mâncare și biciuită până la leșin în
lagăr.
„În noaptea aceea, singură în cortul ei, Kestrel se gândi
la frigul cumplit din tundră. La sulful care se fărâmița în mâinile ei. La
panica pe care o simțise când memoria începuse să-i cedeze. Drogul de noapte
moale, dens. Teama de a muri departe de casă. Nimeni nu avea să o jelească.
Durerea ca măduva într-un os tare. Durerea fusese reală. Încă mai era.”
Arin este fostul sclav al imperiului, câștigat la o
licitație măsluită de către frumoasa și apriga valoriană Kestrel. În prezent,
Arin se alătură excentricului prinț Roshar și al surorii lui, regina, în
încercarea de a doborî armatele neruțătoare ale împăratului, de a-i dejuca
planurile malefice și de a-și salva poporul de la o soartă fatală. Alianțe
fragile se construiesc în jurul celor două tabere – tabăra condusă de Arin și
tabăra care îi dă ascultare doar prințului oriental.
„Odată ca niciodată, a fost o fată prea sigură pe sine.
Nu toată lumea o credea frumoasă, însă toți erau de acord că avea un soi de
grație care mai mult te intimida decât să te farmece. După regulile societății,
fata asta nu era o persoană cu care ai fi vrut să ai de-a face. „Își ține inima
într-o cutie de porțelan”, șușoteau oamenii. Și aveau dreptate.
Ei nu-i plăcea să deschidă cutia. O tulbura să-și vadă
propria inimă. Întotdeauna i se părea că e prea mică și prea mare deopotrivă
față de ceea ce se aștepta. Inima i se izbea de porțelanul alb, ca un nod roșu
din carne.
Uneori, însă, fata își așeza palma pe capacul din
porțelan, și atunci pulsul constant era ca o melodie dulce.
Într-o noapte, cineva auzi cântecul. Era un băiat,
înfometat și aflat departe de casă. Era – dacă vreți să știți – un hoț. Băiatul
se cățără pe zidurile palatului ei. Își strecură degetele puternice în
deschizătura îngustă a unui gream, trase suficient de tare încât să poată
pătrunde și intră.”
Atât Arin, cât și Kestrel iau decizii sub influența unor
credințe mai mult sau mai puțin verosimile. Arin este orbit de credința lui
nestrămutată în zei, de cuvintele acestora șoptite la urechea-i, de
promisiunile pe care aceștia i le fac în momentele definitorii. Arin este ferm
convins că zeii îi poartă pașii spre un viitor măreț, dacă nu pentru el, pentru
poporul său, fiind de două ori mai nesăbuit în luarea deciziilor, simțindu-se
stăpânit de o putere inexplicabilă, profundă și care-i șoptește să facă lucruri
nebunești, cu aproape zero șanse de câștig.
„Arin așteptă.
Nimic.
Așteptă.
Nimic.
Atinse pielea tare a arumurii. Sub ea, se afla pieptul
său. Plămânii. Pielea. O pană galbenă, pestriță, așezată în buzunarul tunicii,
chiar deasupra inimii.
- Lasă pana, zise moartea. Tu ești drumul.
Soarele.
Cerul.
Calul de sub tine.
Mângâiat.
Arin zise: Înainte, zeii trăiau printre noi.
- E adevărat, răspunse moartea.
- De ce ne-ați părăsit?
- Ah, copile, oamenii tăi sunt cei care ne-au părăsit.”
Kestrel este măcinată de credința ce încă i-o mai poartă
tatălui său, bărbatul care i-a fost mai mult general, decât tată, bărbatul care
a învățat-o arta războiului, ce înseamnă șiretenia, inteligența și pașii
calculați pe care le pune în aplicare în calitate de spion, dar care i-a oferit
și o nemeritată lecție de viață, căci el este cel care a condamnat-o la o viață
în lagăr, trădând-o și dând-o pe mâinile împăratului nemilos. O ură aprigă se
naște în sufletul fetei, dar care este la fel de trecătoare ca și zilele-i,
căci simte, pentru singura ei rudă de sânge care i-a mai rămas, tatăl său, o
iubire ce nu o poate alunga cu o simplă fluturare din mână. Ruptă în două,
urându-l și iubindu-l, Kestrel va trebui să ia decizia corectă și cu care
sufletul ei se poate împăca în momentul în care timpul îi va readuce față în față.
„Nu mai eram fiica lui. Nu mai eram o persoană cunoscută.
Ci doar un străin mincinos. Dar cum a putut? De ce nu m-a putut iubi pe mine
cel mai mult? Sau suficient. De ce nu m-a putut iubi destul de mult cât să mă
aleagă în detrimentul regulilor lui?”
Un volum antrenant, liric, impresionant, în care
cititorii vor păși pentru ultima dată în periculoasa călătorie numită Trilogia
Câștigătorului. Personaje defecte, mânate de instincte mai mult sau mai
puțin etice, bătălii sângeroase, definitorii, purtate atât pe câmpul de luptă,
cât și psihic și în câmpul iubirii, care vor lăsa cicatrice permanente, pentru
a le reaminti (anti)eroilor noștri prețul plătit pentru găsirea echilibrului.
Mulțumesc grupului ediorial Corint și Leda Edge pentru acest volum antrenant. Puteți
achiziționa cartea de pe site-ul editurii, aici.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu