la aprilie 01, 2019

Recenzie: Până la sfârșitul timpului de Raluca Alina Iorga

aprilie 01, 2019 2 Comments Edit

„Adevărurile sunt de multe ori altfel decât frumoase, iar eu le-am cunoscut pe cele mai urâte dintre ele.”

Întotdeauna am fost de părere că nu doar cititorii își aleg cărțile pe care să le citească, ci și că o carte își poate alege cititorii, pe cei care o vor înțelege și iubi așa cum alții poate nu o vor face, că vor rezona cu cele scrise de autor și vor empatiza cu situațiile descrise și personajele închipuite. Îmi place să cred că, după ce autorul a scris cartea și aceasta a plecat de la tipar, volumul respectiv are voință proprie și atrage fix acei oameni care vor ști cum să-l citească și îl vor prețui mult mai mult decât un alt cititor care, poate, nu este destinat să citească, dar mai ales, să iubească ceea ce se află între paginile cărții.

Nu sunt o persoană care să creadă în coincidențe. Fiecare lucru se întâmplă cu un motiv, chiar dacă în unele momente nu înțelegem clar ce s-a întâmplat și mai ales de ce. Nu cred în coincidențe, dar cred în acel ceva special, destin, karma, numiți-l cum vreți. Ceva care nu poate fi explicat, nu tocmai. Ceva care are voință proprie, poate o energie, poate o dorință fierbinte, poate o speranță. Sau poate este doar viața, care de multe ori ne surprinde și plăcut J

Ce încerc să explic aici, dar nu sunt sigură că sunt prea coerentă, este cum a ajuns cartea de față la mine. Pur și simplu m-a atras din prima clipă în care am auzit de ea, mi-o doream de foarte multă vreme, iar, într-un târziu, destinul mi-a adus-o în brațe. Pentru că, așa cum am scris mai sus, cartea asta are voință proprie și dorește să se dezvăluie doar acelor cititori care vor percepe povestea la un alt nivel, care vor înțelege ce a vrut să transmită autoarea și chiar Vlad, personajul principal al cărții. Care, apropo, nu este un personaj fictiv, de care să nu fi auzit cititorii până acum, și nici rodul imaginației unui scriitor, ci chiar Vlad Basarab, domnitorul Țării Românești, principele Valahiei și cel cunoscut și sub numele de Vlad Dracula.

„Cum stătea în liniștea aceea părea ca desprins din picturi. Avea fața bărbierită complet. Trăsăturile erau dure, dar armonioase, părul negru îi cădea valuri pe umerii lați și puternici. Iar ochii..ochii aceia ireali și plini de taine îi dădeau un aer fascinant. Din toată combinația de trăsături, mai rigide sau mai delicate, rezulta un bărbat de la al cărui chip nu-ți puteai întoarce privirea.”

Întotdeauna mi-am ales cu atenție lecturile, căci caut acel ceva în fiecare carte citită, recitită, iubită și pusă deoparte cu drag, în bibiloteca de care nu vreau să mă despart în veci. Acel lucru special, acel semn care să îmi confirme faptul că am ales bine cu sufletul. De această dată, cartea m-a ales pe mine. De ce, încă nu sunt sută la sută sigură, deși intuiesc că am avut capacitatea, dar mai ales, doza necesară de empatie pentru a o vedea așa cum autoarea a vrut să fie văzută de către cei care o citesc.

Până la sfârșitul timpului este o poveste în poveste, o lecție de viață și totodată o minunată lecție de istorie, despre iubire, adevăr, sacrificiu. Este o ficțiune istorică extrem de bine documentată în care se pune mare preț pe realitate și adevăr. Este o mică părticică din gândurile și sufletul unor oameni deosebiți – și aici mă refer atât la acei oameni care au trăit odată pe pământul românesc, sursa de inspirație a autoarei, cât și la însăși autoarea Raluca Alina Iorga, căci aceasta a reușit să facă ceea ce nu mulți au mai făcut în zilele noastre, și anume să (re)aducă în atenția cititorilor (și nu numai) destinul unui mare om care a trăit în alt secol, dar al cărui nume nu merită să fie uitat.

Simt că orice aș spune despre această carte este prea puțin și nu se ridică la nivelul complexității și frumuseții acesteia. Ce aș putea spune eu despre Vlad Basarab când autoarea a descris cu atâta măiestrie, lirism și sinceritate viața greu încercată, dar și frumoasă, pe care acesta a trăit-o în vremurile de demult? Prin ce cuvinte să redau eu tumultoasa aventură a măritului domnitor, când în carte există mii de scene care îi fac cinste acestui suflet măreț? Și dacă am ajuns să mă raportez astfel la Vlad Basarab Dracula, este numai și numai meritul Ralucăi, care a insuflat mai departe respectul, iubirea și loialitatea pe care aceasta le simte față de domnitor.

Încă de la primele pagini, cititorul este introdus într-o astmosferă magică, cu iz medieval, în locul în care povestea prinde viață, și anume Sighișoara. Frumusețea acestui loc este completată de scenariul cu iz supranatural în care o tânără, al cărui nume nu îl cunoaștem, dar a cărei identitate eu am ghicit-o de la început, se găsește în mod straniu. Tânăra din zilele noastre suferă inexplicabil, deoarece nu se regăsește deloc, prezentul nu reușește să o mulțumească, sufletul îi este greu și simte că nu aparține vieții pe care o are. Trecutul o împresoară la fiecare pas, iar atracția ei pentru Rareș, un bărbat misterios care nu îi este decât amic, și tot amalgamul de sentimente pe care le nutrește pentru acesta o devorează din interior și îi aduc atât fericire, cât și suferință. Cu atât mai misterios și ciudat este faptul că acesta îi amintește de un alt bărbat care a trăit cu sute de ani în urmă, un bărbat pe care nu l-a întâlnit niciodată, căci nu ar fi avut cum, un bărbat rupt din poveștile de demult. Atracția pe care o simte și freamătul din suflet creează o legătură extrem de puternică, iar tânăra se trezește față în față cu destinul marelui domnitor, căci rolul acesteia nu este unul întâmplător, iar toate întrebările pe care le avea referitoare la sentimentele stranii ce o încercau de atâta timp își găsesc ușor ușor răspunsurile pe măsură ce viața lui Vlad se destăinuie în fața ei și a cititorilor.

„Mă subjugi și mă înalți în același timp. Îmi ești Rai și Iad, înger demonic.”

Viața lui Vlad a fost viața unui om care, în timpul în care a trăit, a cunoscut tot ce putea fi cunoscut și a văzut tot ce putea fi văzut. A suferit și a iubit cu patimă, a urât cu patimă și a jurat răzbunare, a luptat până la ultima suflare pentru dragostea și credința sa în oameni și de țară. Rămas orfan de la o vârstă fragedă, moștenind tronul românesc la șaptesprezece ani, la pachet cu o mulțime de obligații și lupte, copilul lăsat tribut împreună cu fratele său mai mic, Radu, la curțile Sultanului este nevoit să lupte în fiecare secundă pentru lucrurile care i se cuveneau de drept. Moartea tatălui și a fratelui său mai mare, Mircea, este prima lovitură pe care este nevoit să o îndure, căci altele, poate mult mai crunte, vor urma pe parcursul domniei sale. O viață zbuciumată, trăită la instensitate maximă, punând suflet în fiece lucru întreprins, dorind doar prosperitate pentru țara lui, fiind veșnic neînțeles și trădat de oamenii din jurul lui, ființe incapabile de sentimente pure, oneste, frumoase, capabile doar de uneltiri, trădări, minciuni.

„Au scis despre el că se înfrățise cu Diavolul sau, mai rău, că el însuși era Prințul Întunericului. Le va da motive să creadă asta despre el. Nu se va mai chinui să se justifice tuturor că era altceva decât ceea ce Matei inventase despre el. Frica era uneori cea mai bună armă, iar el va avea grijă să o folosească în interesul său. Ceea ce regele crezuse că îi va tăia din elan, îl va face să renască.”

Ne este prezentată viața în cadrul Țării Românești, dar și în cadrul Curții Otomane, acolo unde Vlad și Radu au locuit până în momentul morții tatălui lor, fiind prizonieri într-o cușcă aurită, și locul unde Radu a decis să rămână, nedorind să-l ajute pe Vlad să recuperez tronul țării lor, ci alăturându-i-se lui Mehmed, fiul sultanului.

Vlad își găsește alinarea în prietenia, dar mai ales loialitatea fără seamăn a lui Crsitian, cel care a rămas orfan în momentul în care tatăl său a fost ucis alături de Vlad Darcul, tatăl lui Vlad, și cel care va deveni în timp singurul său prieten adevărat, alături de părintele Ioan și de Ana, femeia care l-a iubit așa cum era el, și pe care el a iubit-o cu toată ființa lui și cu toată iubirea de care a fost în stare, mai presus de orice îndatorire față de țară, mai presus decât răzbunarea cruntă care nu i-a dat pace nici după ce a făcut dreptate și a reușit, după ani și ani, să-i pedepsească pe trădătorii tatălui său.

Iubirea dintre Ana, fiica boierului Dobrița, unul dintre puținii boieri drepți și loiali, și Vlad, este una care a durat până la sfârșitul timpului, în ciuda piedicilor întâmpinate, în ciuda răutății oamenilor, a nenumăratelor comploturi și a intereselor sociale și politice de care un domnitor trebuie să țină cont în momentul stabilirii unei căsătorii, căci vremea cerea ca mariajul să fie întemeiat în funcție de beneficiile politice aduse, nu de simțăminte precum iubire, respect, sinceritate.

Sacrificiile făcute de Vlad de-a lungul tumultoasei sale vieți nu sunt puține ori insignifiante. Destinul său a fost unul măreț, însă privit îndeaproape, tragic. Mereu a pus binele țării mai presus decât propria-i liniște, a făcut compromisuri și sacrificii, și-a lăsat liniștea sufletească deoparte pentru a hrăni demonii dinlăuntrul său, care se înfruptau din simțămintele și greșelile sale. Veșnic nemulțumit de situația în care oamenii simpli și muncitori din țara lui se aflau, veșnic un justițiar în căutarea dreptății, pedepsindu-i crunt pe cei care furau, mințeau, înșelau. Caracterul său, firea sa dârză și luptătoare, partea sa puțin crudă, dar și minciunile altor oameni care îl voiau răpus, înlăturat de la tron, i-au adus renumele de Dracula, semnificând un om fără scrupule, care trăgea oamenii în țeapă doar din pură răutate, un om care se hrănea cu suferința victimelor sale, care le bea sângele pe ascuns. Toate aceste mituri au ascuns și denaturat adevărul. Da, Vlad Basarab era un domnitor dur, extrem de hotărât și care într-adevăr pedepsea prin metode extrem de drastice hoțiile și nelegiuirile, ori crimele înfăptuite asupra familiei sale, însă tot ceea ce el a vrut să transmită – necesitatea ca oamenii să înțeleagă ce înseamnă corectitudinea și nerespectarea ei, care poate aduce pedepse capitale -, a fost importanța existenței unei țări în care totul să meargă bine, în care să perdomine corectitudinea, iar oamenii ei să se bucure de o patrie înstărită, corectă și frumoasă. Tot ce a făcut, Vlad a făcut pentru țara lui de care era extrem de mândru și pe care voia să o dea drept exemplu în fața altor țări străine.

„Toată lumea va cunoaște dreptatea lui Vlad, fiul lui Vlad Dracul. Și peste veacuri voi fi pomenit pentru că la mine în țară nu va fi hoție și nici minciună. Nu atât cât voi trăi eu.”

„Oamenii simpli îl iubeau din suflet. Îi apăra și le proteja interesele, punând mereu cuvântul lor în fața boierilor. Dar niciodată nimeni nu îndrăznea să-l mintă. Se știa că ura minciuna mai mult decât orice. Stăteau mărturie țepele din afara orașului pline de hoți și tâlhari.”

Nenumăratele lui lupte câștigate, pe care le-a purtat fiind conștient de sacrificiile făcute stau mărturie și întăresc caracterul său unic. Bătălia contra trupelor otomane dată pe pământ românesc, atunci când turcii, comandați de Mehmed și sprijiniți de Radu, au pornit să cucerească țara, este un exemplu de luptă în care deși trupele lui Vlad erau depășite numeric, ingeniozitatea, curajul , nebunia și mai ales iubirea față de țară l-au făcut învingător.

„Vlad nu era înăuntru. Vlad nu era nicăieri totuși era peste tot. Era în apele care fugeau de el, era în grânele arse, era în praful care îl îneca, era în soarele care îi ardea pielea, era în vulturii care se roteau deasupra celor douăzeci de mii de leșuri, era în pădurile întunecate ce păreau că ascund cele mai groaznice duhuri fde la facerea lumii, era în tot. Vlad era Valahia. El, Sultanul Lumii, nu putea să ia țara unui om care reprezenta însuși spiritul ei. luptase în multe bătălii, cucerise multe popoare, ținuturi și nații, totuși niciuna nu luptase cu atâta dăruire și îndârjire ca eceasta. Poate pentru că niciuna nu avusese un conducător ca el, ca Vlad Basarab Dracula.”

Mai presus de Vlad domnitorul îl descoperim pe Vlad omul, care nu se dezvăluie decât în fața celor mai apropiate persoane, cum ar fi Ana, Cristian, Maria, boierul Dobrița și părintele Ioan. Ei sunt cei care au fost veșnic aproape de el, care l-au înțeles și mai ales nu l-au judecat. Care l-au acceptat cu bune și cu rele, cu demoni și cu măreții, cu umbre și cu lumină, așa cum era de fapt el. Nu un sfânt, dar nici un demon, ci doar un om care a pus pasiune în tot ceea ce a făcut, care nu a cunoscut odihna sufletească decât în puținele momente petrecute alături de cei dragi sufletului său, care a sacrificat tot din iubirea pentru țară și popor, din iubirea pentru Ana și copiii săi care trebuiau să moștenească o țară liberă și demnă.

„Se simțea mistuit de un foc interior, de o pasiune care îi conducea mereu viața. El nu putea să fie altceva, decât un om cu un foc ce ardea puternic în inima lui pentru tot ceea ce făcea.”

„Spre deosebire de rugăciunile din seara aceea, a ei era pentru Vlad. Pentru sufletul chinuit al prințului, pentru durerea din inima lui. Toți vedeau domnitorul crud și neînduplecat, dar ea știa adevărul. Ea știa că durerea lui era atât de mare, că niciun suflet de om nu ar fi putut îndura ceea ce îndura el. Dragostea ei, prințul ei iubit, stătea în mijlocul tuturor, cu bărbia ridicată, cu părul negru fluturându-i în vânt, cu ochii arzând, cu pumnii strânși și cu corpul încordat. Ea plângea pentru el, pentru anii furați, pentru familia ucisă, pentru deciziile pe care a trebuit să le ia forțat de împrejurări.”

Până la sfârșitul timpului este o poveste ce nu are sfârșit, o poveste tristă și frumosă deopotrivă, impresionantă și desăvârșită.

Raluca Alina Iorga a reușit prin acest roman să aducă dreptatea de parte lui Vlad, să redea lumina în cele mai întunecate scenarii, să spulbere mituri și să dezvăluie adevărul. A reușit să ofere o prticică din viața unui mare om, o lecție de istorie împletită cu ficțiune, o frumoasă și profundă lecție de viață.

Vă recomand din suflet această carte impresionantă !

Recenzie: Până la sfârșitul timpului de Raluca Alina Iorga

Share this:

CONVERSATION

2 comentarii: