la aprilie 08, 2019

Recenzie: Partea urâtă și minunată a lucrurilor de Bryn Greenwood

aprilie 08, 2019 2 Comments Edit

„Dacă mă iubești la fel de mult cum te iubesc eu, nu e murdar.”

Propoziția asta, dar și multe alte lucruri, atât urâte cât și minunate, mi-a răsunat în minte pe tot parcursul lecturii și mult timp după ce am întors ultima filă a cărții. M-a bântuit, m-a revoltat și m-a șocat. Căci cum poate o iubire sinceră, profundă și absolută să fie murdară? Cum poate fi, în ochii unora, mai mici și insignifianți, frustrați și atotștiutori (ha!), iubirea murdară?

În ochii mei, sentimentul de iubire este cel mai frumos și mai pur din lumea asta urâtă și gri și încuiată (aș spune don’t let the muggles let you down, dar aș devia puțin de la subiect. Sau nu.). Iubirea pentru un bărbat, iubirea pentru o femeie, iubirea dintre un bărbat și o femeie sau dintre un bărbat și un bărbat. Iubirea pentru animalul tău de companie, iubirea pentru părinți, prieteni, colegi, artiști,cărți, soare, zăpadă, nori sau iarbă. Cum poate afirma cineva că iubirea este murdară? Că dacă nu este acceptată de societate este murdară? Cei care judecă foarte ușor sunt cei care se tem de ceea ce nu înțeleg. Le este frică de ceea ce nu pricep, ce depășește granițele înțelegerii lor limitate, ce nu se încadrează în limitele pe care ei singuri și le-au trasat sau au fost învățați să le traseze, să nu accepte ceea ce este diferit, căci diferit, în mintea lor îngustă, înseamnă defect, urât, murdar, de neconceput. În realitate, acești oameni nu fac altceva decât să arunce cu pietre în cei care au ceva mai frumos decât ei, mai sincer și mai ieșit din tipar, ceva ce îi face cu adevărat împliniți. În realitate, acești oameni care blamează și etichetează și judecă cu prea mare ușurință, nu fac altecva decât să își verse nefericirea și frustările în fața altora. Le intoxică viața așa cum a fost și a lor intoxicată. Refuză să învețe, să accepte, să evolueze.

Partea urâtă și minunată a lucrurilor mi-a arătat, încă o dată, cât de urâtă și nedreaptă poate fi câteodată viața, cât de toxici sunt unii oameni, câtă furie și tristețe este în ei, câtă lipsă de empatie există în lumea asta, cât de puternic poate fi afectată lumea unui copil/adolescent lipsit de dragoste, educație. Prins într-o relație toxică. Relația părinților săi.

De asemenea mi-a arătat și cât de profundă poate fi iubirea adevărată, născută din respect reciproc, înțelegere, dragoste și empatie. Cât de frumos este să te regăsești în privirea celui de lângă tine, să îl simți aproape de tine, mereu acolo, gata să te sprijine și să te scoată din lumea mizeră care te-a pus la pământ. Să îi simți corpul aproape de al tău, atingerile tandre, inima care bate lângă a ta. O iubire născută în cele mai tumultoase momente. O iubire care salvează. O poveste cum numai în cărți/filme poți întâlni, dar care poate deveni realitate dacă ești dipus/ă să dai totul pentru a obține într-un final totul. Dacă ești dispus/ă să visezi cu ochii deschiși și să-ți croiești propria ta viață, așa cum dorești.

Cartea este un montagne-russe. Un amalgam de sentimente. O lecție dură de viață. Cartea asta mi-a rupt inima în două și nu exagerez cu nimic. Mi-a atins inima, mintea, sentimentele. Rare au fost momentele în care am avut ocazia să citesc o astfel de poveste impresionantă, care să mă marcheze atât de profund, pe care să vreau să o recitesc imediat ce am terminat-o de citit. Dacă nu mă înșel, acest sentiment l-am experimentat cu Păpușile Cristinei Nemerovschi, acum câțiva ani.

Nu eram pregătită pentru ce aveam să găsesc între paginile acestei cărți, deși synopsis-ul m-a ajutat să înțeleg că subiectul cărții este unul fragil, care transmite multe pentru cei care sunt dispuși să înțeleagă, nu doar să judece.

Nu eram pregătită pentru un personaj atât de puternic, dar fragil în profunzimea și puterea lui. Wavy este o supraviețuitoare din atât de multe puncte de vedere, o fată pe care, dacă ai avea puterea de a te teleporta în carte, ai vrea să întinzi mâna să o mângâi, să o alini, să o protejezi, dar în același timp este o fată de la care ai avea de învățat multe lecții de viață, căci destinul a maturizat-o prea devreme.

„Îmi plăcea să învăț lucruri. Cum numerele se combinau pentru a explica stelele. Cum moleculele alcătuiau lumea. Partea urâtă și minunată a lucrurilor pe care oamenii le făcuseră în ultimii două mii de ani. Îmi plăcea și să privesc oamenii. Privitul și acționatul făceau lucrurile suportabile.”

Abia o copilă de opt ani, Wavy este cea mai matură persoană dintre toți ceilalți oameni care o înconjoară, iar asta spune ceva. Ea își îngrijește frățiorul de câțiva anișori, ea gătește și spală, merge la școală și se ocupă de ea însăși. Toatea acestea în timp ce este prinsă între pereții unei case în care dragostea, ordinea și liniștea lipsesc cu desăvârșire. Relația toxică a părinților ei – un dealer de droguri și o toxicomană cu probleme psihice grave – afectează buna creștere a copilei. Destinul este crud, sănătatea fizică și mentală a fetei este grav afectată, Wavy încercând pe cât de mult posibil să distingă singură binele de rău, doar observând relațiile disfuncționale ale celor din jurul ei. Încearcă din răsputeri să urmeze anumite repere, să își caute singură drumul, însă realitatea este că într-un mediu toxic, nesănătos în special din punct de vedere mental, un om, dar mai ales un copil/adolescent, își pierde încrederea în sine și reperele sănătoase, căci nu are un exemplu matur și demn pe care să-l urmeze.

Abuzul fizic dar și cel psihic lasă răni adânci, uneori chiar imposibil de închis, iar un copil supus constant unor traume va deveni un adult închis în sine, temător, neînțeles, nefericit, care se va adapta greu sau deloc.

Este dificil să citești cum Wavy este nevoită să îndure toate mizeriile posibile din partea unor oameni care nu meitau să o aibă ca fiică. Am spus mereu și o repet, unii oameni nu ar trebui să procreeze, din simplu și tragicul motiv că de cele mai multe ori, copii ajung “baloane” în care se pompează toate lucurile rele: nefericire, tristețe, nesiguranță, injurii, scandaluri, bătăi și traume psihice. Și mai trist este că mulți dintre acești copii nu pot scăpa din ciclul îngrozitor pe care l-au trăit de când se știu și pe care îl retrăiesc la nesfârșit. Tot ce a trăit Wavy s-a reflectat în comportamentul și nesiguranțele ei. Este extrem de slabă, anti-socială însă extrem de inteligentă, își cară în spate fricile și nesiguranțele, are probleme de alimentație și abia articulează cuvintele, deoarece tăcerea este modul ei de apărare. Relația cu mama lor, care ar fi trebuit să-i iubească și să-i ocrotească, este una dintre principalele motive ale comportamentului nesănătos al lui Wavy.

„Ea era Mama cea Bună și respecta regulile. Ne spăla hainele și le punea în sertarele din noul apartament. Gătea cina. Nu se ascundea în baie să-și fumeze țigara, așa cum făcea înainte să fie arestată. Apoi, într-o zi, s-a trezit Mama Înfricoșătoare în loc de Mama ce Bună, iar eu am știut că lucrurile nu aveau să mai fie diferite. Niciodată nu știam care Mamă avea să fie la trezire. Chiar și Mama cea Bună putea spune brusc: „Nu mânca aia! E murdară !” și să își înfigă degetele în gura mea, apoi, ca să scoată mâncarea.

Chiar și Mama cea Bună putea să-mi toarne Listerine arzător pe limbă ca să mi-o curețe. Mereu spunea că „așa intră lucruri în tine.” Lucruri ele puteau să intre în gură și să te îmbolnăvească la fel cum bacteriile de la mine pot ajunge pe alte lucruri, murdărindu-le.

Niciodată nu am știut ce e mai murdar: gura mea sau ce băgam în gură.”

În tot acest amalgam de toxicitate, alcool droguri, depravare, bătăi și dezinteres, Wavy găsește colacul de care să se agațe, motivul de a merge mai deparet. De a spera la o zi mai bună, un viitor mai sigur, mai liniștit și mai fericit. Ziua în care este martora unui accident de motocicletă este ziua în care Wavy învață ce înseamnă iubirea. Speranța. Salvarea.

Ziua care s-ar fi putut încheia tragic pentru Kellen, un tânăr inadaptat certat cu legea, care lucrează pentru Liam, tatăl micuței, este ziua în care viața lui Wavy se schimbă. De fapt, viața ambilor este pe cale de a se schimba, iar relația lor se dezvoltă și capătă noi valențe pe parcursul anilor.

„Nimeni nu m-a protejat pe pajiște. Nici Donal, care nu era suficient de mare pentru a merge. Nici mama, care dormea în timp ce plângea Donal. Nici Liam, care avea chestii de rezolvat.

Nimeni nu m-a protejat până ce nu a venit Uriașul, la apus.

Mă întorceam la fermă ca să-l hrănesc pe Donal când un far frontal s-a ivit pe drum. Am fugit spre locul unde pajiștea întâlnea drumul și am ieșit să văd motocicleta trecând zgomotos. Uriașul și-a întors capul pentru a mă privi și părul i-a fluturat ca niște aripi de graur. Pietrișul i-a fugit de sub roată și motocicleta a derapat și a căzut. Uriașul s-a părubușit și motocicleta a alunecat pe pajiște, încă mergând, cu roțile învârtindu-se.

Când am ajuns la el, Uriașul zăcea pe drum cu mâinile și picioarele întinse. Nu știu de ce nu îmi era frică. Poate pentru că era el așa de mare. Mai mare decât oricine m-a făcut vreodată să mă simt mică. Poate pentru că cerul era mov-albastru-roșu-portocaliu și luna cât o bucată mică de unghie.”

Este impresionant de urmărit interacțiunea dintre cei doi. Cu pași mici, dar siguri, poate fără a conștientiza acest lucru, Kellen se apropie tot mai mult de copila temătoare și singuratică, câștigându-i încrederea și respectul. Înă din prima clipă, adolescentul realizează situația delicată în care se află fata – un omuleț mult prea mic care este nevoit să facă față răutății și nepăsării celor din jurul ei. Fără a sta pe gânduri, încearcă să o ajute atât cât fata îi permite – îi face cumpărăturile, o ajută la treburile mult prea grele pentru o copilă de vârsta ei, o duce și o aduce de la școală cu motocicleta lui – toate acestea fără a o forța să îi spună ceva, respectându-i tăcerea și nepunând întrebări care ar putea-o afecta. Conștientizează faptul, destul de evident, de altfel, că ea se comportă ca un adult, pe când familia ei este îngropată în vicii și dezmăț, și o tratează ca atare. Empatizează cu fata care îi aduce puțin aminte de sine, căci nici copilăria lui nu a fost ușoară, fiind nevoit să ia singur anumite decizii, nedescurcându-se chiar atât de bine, căci altfel nu ar mai fi acceptat să facă lucrurile murdare ale lui Liam.

Pe măsură ce anii trec, relația lor avansează, iar cei doi își dau seama că sentimentele ținute în frâu atâția ani încep să se transforme în ceva mai mult decât o simplă prietenie. De fapt, niciodată nu a fost vorba despre o simplă prietenie, ceva profund și la un nivel destul de complex legându-i pe viață. Încă din prima zi, a existat chimie. Încă din prima zi, a existat acea scânteie pe care probabil nicunul dintre ei nu a conștientizat-o sau nu a știut spre ce va duce odată cu trecerea timpului. Wavy s-a agățat de Kellen ca de ultima ei gură de aer, fiind tot mai conștientă că el este singurul om din viața ei în care poate avea încredere – o încredere oarbă, iubindu-l și dăruindu-i lui toată dragostea pe care o ținea în suflet, dar pe care nu avea spre cine să o îndrepte, în afară, poate, de frățiorul ei mai mic, și el o victimă în tot acest context. La rându-i, Kellen s-a simțit iubit așa cum nicio altă femeie nu a putut să-l iubească. Problemele lui cu legea, dar și cele de natură socială, fiind considerat un ciudat, gras, tatuat și needucat scăzându-i încrederea în sine, de multe ori acesta gândindu-se că ar fi mai bine să încheie această viață insuportabilă. Însă Wavy a apărut în viața lui la momentul potrivit, la timp cât să-l salveze apoi să se salveze reciproc.

„Asta îmi dorisem încă de când mă privise, dar când s-a uitat dincolo de mine, tot ce mi-am dorit, mai mult decât orice, a fost să se uite iar la mine. Majoritatea oamenilor te privesc ca și cum n-ai fi mare lucru, dar felul în care s-a uitat ea la mine...era ca și cum am fi fost iar pe pajiște. Ca și cum aș fi contat. De obicei, oamenii nu se uită așa la mine.”

În ciuda diferenței mari de vârstă, relația lor este una dintre cele mai frumoase. O construiesc pas cu pas, își permit să viseze la un viitor împreună, departe de tot ce le-a adus suferință, se cunosc la cel mai profund nivel și se acceptă așa cum sunt, cu răni și cicatrice care poate nu vor dispărea niciodată, cu temeri și bucurii deopotrivă, luptând împotriva lumii, împotriva sistemului, împotriva tuturor piedicilor care s-au ivit de-a lungul anilor – și nu au fost puține, și nu au fost ușor de trecut cu vederea.

În ciuda răutății și nepăsării lumii, în ciuda prejudecăților și a diferenței de vârstă, inimile lor au bătut ca una, întotdeauna, chiar și în momentele în care au fost despărțiți, ani întregi.

„Motocicleta era frumoasă, stelele se întindeau pe aripi și încercuiau dopul rezervorului pe un câmp de albastru profund strălucitor, ca în august atunci când luna era întunecată. Oricât mă tachina pe mine, Kellen pusese stelele acolo unde trebuiau să fie. Casiopeea și Cefeu în centru și restul căzând pe margini. Strâns sub coapsele lui Kellen când conducea era Orion, scânteind din cele trei stele din centură. Fiecare stea era un mic decupaj de folie de aluminiu lipită de motocicletă sub un strat de lac transparent.

Privind-o, mă durea inima atât de rău că abia puteam respira. Nu pentru că era frumoasă motocicleta, ci sperând că era pentru mine și știind că ar fi putut să nu fie. Nimic nu îmi aparținea, dar regula asta nu mă făcea să nu mi-l mai doresc pe Kellen doar pentru mine. Am pus mâna pe rezervor și am încercat să zâmbesc, dar în gura mea erau prinse prea multe lucruri arzătoare.”

Am empatizat enorm de mult cu relația celor doi, la un nivel pe care nu îl pot detalia aici, acum. Dar știu prea bine ce a simțit Wavy, sentimentele puternice cu care s-a luptat ani întregi și nu a putut și nici nu a vrut să și le înăbușe, căci ele erau, poate, singurele care o țineau în viață și care îi păstrau speranța vie în suflet. Iubirea ei pentru bărbatul mai mare care a protejat-o ani întregi va dăinui pe viață. Și nu este o relație murdară, căci indiferet de ce ar spune cârcotașii care, mai mult ca sigur, ei nu ar fi în stare de un asemenea sacrificiu, asemenea sentimente puternice și profunde și o asemenea înțelegere, iubirea este iubire și trebuie recunoscută și acceptată așa cum este. Nu blamată. Nu murdărită cu injurii și păreri necerute. Unii oameni ar trebui să aibă mai mult curaj, să trăiască așa cum vor, cum au făcut Wavy și Kellen, iar alții ar trebui să nu judece ceea ce nu au trăit, ceea ce nu înțeleg.

Partea urâtă și minunată a lucrurilor este o poveste frumoasă și brutală pe care nu o voi uita nicicând, care îmi va rămâne agățată în suflet așa cum mi-au rămas multe sentimente nespuse. Este o lecție dură de viață, capabilă să te treacă prin toate stările posibile și imposibile. Aș recomanda-o doar pentru cititorii open-mided, care sunt capabili să empatizeze și nu au prejudecăți neîntemeiate, dar o recomand și celorlalți, poate poate învață ceva dintr-o poveste care ar putea fi doar o poveste, dar la fel de bine poate fi povestea nescrisă a multor oameni.

Recenzie: Partea urâtă și minunată a lucrurilor de Bryn Greenwood

Share this:

CONVERSATION

2 comentarii: