Recenzie: Dracula. Pe urmele prințului nemuritor de Kerri Maniscalco
„Legendele
trebuie să inspire teamă.”
Legende și mituri străvechi, istorie și romantism, crime
săvârșite cu sânge rece, atmosferă sumbră cu tentă gotică, un institut
criminalistic asupra căruia planează misterul, un impunător și pe alocuri
înspăimântător castel și un nume istoric ce datează din cele mai vechi timpuri,
un nume arhicunoscut, care-a depășit granițele României:
Vlad Țepeș, sau așa cum mai este
cunoscut, Dracula. Acestea reprezintă, pe scurt, ingredientele cu care autoarea, pasionată de gothic și thriller, se
joacă în cel de-al doilea volum al seriei Anchetele lui Audrey Rose.
Am fost extaziată în momentul în care am aflat că seria
va fi tradusă integral la editura Corint/Leda Edge și extrem de
nerăbdătoare să citesc acest volum dedicat unuia dintre cele mai frumoase
castele ale țării noastre, castelul aflat în inima Transilvaniei, Castelul Bran.
Am apreciat enorm de mult această carte și onoarea pe
care autoarea a adus-o românilor prin povestea închipuită în acest roman,
reinterpretarea mitului lui Dracula în viziunea autoarei fiind o variantă
gotică extrem de reușită, menită să țină cititorii în priză de la prima până la
ultima pagină. Mi-au plăcut referirile istorice care îl mențonează pe Vlad
Țepeș, existența legendelor și a tradițiilor populare românești, delimitarea
clară dintre mit și realitate istorică, ficțiune și adevăr, pe care autoarea,
prin intermediul personajelor sale, a ținut să o sublinieze. Am apreciat
capitolul de final al cărții în care Maniscalco oferă câteva lămuriri cu
privire la libertățile literare și istorice pe care și-a îngăduit să le facă în
scopul de a crea o poveste cât mai verosimilă, dar prin care să nu elimine
atmosfera specifică poveștilor gotice, atât de apreciate de cititorii de orice
vârstă.
Acțiunea cărții începe forță, în prima zi a lunii
decembrie a anului 1888, pe teritoriul Regatului României, acolo unde
îndrăzneața și nonconformista Audrey Rose călătorește împreună cu colegul ei de
autopsii de la Londra, Thomas Cresswell. Ce îi aduce pe cei doi tineri tocmai
în inima Regatului Românesc, atât de departe de casă, la numai câteva luni de
la ororile întâmplate în timpul anchetării cazului Jack Spintecătorul? Demonii
trecutului nu-i vor da (mai mult ca sigur) niciodată pace tinerei greu
încercate, însă acest lucru nu o împiedică în a-și definitiva studiile de
medicină legală, micuța și îndrăzneața fata dorind să studieze pe băncile celei
mai prestigioase școli, și anume băncile Institutului Național de
Criminalistică și Medicină Legală din România, găzduit de Castelul Bran.
„Ieșisem întreagă după ce înfruntasem moartea, nimicirea
și jalea și nu aveam de gând să las oricare dintre aceste experiențe să mă
definească. Eu eram trandafirul cu spini pe care-l crescuse mama.”
Aventura celor doi tineri, atât de diferiți în aparență,
însă extrem de asemănători, începe chiar înainte de a păși pragul
prestigiosului castel, căci în minunatul tren cu care călătoresc, Orient
Express, este găsit cadavrul unui tânăr necunoscut, inima acestuia fiindu-i
străpunsă de un țăruș, iar gura umplută cu usturori. Așadar, o crimă macabră,
care amintește de modalitatea în care putea fi eliminat un strigoi. Însă ce
sunt strigoii, aceste ființe odioase plămădite din cele mai înfricoșătoare
povestiri spuse la gura sobei, menite de a înfricoșa copiii și pe cei mai slabi
de înger? Să fie ei ceva mai mult decât un mit? Să fie adevărată știrea din
ziar, conform căreia Vlad Dracul este Prințul Nemuritor, crudul domnitor ce
trăgea oamenii-n țeapă, revenit acum la viață pentru a-și continua înfricoșătoarele
practici ? Ce este mit și ce este adevărat? Oare superstițiile românilor sunt
adevărate, iar Audrey și Thomas chiar au de ce să se teamă, sau în spatele
crimelor și a disparițiilor ce se vor întâmpla pe parcursul romanului sta/u
unul sau mai mulți criminali care-și au propriile interese și povești, precum
s-a întâmplat în cazul Spinetcătorului?
„Prințul Întunericului. Inima mi-a fost parcă cuprinsă de
un pumn de fier. Voievodul Valahiei...Prințul Valahiei. Titlul nobiliar mi s-a rostogolit prin memorie, până ce am
reușit să-l găsesc printre lecțiile de istorie, în zona în care sălășluiesc
coșmarurile. Vlad Țepeș. Unii îl numeau Drăculea. Fiul lui Vlad Dracul. Dincolo
de granițele Regatului României, se zvonea că familia lui era formată din
ființe diavolești, nemuritoare și însetate de sânge. Însă, din puținele
informații pe care le aveam, românii aveau altă părere. Vlad era un erou
popular care luptase pentru neamul lui, folosindu-se de orice mijloc
considerase necesar ca să-și înfrângă dușmanii; un lucru pe care și alte țări,
prin regii și reginele lor, îl făceau. Monștrii nu existau decât în percepția
celorlalți.”
Pe fondul unei ierni friguroase, înăuntrul prestigiosului
castel, studenți veniți din toate colțurile lumii se vor lupta atât pentru cele două locuri de onoare, rezervate celor mai
buni tineri care vor merita să studieze mai departe în cadrul institutului, cât
și pentru a-și păstra viața, deoarece răul se abate înăuntrul castelului,
sălășluind și plimbându-se nestingherit pe coridoarele catelului și în labirinturile
secrete de sub acesta.
„Alb, roșu, diavol, verde,
Nevăzut e-n codru acela ce te vede.
Prin aer, balauri, văzduhul retează,
Mort e-acela ce-a veni cutează.
Carnea-ți rumegă, viața-ți suge,
Oasele-n căldare mai rămân a curge.
Alb ciolan și roșu sânge,
De mergi pe-aici, curând vei plânge.”
Suntem invitați de onoare ai castelului, deslușind
alături de Audery și Thomas tainele medicinei legale, descoperind pas cu pas
misterele scrise pe trupul cadavrelor, asistăm la orele de anatomie ținute de
directorul institutului ori folclor românesc ținute de profesorul Radu,
experimentăm adrenalina adusă de citirea secretelor cadavrelor, împlinirea pe
care o aduce rezolvarea unui caz dificil de deces, survenit de cauze naturale
sau mai puțin obișnuite, tristețea din sufletul studenților ori frica pe care
aceștia o experimentează în momentele în care colegii lor dispar fără urmă,
lăsând în urma lor doar durere, teamă, și mai multe întrebări și mistere și o
continuă stare de agitație și frică, alimentată de locul în care se află
institutul și de mitul Prințului Nemuritor.
Printre noii colegi ai celor doi aspiranți la medicină se
numără prințul Nicolae Aldea și vărul acsetuia, Wilheim, doi frați de origine
italiană și alți studenți de sex masculin care nu de puține ori îi vor pune
nervii tinerei fete la încercare, pe vremea aceea reputația unei femei fiind
îndelung disputată în cazul în care nu se conforma societății, iar Audrey este
exemplul grăitor al unei tinere istețe și îndrăznețe, care nu pleacă urechea la
cutumele societății, ci dorește să lase deoparte prejudecățile prostești și
lipsite de logică și să-și croiască un viitor într-un domeniu domnitat de
bărbați, dar care îi aduce tinerei satisfacție și împlinire.
„Trupul țeapăn ce zăcea pe masa de autopsie mi-aducea mai
multă mângâiere decât ar fi fost politicos. În loc să mă cert pentru un
asemenea comportament, m-am bucurat de autocontrolul total pe care-l aveam
asupra propriilor emoții. Niciodată nu mă simțeam mai încrezătoare decât atunci
când aveam un bisturiu în mână și un cadavru care aștepta cu pielea crăpată
precum cotorul unei cărți noi, gata să fie studiată.”
Din fericire, Audrey nu este singura fata care va trebui
să locuiască pentru o perioadă în castel. Curajoase, frumoase, dispuse să facă
orice pentru a obține ceea ce și-au propus, cu roluri bine definite și
înzestrate cu inteligență, hotărâre și îndrăzneală, Anastasia, Daciana și
Ileana completează misteriosul tabloul literar făurit cu iscusință de către
autoare. Anastasia este nepoata directorului Moldoveanu și protejata acestuia,
o tânără unguroaică excentrică, frumoasă și inteligentă; Daciana este superba sora a carismaticului Thomas
Cresswell, cea care a poposit la castel special pentru a o cunoaște pe cea care
i-a furat inima dragului ei frate, iar Ileana este servitoarea lui Audrey, cea
care se va ocupa de bunăstarea acesteia pe parcursul șederii sale la castel.
Mi-a plăcut foarte mult de aceste persoanje feminine, exemple ale inteligenței
și frumuseții feminine într-o societate și într-o perioadă dominată de bărbați.
Am mai apreciat și curajul, inocența și sinceritatea cu care autoarea a dat
naștere frumoasei povești de dragoste dintre Ileana și Daciana și sper din
toată inima ca aceste două personaje să ne încânte pe noi, cititorii, și în
ultimele două volume ale seriei. Bineînțeles că rolul tinerelor este mult mai
complex decât pare la prima vedere, însă nu voi fi eu cea care vă va dezvălui
secretele tinerelor, ci chiar ele, atunci când veți citi cartea
J Tot ce pot spune este că, personal, cel mai mult am
apreciat-o pe sora lui Thomass, Daciana. Este o prezență aparte, impunătoare și
frumoasă, directă, curajoasă și care știe ce își dorește de la viață.
„Ne-am întors și am văzut o tânără brunetă lunecând parcă
în cameră. Chipul ei era colțuros, dar elegant; o contradicție deloc neplăcută
vederii. Totul, de la coafura ei perfectă, până la rubinul prins la colier țipa
a bogăție și a decadență. Felul în care-și ținea trupul, drept, cu gâtul arcuit
inspira încrederea unei regine. Tânăra și-a ridicat micul ei nas agil în sus și
a zâmbit supușilor.”
La fel de mult am apreciat și relația care se înfiripă
între năbădăioasa și intransigenta Audrey și carismaticul și seducătorul Thomas
Cresswell. Am savurat momentele în care cei doi trebuie să-și unească forțele
pentru a descoperi adevărul din spatele mitului lui Dracula, am apreciat
puterea interioară, foța și curajul de care ambii dau dovadă, în ciuda faptului
că amândoi (dar în special Audrey) au trecut, în volumul anterior, prin
evenimente tragice, macabre chiar, care ar zgudui din temelii buna judecată și
psihicul oricărui om.
„De fiecare dată când închideam ochii, vedeam cadavrele
măcelărite sălbatic ale prostituatelor ucise de Spintecător. De fiecare dată
când eram singură, revedeam cu ochii minții locurile faptelor, întrebându-mă
dacă l-aș fi putut opri mai curând. Regretul meu nu avea să aducă morții înapoi
la viață, știam bine, dar nu mă puteam abține să nu-mi reexaminez, repetat,
acțiunile. Dacă era cel mai tragic cuvânt din lume. Măcar dacă nu suna mai
bine. Măcar dacă aș fi văzut semnele mai devreme !”
Am asistat la cele mai importante momente ale poveștii,
mi-am făcut mii de scenarii macabre și am supraviețuit pasajelor secrete de sub
castel, dar deopotrivă m-am amuzat teribil observând charisma celor doi
protagoniști, savurând replicile inteligente și ironice pe care aceștia și le
aruncă unul altuia.
Romanul de față are o frumusețe aparte, atât la exterior,
prin minunatele și goticele coperte, cât și la interior, atât prin prisma
poveștii, cât și prin ilustrațiile alb negru ce însoțesc fiecare capitol și
conferă un plus de autenticitate și frumusețe poveștii.
Kerri Maniscalco poartă cititorii în îndepărtata Transilvanie, acolo unde
munții atinși de mantia catifelată și rece a iernii ascund secrete de
mult îngropate, acolo unde urletul lupilor se aude în tăcerea nopții, unde
pădurea adăpostește un castel măreț, în ale cărui camere se regăsesc sute și
sute de ani de istorie, acolo unde trecutul se îmbină cu prezentul iar
ficțiunea cu adevărul pentru a da naștere unei povești nemuritoare, asemeni
prințului din poveste.
„Lumea nu e nici bună, nici rea. Ea doar există. Noi avem
puterea de a o vedea așa cum vrem.”
Mulțumesc grupului editorial Corint pentru
acest exemplar minunat ce nu trebuie ratat de iubitorii genului și nu numai.
Cartea o puteți găsi pe site-ul celor de la Corint.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu