Recenzie: Trecutul e tot ce mi-ai lăsat de Adam Silvera






 „A trecut o lună e când universul te-a pierdut. O lună de când nu te-ai mai trezit dimineața. O lună de când n-ai mai deschis o carte. O lună de când n-ai mai mâncat. O lună de când n-ai mai scris un mesaj pe telefon. O lună de când n-ai mai fost la plimbare, o lună de când n-ai mai ținut de mână pe cineva. O lună de când nu ți-ai mai sărutat iubitul. O lună de când nu te-ai mai gândit la un viitor care n-o să aibă loc. O lună de când s-ar putea să fi visat cu ochii deschiși propriul tău univers paralel. A trecut o lună de când ai murit. A trecut o lună de când n-ai mai trăit.”

Pierderea unei persoane dragi este cel mai devastator lucru cu care un om se confruntă în viață. Este cel mai dureros lucru, un simțământ care te golește și te pustiește pe dinăuntru, care îți fură visele, speranțele, zâmbetul de pe chip, aducând doar suferință, regrete, nori pe cerul, altminteri, însorit. Nori și furtuni în sufletul tău, care nu poate accepta un asemenea deznodământ. Iar când mă refer la pierdere, mă refer atât la o despărțire –fie ea consimțită de ambele părți, fie dorită de una dintre părți, fie necesară, dar nu mai puțin dureroasă – luată în urma unor fapte irevocabile, ca urmare a unor gesturi/fapte ce nu mai pot fi iertate sau trecute cu vederea, cât și la o pierdere mai profundă, o rupere deplină cauzată în urma morții persoanei iubite. Oricum ar fi, tot despărțire se numește, iar durerea este poate la fel de mare în ambele situații.

Aici, în poveste, este vorba de ambele situații, protagonistul experimentând diverse grade ale suferinței, fiind nevoit să treacă prin mai multe etape ale pierderii, purtând răni care, în loc să se închidă treptat, s-au deschis atât de mult încât la final nu a putut decât să sângereze până ce balta formată în juru-i l-a acaparat total.

„Nu știu ce va mai rămâne din mine dacă dragostea și jelirea nu te pot reînvia. Poate că și eu am nevoie să fiu readus la viață.”

Trecutul e tot ce mi-ai lăsat este o scrisoare adresată iubirii și pierderii. Este o lecție de viață dură, din care răzbat speranțele unor tineri care ar fi trebuit să aibă toată viața înainte, pentru a o trăi așa cum vor, liberi, fericiți, iubindu-se și experimentând. Însă s-a transformat într-o scrisoare învăluită în lacrimi și regrete. Regrete inutile, deoarece trecutul nu mai poate fi dat înapoi, nu mai poate fi retrăit, nu mai poate fi corectat, iar de cele mai multe ori, ce primim în schimb este doar suferință și un dor nebun de a putea schimba ceva, acel ce-ar fi fost dacă, acel îmi pare rău, acel nu mă forța să fac asta, deoarece nu asta îmi doresc, acel te iubesc pe tine, acel nu pleca și lista poate continua. Trecutul e tot ce ne mai rămâne după ce ne luptăm cu tot ce nu funcționează așa cum ar trebui în viața noastră, și pierdem bătălia chiar înainte să ne dăm seama că facem parte dintr-una, ori cu cine ne luptăm și pentru ce.

Nimic nu este mai efemer decât viața, iar timpul nu ne dă șansa de a ne o trăi așa cum ne dorim. Timpul nu ne dă posibilitatea de a ne îndrepta greșelile, de a ne lua înapoi cuvintele dureroase, spuse la furie sau tristețe, timpul nu se mai reîntoarce și de multe ori ne fură din secundele, minutele, orele, zilele petrecute cu cei dragi.

Adam Silvera făurește o poveste de dragoste atipică, nonconformistă, blamată și o încondeiază cu cele mai frumoase, dar și cu cele mai dureroase sentimente. Căci unde e iubire să nu fie și durere? Autorul creează prin intermediul cărții povești de dragoste complexe și complicate, frumoase, sincere și dureroase, profunde și intense. Le condimentează cu stări din cele mai variate și reiese o poveste care la fel de bine i se poate întâmpla oricui din această lume, căci nu ce este la suprafață și ușor de văzut pentru oricine contează cu adevărat și reprezintă subiectul central, ci ce se află sub haina pecare o îmbrăcăm, în profunzimea noastră și a sufletului nostru.

„Ne-ai lăsat singuri. Moartea ta ne-a prefăcut pe amândoi în piese din acest puzzle ciudat care nu poate fi completat întru totul suficient totuși încât imaginea să poată fi deslușită – doi băieți îndrăgostiți de cineva care nu se va mai întoarce niciodată.”

Ce primim noi la exterior: o poveste/mai multe povești de dragoste atipice, din sfera lgbt, iubiri la început inocente și sfioase, care se dezvoltă de la stadiul de prietenii trainice ce țin de ani de zile, din copilărie, până când ajung la stadiul de relații în adevăratul sens al cuvântului, romantice, frumoase, pasionale, copilăroase, dar și mature, relații ca oricare altele. Ce se află de fapt în profunzime: lecții de viață care te copleșesc prin intensitatea lor, exemple a ce fel de oameni suntem, cum existența noastră și felul nostru de a fi îi pot afecta pe cei de lângă noi și invers, cum alegerile celui de lângă noi ne afectează și consecințele tuturor acestor fapte, care ajung să se reverse asupra noastră, înecându-ne și neștiind dacă suntem capabili să înotăm până la final sau să ne lăsăm pradă valurilor nemiloase.

Griffin, Theo, Jackson și Wade sunt patru adolescenți al căror destin se intersectează și ale căror visuri se împletesc și se despletesc până când din patru, rămân trei. Unul dintre ei s-a pierdut irevocabil pe drum, strivit sub povara durerii, iar ceilalți trei rămân în viață, însă nu nevătămați, ci plini de incertitudini, regrete, de ce-uri, cum ar fi fost dacă-uri, poate chiar mai striviți de povara durerii decât cel care s-a dus, căci în definitiv să rămâi în urmă, martor la neputință, tristețe și moarte, este mai sfâșietor decât cazul în care nu mai exiști deloc și gata, suferința s-a încheiat.

Este greu de explicat despre ce este acesată carte și dacă nu am reușit să redau măcar un sfert din ce este ea de fapt în cele scrise mai sus, nu știu cum o voi putea face în cele ce urmează. Ea nu se explică, se simte, se trăiește în timp ce parcurgi capitolele și începi să înțelegi profunzimea lor și motivele care au dus la acel sfârșit cu care autorul alege să înceapă romanul.

Să înțelegem moartea și să o acceptăm, mai ales când vorbim de persoane tinere, cu tot viitorul în față, ar fi ceva mult prea mult pentru noi, o cerință peste puterile noastre de ființe efemere. Dar poate ar trebui să dobândim capacitatea de a înțelege viața, de a înțelege atunci când greșim, de a înțelege ființele din jurul nostru, de a ne înțelege pe noi înșine mai bine, de a-i înțelege pe cei dragi. Ar trebui să fim mai atenți la tot ceea ce facem, pentru a avea cât mai puține regrete, pentru a cumpăra bucurie, și nu plăti lacrimi, pentru a evita situații dureroase și a ne salva conștiința și, în unele cazuri extreme, viața. A noastră și a celor din jurul nostru.

„E prea devreme. Întotdeauna va fi prea devreme. Timpul nu vindecă toate rănile, știm amândoi că asta e o vrăjeală, e spusă de oameni care nu au nimic liniștitor sau original de spus. Dar mă întreb dacă alții acceptă această minciună pentru că nu vor să spună crudul adevăr. Rana nu se închide niciodată și durerea rămâne, mereu sfâșietoare, mereu arzătoare, mereu sufocantă, mereu sângerând.”

Orice acțiune are o consecință și uneori depinde de noi dacă este una pozitivă ori negativă. Însă suntem oameni și greșim, apoi plătim cu lacrimi de sânge, și poate și cu sângele altuia pe mâinile noastre.

Cum poți trăi în continuare când persoana care îți era prieten și iubit a murit? Dar mai ales, ce regrete porți în suflet când știi că acesta s-a dus, la rându-i, împovărat de regrete, și că amândoi erați înstrăinați, deși inimile vă băteau la unison, în același refren?

„Îmi plimb încet un deget de-a lungul maxilarului lui. Cel care-mi întoarce privirea e iubitul cel mai sincer. N-am niciun motiv să-l mint și niciun motiv să mă mint.

- Te iubesc, Theo.

De patru ori. I-am spus lui Theo de patru ori că-l iubesc și mi-a fost mai ușor după fiecare ocazie. Îmi imaginez fiecare cuvânt, ca un parașutist curajos un grup de cuvinte îndrăznețe tocmai a plonjat dintre nori și a aterizat la mine în pat.”

Griffin pornește într-o călătorie inițiatică, pe urmele trecutului în scopul de a supraviețui prezentului, cu gândul de a cunoaște mai mult persoana pe care a pierdut-o și care nu mai există nicăieri în lumea asta pentru a-i spune cât de mult a iubit-o. În drumul său pavat cu amintiri deopotrivă frumoase și triste îl are drept coleg de călătorie suferință pe Jackson, cel care mai întâi îi este rival, ca mai apoi, după ce ambii stau sub aceeași umbrelă gri, împovărătoare, să îi devină o firavă rază de speranță și liniște.

„Jackson, la fel ca mine, te iubește. Tot asemenea mie, e captiv în acest univers în care tu nu mai ești. Știu ce mi-ai spune: există un număr nelimitat de universuri paralele. Există oare unul în care tu ai hotărât să veghezi asupra lui Jackson de pe lumea cealaltă? Nu, asta-i greșit. Până și Jackson a spus că vorbeai mereu despre mine. Refuz să cred că trăiesc într-un univers în care nu ești cu mine nici măcar în moarte.”

Cei doi băieți se reînvață unul pe celălalt ce înseamnă să trăiești, nu doar să supraviețuiești, iar acceptarea greșelilor făcute în trecut și promisiunea de a nu le mai repeta în viitor le aduce o oarecare alinare.

Patru destine împletite și patru suflete unite și despărțite de aceleași două laitmotive ale cărții: iubirea și moartea.

Cartea mi-a readus în minte o altă poveste la fel de frumoasă și de dureroasă, dar plină de învățăminte, ca și aceasta, pe numele ei Păpușile, de Cristina Nemerovschi.



Trecutul e tot ce m-ai lăsat prinde viață sub mâinile tale doar dacă ai mintea și sufletul deschis, dacă poți să privești mai profund decât ceea ce se află la suprafață, dacă inima ta bate sau a bătut vreodată cu putere, plină de iubire și  acceptare. Nu poți rămâne nepăsător în urma lecturării acestei cărți, însă doar dacă te identifici cu ceea ce simt personajele o poți smți și trăi la intensitate maximă. Doar dacă ai iubit și suferit din dragoste poți înțelege ce a vrut cu adevărat autorul să transmită. Nu este o poveste dedicată exclusiv celor interesați sau care fac parte din sfera lgbt, ci este în primul rând o poveste de viață. Să uităm pentru o clipă de prejudecăți, idei învechite, să lăsăm răutatea deoparte și să privim totul doar din perspectiva unei relații care este cu bune și cu rele, cu fericiri și cu suferințe, cu pierderi și cu regăsiri.

Trecutul e tot ce mi-ai lăsat îți poate aduce lacrimi și suferință în cazul în care și tu ai pierdut o persoană dragă, fie prin moarte fie prin despărțire, sau îți poate aduce alinare și speranță că în final, orice ar fi, cu inima făcută bucăți, va răsări o mică rază de soare în ciuda furtunii prin care ai trecut. Indiferent de caz, povestea nu are cum să nu te atingă, să nu te facă să îți pui întrbări.

Mulțumesc librăriei online Libris.ro pentru exemplarul oferit spre recenzie. Pe site-ul celor de la Libris.ro găsiți o gama variată de cărți atât în limba română, cât și în limba engleză.

Share this:

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu