Recenzie: Băiatul pierdut de M. J. Arlidge
„Poate
că era imposibil să cunoști cu adevărat pe cineva în viața asta. Poate că doar
în moarte se dezvăluie adevăratul sine al unui om.”
Al cincilea roman din seria detectivistică Helen
Grace oferă cititorilor un nou capitol incitant, memorabil, întunecat
și imprevizibil din viața protagonistei noastre preferate. Este un volum
ingenios și nemilos, extrem de dur pentru cititorii mai tineri. Este realist,
plin de acțiune, pe alocuri previzibil (asta doar pentru că am început, ușor,
ușor, să devin expertă în ghicirea celor mai negre scenarii), înfiorător de
traumatizant pentru Helen. Un volum în care autorul nu și-a menajat deloc
personajele, în special pe Helen, care poartă în suflet nenumărate poveri și
traume din trecut și căreia îi este din ce în ce mai dificil să iasă la
suprafață din marea învolburată în care Arlidge a trimis-o să înoate singură.
Autorul este extrem de nemilos în acest volum, sau poate
mai corect spus ar fi că ne arată și fața mai puțin frumoasă a personajelor,
care sunt personificări ale tuturor categoriilor de oameni care există pe acest
pământ și cu care, uneori, avem ghinionul de a ne intersecta. Arlidge
ne arată că în viață nu este mai nimic roz, că oamenii duc lupte grele cu
societatea în care trăiesc, cu dogmele și ideile învechite, cu tot felul de
personaje lipsite de caracter, demnitate și curaj, persoane incapabile de
empatie, dragoste, camaraderie sinceră. În special ne arată, pentru a nu știu
câta oară în această serie, ce răni adânci ne provoacă traumele și nefericirea
din copilărie/adolescență, cât de afectat poate fi un om de mediul în care a
crescut sau de trecutul care, inevitabil, a săpat adânc în minte și suflet și a
lăsat goluri pe care poate nimeni nu va putea să le umple vreodată. Ne arată că
suferința nu are margini, că acțiunile noastre și uneori ale persoanelor dragi
nouă au repercursiuni și ne pot afecta întreaga viață, de multe ori
iremediabil.
Arlidge se joacă cu siguranța cu nervii personajului feminin și, prin ea, și cu
nervii cititorului, căci este impsobil să nu stai cu sufletul la gură în timp
ce Helen este prinsă într-un păienjeniș de minciuni, trădări, ură, frustrări,
egoism și invidie. Și toate acestea vin atât de la dușmanii ei și de la
persoane care nu o au la suflet, cât și de la – tragic și dezamăgitor -,
persoane care se presupune că ar trebui să-i fie alături necondiționat, așa cum
și ea a fost acolo pentru ele. Persoane dragi care au ajuns să-i fie mai mult
decât simpli prieteni, aproape ca o familie, căci se știe ce traume a suferit
aceasta în copilărie. Și se pare că suferința nu a luat sfârșit, ba din contră.
Băiatul
pierdut este, din câte mi-am putut da seama, doar preludiul unui
capitol plin de durere, dezamăgire, suferință.
Prin natura muncii ei, Helen se confruntă zilnic cu
cazuri grele de corupție, hoție, viol, crimă. Vede, prea des pentru ca un om sa
rămâna sănătos mintal, cazuri înfiorătoare și se confruntă cu oameni abjecți,
lipsiți de orice empatie, lipsiți de o bună sănătate mintală. Însă se confruntă
și cu persoane care poate, odată, erau departe de a fi periculoase, însă din
cauza unor traume la care au fost supuse în trecut, au devenit adevărați
monștri.
Băiatul pierdut este un exemplu de caz extrem de grav, în care demonii
trecutului își fac de cap cu personajele noastre, fie ele protagoniste ori
antagoniste. Se pune accentul pe răzbunare, sentimente de vinovăție, familii și
prietenii distruse, corupție, durere și traume greu de îndurat, care au lăsat
grave cicatrici și care acum răbufnesc la suprafață pentru a distruge totul în
cale, precum un tsunami nimicitor.
Cartea este una destul de explicită și de dură, având
numeroase scene de sadomaso urmate de crimă și explicații referitoare la viața
promiscuă a celor care trăiesc o altfel de viață, cei care au alte preferințe
sexuale ori simt nevoia de a apela la anumite servicii, folosindu-le ca un fel
de supapă pentru a trece mai ușor peste anumite traume din trecut. Însă nu este
o carte vulgară, nici pe departe. Poate nu aș recomanda-o minorilor, însă,
sinceră să fiu, volumul este destul de psihologic (la fel ca și celelalte din
serie) și putem înțelege multe din acțiunile și gândurile personajelor care
sunt, așa cum am spus, personificări ale oamenilor din viața reală.
Pe scurt, Helen și echipa ei sunt chemați să investigheze
misterioasa și atipica moarte a unui bărbat care făcea parte din sfera BDSM și
presta anumite servicii sadomaso. Crima nu este atipică din cauza evidentei
înclinații a bărbatului, deși, desigur, se pune problema dacă nu cumva cineva
l-a ucis din cauza a ceea ce făcea el, ci mai degrabă datorită violenței
tratamentului la care acesta a fost supus și în urma căruia i-a survenit
moartea. Un alt lucru straniu și deopotrivă înspăimântător este faptul că
bărbatul era un om din viața lui Helen, un om pe care l-a cunoscut destul de
bine (oare așa să fie?) și care l-a rândul lui a cunoscut-o îndeaproape pe
Helen, dar în special i-a cunoscut demonii.
„Cravașa o mușcă de spate, smulgând-o din gândurile ei.
Așa se întâmplase întotdeauna – endrofinele o inundaseră în timp ce se
concentra asupra ritmului și forței bătăii. Acum, în aceste zile atât de
tenebroase, avea nevoie de o astfel de eliberare mai mult ca oricând. Și de
asta, atunci când Angelique ridică cravașa a doua oară, Helen închise ochii și
rosti doar două cuvinte:
- Mai tare.”
Lucrurile devin tot mai interesante pe măsură ce pistele
care să conducă la un potențial vinovat sunt practic inexistente, la puțin timp
după aceea având loc o crimă asemănătoare atât ca mod de operare, cât și în
ceea ce privește personajul ucis, care făcea parte din aceeași lume cu primul
bărbat. Coincidență? Nimic nu este lăsat la voia întâmplării de către autor.
Știe cum să-și joace personajele și cititorii pe degete, iar toate cele trei
crime înfăptuite de-a lungul volumului (da, urmează încă una, la fel de tragică
și macabră) au strânsă legătură cu eroina noastră, Helen. Cu viața ei prezentă,
dar mai ales cu trecutul ei sumbru. Cine este Helen cu adevărat și ce a suferit
ea până să devină o polițistă faimoasă? Ce demoni a avut mereu de înfruntat, cu
ce gol imens a fost nevoită să trăiască zi de zi, oră de oră, în timp ce
singurul lucru pe care îl făcea era să vâneze criminalii și violatorii, dorind
să facă dreptate celor neajutorați, celor aflați în situații similare cu cele
prin care a trecut și ea odată?
„Helen nu era părinte – și știa în adâncul sufletului că
nici nu avea să fie vreodată -, dar tot simțea o furie aprigă și primitivă față
de cei care abăteau o cruzime atât de groaznică asupra celor apropiați.
Evenimentele de astăzi o duseseră înapoi în timp, pe vremea când era fetiță,
amintindu-i de frica, neputința și groaza intensă pe care doar un copil o poate
simți. O umpluseră de o furie teribilă, dar și de o tristețe fără seamăn.
Acesta fusese ritualul ei de la naștere, ca și al lui Jake.”
Helen este o adevărată eroină și nimeni nu poate contesta
acest lucru. Cel puțin, nu dintre cititori, căci cu anumite personaje, situația
stă diferit, din păcate. M-am atașat extrem de mult de acest personaj plămădit
dintr-o combinație de curaj, dreptate, perseverență, suferință, singurătate și
traume. Este prototipul femeii bătăioase și hotărâte, inteligente și puternice,
care are capacitatea și dorința de a- i apăra pe cei abuzați, înșelați, bătuți,
chinuiți, pe cei care nu se pot apăra singuri de monștrii cu chip de om. Ea
înțelege cum este să fii mic și invizibil, disprețuit și folosit ca pe o cârpă,
umilit și părăsit de toți cei dragi. Însă toată forța și toate principiile ei
nu îi sunt de ajutor în acest volum, căci este vânată de dușmani și aratată cu
degetul de cei care ar fi trebuit să creadă cu adevărat în ea. Dreptatea nu i-a
adus decât singurătate, suferință, dezamăgire. Te face să te întrebi dacă
există cu adevărat dreptate pe lumea aceasta. Dacă destinul celor buni drepți,
hotărâți este acela de a fi singuri, părăsiți de cei din jur, neînțeleși,
arătați cu degetul. Într-o lume plină de corupție, false prietenii și
favoritisme, într-o lume în care cel corect și drept este luat în derâdere sau
pur și simplu nu este crezut, ce rost mai are să îți știi conștiința curată,
când nimeni nu este alături de tine să te susțină și să te ridice atunci când
ești căzut?
Helen este lovită din toate părțile, și mai grave decât
loviturile dușmanilor sunt cele ale apropiaților și a celor dragi, de la care
nu s-ar fi așteptat la o așa trădare. Prinsă în capcană, cu propriile-i arme
întoarse împotriva ei, Helen nu se mai poate baza decât pe ea, însă nici acest
lucru nu este suficient. Căderea ei este iminentă, destinul reamintindu-i
constant că niciodată nu a fost o fată norocoasă, o femeie cu o viață normală,
cu o copilărie fericită și lipsită de griji, cu o carieră lipsită de pericole
și cu prieteni sinceri și o familie iubitoare. Mereu am știut că cei mai
frumoși și puternici oameni sunt nu cei care simt nevoia de confirmare
constantă, au prieteni numeroși și o familie care să îi ajute să se ridice și
să le ofere tot ce-i mai bun și care nu au trecut prin nimic traumatizant în
trecut, ci cei care știu ce este suferința și își poartă cicatricile ca și cum
ar fi nisște medalii, câștigate (ori pierdute) în lupta cu viața, oamenii care
își duc singuri suferințele, cărându-le în fiecare zi în spate, unele neștiute
de nimeni, altele neînțelese de cei din jur, care blamează și au prejudecăți.
Helen este un astfel de personaj și o admir pentru ceea ce este, în ciuda a
ceea ce a fost nevoită să îndure.
Nu vreau să dau spoilere din carte, însă pot confirma că
este un volum plin de acțiune, adrenalină, răsturnări de situație. O să
suferiți și o să vă revoltați, o să vă întrebați cum de poate exista atâta
cruzime și nedreptate în lume și cât de multă suferință poate îndura un om până
viața îl va pune pe un făgaș normal.
„El avea două laturi, însă nu le cunoștea decât el – și
așa trebuia să rămână.”
În Băiatul pierdut, viața mai multor
personaje se interesectează, destinele sunt date peste cap sau curmate mult
prea devreme și fără pic de milă, răzbunarea devine principala mantră a
antagonistului, pe când dreptatea este biblia de căpătâi a protagonistei.
„Oare unele răni sunt prea adânci ca să se vindece?
Iubirea vătămată nu se mai poate recupera ?”
Veți avea nevoie de o gură bună de aer după ce veți
termina acest volum. Și de următorul volum, căci finalul este unul exploziv.
Veți avea nevoie să vi se confirme că viața poate fi și frumoasă, căci mult
prea multă ură abundă din aceste pagini. Veți avea nevoie să știți că justiția
nu este oarbă, că cel vinovat va plăti, iar cel nevinovat își va găsi liniștea.
Veți vrea să credeți că există oameni precum personajul Helen Grace:
justițiară, curajoasă, dispusă să
facă tot ce este posibil pentru binele celor care au nevoie de ajutorul ei.
însă poate veți constata, cu dezamăgire, că viața reală este exact ca acest
volum:
al naibii de realist și de dur, plin de dureri și
amintiri ce nu pot fi șterse niciodată de nimeni, din cauza faptului că nimeni
nu te mai salvează, niciun om (sau prea puțini) nu îți mai întinde o mână de
ajutor când te vede la pământ, chiar dacă tu i-ai ajutat pe ei, din contră,
poate chiar te mai lovește o dată, să fie sigur că nu te vei mai ridica
vreodată.
Băiatul pierdut este o poveste tristă care ridica numeroase semne de
întrebare despre umanitate, toleranță, camaraderie, familie, justiție și
răzbunare. Este un montagne russe care te frânge puțin câte putin, urmând ca la
final să îți dea lovitura de grație. Ești capabil să înfrunți viața până la
capăt, ori te vei scufunda în oceanul de minciuni, trădări, suferință? Asta vom
afla cu toții din următorul volum, pe care sper ca editura să-l traducă cât mai
rapid ! Cei care au citit cartea mă înțeleg perfect !
Mulțumesc din suflet librăriei online Libris.ro
pentru exemplarul oferit spre recenzie. Nu uitați că pe Libris.ro găsiți o gamă
variată de cărți, atât în limba română, cât și în engleză.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu