Recenzie: Băiatul pierdut de M. J. Arlidge







 „Poate că era imposibil să cunoști cu adevărat pe cineva în viața asta. Poate că doar în moarte se dezvăluie adevăratul sine al unui om.”

Al cincilea roman din seria detectivistică Helen Grace oferă cititorilor un nou capitol incitant, memorabil, întunecat și imprevizibil din viața protagonistei noastre preferate. Este un volum ingenios și nemilos, extrem de dur pentru cititorii mai tineri. Este realist, plin de acțiune, pe alocuri previzibil (asta doar pentru că am început, ușor, ușor, să devin expertă în ghicirea celor mai negre scenarii), înfiorător de traumatizant pentru Helen. Un volum în care autorul nu și-a menajat deloc personajele, în special pe Helen, care poartă în suflet nenumărate poveri și traume din trecut și căreia îi este din ce în ce mai dificil să iasă la suprafață din marea învolburată în care Arlidge a trimis-o să înoate singură.

Autorul este extrem de nemilos în acest volum, sau poate mai corect spus ar fi că ne arată și fața mai puțin frumoasă a personajelor, care sunt personificări ale tuturor categoriilor de oameni care există pe acest pământ și cu care, uneori, avem ghinionul de a ne intersecta. Arlidge ne arată că în viață nu este mai nimic roz, că oamenii duc lupte grele cu societatea în care trăiesc, cu dogmele și ideile învechite, cu tot felul de personaje lipsite de caracter, demnitate și curaj, persoane incapabile de empatie, dragoste, camaraderie sinceră. În special ne arată, pentru a nu știu câta oară în această serie, ce răni adânci ne provoacă traumele și nefericirea din copilărie/adolescență, cât de afectat poate fi un om de mediul în care a crescut sau de trecutul care, inevitabil, a săpat adânc în minte și suflet și a lăsat goluri pe care poate nimeni nu va putea să le umple vreodată. Ne arată că suferința nu are margini, că acțiunile noastre și uneori ale persoanelor dragi nouă au repercursiuni și ne pot afecta întreaga viață, de multe ori iremediabil.

Arlidge se joacă cu siguranța cu nervii personajului feminin și, prin ea, și cu nervii cititorului, căci este impsobil să nu stai cu sufletul la gură în timp ce Helen este prinsă într-un păienjeniș de minciuni, trădări, ură, frustrări, egoism și invidie. Și toate acestea vin atât de la dușmanii ei și de la persoane care nu o au la suflet, cât și de la – tragic și dezamăgitor -, persoane care se presupune că ar trebui să-i fie alături necondiționat, așa cum și ea a fost acolo pentru ele. Persoane dragi care au ajuns să-i fie mai mult decât simpli prieteni, aproape ca o familie, căci se știe ce traume a suferit aceasta în copilărie. Și se pare că suferința nu a luat sfârșit, ba din contră. Băiatul pierdut este, din câte mi-am putut da seama, doar preludiul unui capitol plin de durere, dezamăgire, suferință.

Prin natura muncii ei, Helen se confruntă zilnic cu cazuri grele de corupție, hoție, viol, crimă. Vede, prea des pentru ca un om sa rămâna sănătos mintal, cazuri înfiorătoare și se confruntă cu oameni abjecți, lipsiți de orice empatie, lipsiți de o bună sănătate mintală. Însă se confruntă și cu persoane care poate, o dată, erau departe de a fi periculoase, însă din cauza unor traume la care au fost supuse în trecut, au devenit adevărați monștrii.

Băiatul pierdut este un exemplu de caz extrem de grav, în care demonii trecutului își fac de cap cu personajele noastre, fie ele protagoniste ori antagoniste. Se pune accentul pe răzbunare, sentimente de vinovăție, familii și prietenii distruse, corupție, durere și traume greu de îndurat, care au lăsat grave cicatrici și care acum răbufnesc la suprafață pentru a distruge totul în cale, precum un tsunami nimicitor.

Cartea este una destul de explicită și de dură, având numeroase scene de sadomaso urmate de crimă și explicații referitoare la viața promiscuă a celor care trăiesc o altfel de viață, cei care au alte preferințe sexuale ori simt nevoia de a apela la anumite servicii, folosindu-le ca un fel de supapă pentru a trece mai ușor peste anumite traume din trecut. Însă nu este o carte vulgară, nici pe departe. Poate nu aș recomanda-o minorilor, însă, sinceră să fiu, volumul este destul de psihologic (la fel ca și celelalte din serie) și putem înțelege multe din acțiunile și gândurile personajelor care sunt, așa cum am spus, personificări ale oamenilor din viața reală.

Pe scurt, Helen și echipa ei sunt chemați să investigheze misterioasa și atipica moarte a unui bărbat care făcea parte din sfera BDSM și presta anumite servicii sadomaso. Crima nu este atipică din cauza evidentei înclinații a bărbatului, deși, desigur, se pune problema dacă nu cumva cineva l-a ucis din cauza a ceea ce făcea el, ci mai degrabă datorită violenței tratamentului la care acesta a fost supus și în urma căruia i-a survenit moartea. Un alt lucru straniu și deopotrivă înspăimântător este faptul că bărbatul era un om din viața lui Helen, un om pe care l-a cunoscut destul de bine (oare așa să fie?) și care l-a rândul lui a cunoscut-o îndeaproape pe Helen, dar în special i-a cunoscut demonii.

„Cravașa o mușcă de spate, smulgând-o din gândurile ei. Așa se întâmplase întotdeauna – endrofinele o inundaseră în timp ce se concentra asupra ritmului și forței bătăii. Acum, în aceste zile atât de tenebroase, avea nevoie de o astfel de eliberare mai mult ca oricând. Și de asta, atunci când Angelique ridică cravașa a doua oară, Helen închise ochii și rosti doar două cuvinte:

- Mai tare.”

Lucrurile devin tot mai interesante pe măsură ce pistele care să conducă la un potențial vinovat sunt practic inexistente, la puțin timp după aceea având loc o crimă asemănătoare atât ca mod de operare, cât și în ceea ce privește personajul ucis, care făcea parte din aceeași lume cu primul bărbat. Coincidență? Nimic nu este lăsat la voia întâmplării de către autor. Știe cum să-și joace personajele și cititorii pe degete, iar toate cele trei crime înfăptuite de-a lungul volumului (da, urmează încă una, la fel de tragică și macabră) au strânsă legătură cu eroina noastră, Helen. Cu viața ei prezentă, dar mai ales cu trecutul ei sumbru. Cine este Helen cu adevărat și ce a suferit ea până să devină o polițistă faimoasă? Ce demoni a avut mereu de înfruntat, cu ce gol imens a fost nevoită să trăiască zi de zi, oră de oră, în timp ce singurul lucru pe care îl făcea era să vâneze criminalii și violatorii, dorind să facă dreptate celor neajutorați, celor aflați în situații similare cu cele prin care a trecut și ea odată?

„Helen nu era părinte – și știa în adâncul sufletului că nici nu avea să fie vreodată -, dar tot simțea o furie aprigă și primitivă față de cei care abăteau o cruzime atât de groaznică asupra celor apropiați. Evenimentele de astăzi o duseseră înapoi în timp, pe vremea când era fetiță, amintindu-i de frica, neputința și groaza intensă pe care doar un copil o poate simți. O umpluseră de o furie teribilă, dar și de o tristețe fără seamăn. Acesta fusese ritualul ei de la naștere, ca și al lui Jake.”

Helen este o adevărată eroină și nimeni nu poate contesta acest lucru. Cel puțin, nu dintre cititori, căci cu anumite personaje, situația stă diferit, din păcate. M-am atașat extrem de mult de acest personaj plămădit dintr-o combinație de curaj, dreptate, perseverență, suferință, singurătate și traume. Este prototipul femeii bătăioase și hotărâte, inteligente și puternice, care are capacitatea și dorința de a- i apăra pe cei abuzați, înșelați, bătuți, chinuiți, pe cei care nu se pot apăra singuri de monștrii cu chip de om. Ea înțelege cum este să fii mic și invizibil, disprețuit și folosit ca pe o cârpă, umilit și părăsit de toți cei dragi. Însă toată forța și toate principiile ei nu îi sunt de ajutor în acest volum, căci este vânată de dușmani și aratată cu degetul de cei care ar fi trebuit să creadă cu adevărat în ea. Dreptatea nu i-a adus decât singurătate, suferință, dezamăgire. Te face să te întrebi dacă există cu adevărat dreptate pe lumea aceasta. Dacă destinul celor buni drepți, hotărâți este acela de a fi singuri, părăsiți de cei din jur, neînțeleși, arătați cu degetul. Într-o lume plină de corupție, false prietenii și favoritisme, într-o lume în care cel corect și drept este luat în derâdere sau pur și simplu nu este crezut, ce rost mai are să îți știi conștiința curată, când nimeni nu este alături de tine să te susțină și să te ridice atunci când ești căzut?

Helen este lovită din toate părțile, și mai grave decât loviturile dușmanilor sunt cele ale apropiaților și a celor dragi, de la care nu s-ar fi așteptat la o așa trădare. Prinsă în capcană, cu propriile-i arme întoarse împotriva ei, Helen nu se mai poate baza decât pe ea, însă nici acest lucru nu este suficient. Căderea ei este iminentă, destinul reamintindu-i constant că niciodată nu a fost o fată norocoasă, o femeie cu o viață normală, cu o copilărie fericită și lipsită de griji, cu o carieră lipsită de pericole și cu prieteni sinceri și o familie iubitoare. Mereu am știut că cei mai frumoși și puternici oameni sunt nu cei care simt nevoia de confirmare constantă, au prieteni numeroși și o familie care să îi ajute să se ridice și să le ofere tot ce-i mai bun și care nu au trecut prin nimic traumatizant în trecut, ci cei care știu ce este suferința și își poartă cicatricile ca și cum ar fi nisște medalii, câștigate (ori pierdute) în lupta cu viața, oamenii care își duc singuri suferințele, cărându-le în fiecare zi în spate, unele neștiute de nimeni, altele neînțelese de cei din jur, care blamează și au prejudecăți. Helen este un astfel de personaj și o admir pentru ceea ce este, în ciuda a ceea ce a fost nevoită să îndure.




Nu vreau să dau spoilere din carte, însă pot confirma că este un volum plin de acțiune, adrenalină, răsturnări de situație. O să suferiți și o să vă revoltați, o să vă întrebați cum de poate exista atâta cruzime și nedreptate în lume și cât de multă suferință poate îndura un om până viața îl va pune pe un făgaș normal.

„El avea două laturi, însă nu le cunoștea decât el – și așa trebuia să rămână.”

În Băiatul pierdut, viața mai multor personaje se interesectează, destinele sunt date peste cap sau curmate mult prea devreme și fără pic de milă, răzbunarea devine principala mantră a antagonistului, pe când dreptatea este biblia de căpătâi a protagonistei.

„Oare unele răni sunt prea adânci ca să se vindece? Iubirea vătămată nu se mai poate recupera ?”

Veți avea nevoie de o gură bună de aer după ce veți termina acest volum. Și de următorul volum, căci finalul este unul exploziv. Veți avea nevoie să vi se confirme că viața poate fi și frumoasă, căci mult prea multă ură abundă din aceste pagini. Veți avea nevoie să știți că justiția nu este oarbă, că cel vinovat va plăti, iar cel nevinovat își va găsi liniștea. Veți vrea să credeți că există oameni precum personajul Helen Grace: justițiară, curajoasă, dispusă să facă tot ce este posibil pentru binele celor care au nevoie de ajutorul ei. însă poate veți constata, cu dezamăgire, căc viața reală este exact ca acest volum: al naibii de realist și de dur, plin de dureri și amintiri ce nu pot fi șterse niciodată de nimeni, din cauza faptului că nimeni nu te mai salvează, niciun om (sau prea puțini) nu îți mai întinde o mână de ajutor când te vede la pământ, chiar dacă tu i-ai ajutat pe ei, din contră, poate chiar te mai lovește o dată, să fie sigur că nu te vei mai ridica vreodată.

Băiatul pierdut este o poveste tristă care ridica numeroase semne de întrebare despre umanitate, toleranță, camaraderie, familie, justiție și răzbunare. Este un montagne russe care te frânge puțin câte putin, urmând ca la final să îți dea lovitura de grație. Ești capabil să înfrunți viața până la capăt, ori te vei scufunda în oceanul de minciuni, trădări, suferință? Asta vom afla cu toții din următorul volum, pe care sper ca editura să-l traducă cât mai rapid ! Cei care au citit cartea mă înțeleg perfect !

Mulțumesc din suflet librăriei online Libris.ro pentru exemplarul oferit spre recenzie. Nu uitați că pe Libris.ro găsiți o gamă variată de cărți, atât în limba română, cât și în engleză.




Share this:

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu