Recenzie: Răzvrătiții de Cristina Nemerovschi







 „Dacă aș muri mâine, ce ai ține minte din mine?”

Ca de fiecare dată când citesc o carte a Cristinei, simt că ceva se rupe în mine, apoi acel ceva se recompune din nou, apoi iar se rupe și tot așa. Mă regăsesc în poveștile redate de autoare și știu sigur că nu sunt singura. Dar tot este un mister cum vin ele exact la momentul potrivit, exact când am nevoie de o astfel de carte, care stoarce din mine cele mai intense sentimente și emoții. Dacă aceste cărți mă găsesc pe mine, sau eu pe ele, nu știu, dar sunt convinsă că nimic nu este întâmplător.

Lectura vindecă suflete și nu de puține ori m-a ajutat să merg mai departe. Nu știu câți dintre voi simțiți la fel ca mine, dar fiecare om are nevoie de un imbold, de un motiv, de un colac de salvare, de o mână de ajutor. Iar când oamenii nu au reușit să îmi ofere aceste lucruri, cărțile au făcut-o cu prisosință.

„E imposibil de supraviețuit singur pe lume. Nu poți trăi având un deșert fără margini în miezul ființei tale.”

Se știe că subiectele abordate de Cristina sunt delicate și fiecare carte a ei vorbește, în general, despre aceleași lucruri fragile din viețile oamenilor, dar în același timp fiecare carte are particularitatea și nota ei distinctivă.

Îți trebuie curaj să scrii o carte precum Răzvrătiții. Curaj, asumare, nebunie (în sensul bun), autenticitate și inteligență. Dar și foarte multă sinceritate. Și se știe că autoarea dă dovadă de aceste lucruri din plin, mai ales de autenticitate și asumare. Pentru că dacă așterni pe hârtie cele mai sincere gânduri ale tale și le transpui într-o poveste pe care o dai mai departe cititorilor, acele gânduri ale tale ar putea fi judecate și ar putea stârni polemici din parte celor care înțeleg prea puțin cu ce se mănâncă viața asta, care cred că nu este bine să deschidem anumite subiecte și să influențăm lumea, în special adolescenții care pot fi ușor influențați într-un fel sau altul.

„Scopul nostru în viață ar trebui să fie acela de a ne construi un interior cu care să nu ne plictisim niciodată. Mai cred că frumusețea stă în a fi curajos și diferit. În a-i inspira pe ceilalți.”

Personal consider că era nevoie de o astfel de carte și o felicit pe Cristina pentru că a ales (ca întotdeauna) să pună punctul pe i și să vorbească clar și răspicat, prin intermediul personajelor sale, despre cele mai delicate probleme cu care se confruntă adolescenții din țara noastră, dar și noi, cei trecuți de această vârstă, dar care încă mai trecem prin perioade în care ne întrebăm care-i, până la urmă, sensul acestei vieți și cum poți continua lupta în momentele în care nu mai găsești acel sens. Deloc.

Te uiți în jur și parcă nu te mai regăsești, totul îți pare străin și extrem de greșit. Micile bucurii ale vieții există în continuare, dar ele nu te mai satisfac, sunt prea mici, sunt trecătoare, nu îți poți găsi forța necesară pentru a-ți umple sufletul cu fericire și gânduri pozitive, așa de ușor cum respiri și îți  umpli plămânii cu aer, dar nici aerul ăla nu-l mai simți curat, liniștitor, dătător de speranță. Să respiri e ușor, dar o faci superficial, de parcă ți-ar fi indiferent, de parcă nimic nu ar mai conta. Și chiar nu mai contează. Numeri zilele și simți cum trec pe lângă tine în același mod lipsit de sens, nu mai poți deosebi o zi de alta, că pacă toate sunt copii la indigo, iar ce îți aducea fericire odionioară, acum e doar o corvoadă, un continuu plictis.

„Când ajungi în punctul în care sunt eu acum, ai două variante – fie te sinucizi, fie îți schimbi viața complet, radical, își schimbi modul de gândire, schimbi oamenii din jurul tău, schimbi tot. Eu nu simțeam că am energia pentru o astfel de schimbare. Mai ales că nu-mi garanta nimic că, dup o vreme, nu aveam să ajung iarăși în punctul de acum. Nu toate schimbările merg, unele mai și dau greș. Dar să încerc presupunea timp și energie. Și speranță...să storci din tine o fărâmă de speranță pe care nu o aveai. Să crezi că, dacă schimbi circumstanțele, ar putea fi bine. Să te amăgești.”

Daria este o fată extrem de tânără, dar care a trecut prin atât de multe în viață, încât simte că a ajuns la finalul ei. Că nu are ce să îi mai ofere, că nimic bun nu se mai întrevede în viitor. Este precum o carcarsă, golită de viață, dar totuși umplută până la refuz. Simte că nu mai poate căra ceea ce viața îi pune în spte, că este prea greu și fără sens. Așa cum spune ea, dacă destinația finală este oricum moartea, cum te mai poți bucura de călătorie? Cum să ridici privirea și să te entuziasmezi de cerul lipsit de nori, ori de apusul colorat care anunță finalul unei alte zile, când tu simți că treci pe lângă viață, că ea te trăiește pe tine, nu tu trăiești viața, că te-a umplut atât de mult încât ai început să dai peste, ești plin/ă până la refuz și nu ai unde să mai pui, te-a secat de toate sentimentele și emoțiile posibile și ai rămas golită de orice înseamnă frumusețe și umplută de tot ce înseamnă durere, suferință, dezamăgire?

„Nu cred că aveam gânduri sinucigașe pentru că eram prea pesimistă. Nu eram tristă, eram trezită. Cred că era cel mai potrivit cuvânt ca să-mi descrie starea.”

Ființă complexă și care înțelege și simte toate neajunsurile vieții, care vede lipsa ei de sens, Daria are o bunică pe care o iubește enorm și care este singura care a crescut-o și care s-a ocupat de bunăstarea ei și câțiva prieteni buni care odinioară reușeau să o scoată din hăul dureros în care se afla.

Puppy, Vicky, Tedy și Coco sunt cei mai buni prieteni ai Dariei. Ei sunt Răzvrătiții, cei care trăiesc intens, profund și nu dau socoteală nimănui, care înțeleg pe deplin viața, conștienți de dezamăgirile care vin la pachet cu micile momente de fericire, de oamenii limitați, înapoiați și îndoctrinați, de țara noastră frumoasă, dar care este stricată de oamenii descriși mai înainte, de efectul de turmă al acestora, de viețile lor, copii trase la indigo. Ei sunt cei cărora le pasă și care depun eforturi pentru a schimba ceva, cât de puțin, în lumea asta anostă și murdară, și în viețile lor, căutând sensuri acolo unde poate nu sunt, dorind mai mult, mai bine, mai suportabil. Ei iubesc viața și tocmai de aceea vor să o schimbe, își doresc să fie reală, să nu mai amăgeascăsă, să nu le mai aducă deziluzii, să o înțeleagă – dar atunci când o înțeleg pe deplin, și tocmai datorită acestei înțelegeri, simt și mai pregnant cât de puțin are ea să le ofere.

„Vicky îmi spusese că alergatul pe străzi îi amintea de o noapte din Vama Veche, pe care o petrecuse împreună cu Tedy, când își dăduse seama că lumea nu exista fără ei doi, că ea era totul pentru Tedy și Tedy e totul pentru ea, și că universul e un căcat învârtit pe băț, cu care se pot juca după bunul plac. Și că ei sunt mai presus de orice. Că nimic nu există în afara lor.”

„Mi-aș fi dorit să fi crescut și eu alături de un om, și omul ăla să mă cunoască complet, să știe fiecare parte din mine. Să știe cum să mă facă să vreau să trăiesc mai departe. Să-i peste, să fie scopul lui pe lume să mă țină în viață.”

Dintre toți, Daria este cea mai conștientă de aceste lucruri, pe ea o doare cel mai tare, iar starea de amorțire în care se află se accentuează pe zi ce trece, gândul sâcâitor de a-și pune capăt zilelor devenind mantra fetei. Se uită la amicii ei și își dorește să se simtă și ea confortabil cu ea însăși și cu lumea în care trăiește și cu oamenii care  o înconjoară, dar în schimb simte doar disperare, dispreț, deznădejde și neputință. Neputința de a zări și părțile bune – sau dacă le percepe, acestea nu mai au puterea de a o trezi la viață, neputința de a își construi un viitor, neputința de a se trezi dimineața și de a spune: Astăzi va fi o zi frumoasă. Sau bună. Sau măcar acceptabilă.

Povestea este impresionantă și te atinge în feluri nebănuite. Te trezește la realitate și-ți dă o palmă peste ochi. Asta dacă ce vezi prin ochii ăia este în concordanță cu ceea ce înseamnă, de fapt, viața. Dacă ești prea puțin inteligent și ești incapabil de empatie, ai efectul de turmă în sânge și în minte, îți duci zilele de parcă nu ar avea o dată de expirare și tot ce faci este să trăiești o viață anostă, repetitivă, în care doar te trezești dimineața ca să pleci într-un loc în care te vei închide pentru câteva ore bune, fiind sclavul unui patron care face bani pe spinarea ta, iar în cea mai mare parte a vieții tale ești sclavul societății și a limitelor puse de aceasta , dedicându-ți viața unui job, a unei familii pe care trebuie să o întemeiezi nu neapărat pentru că îți dorești tu acest lucru, dar pentru că alții se așteaptă de la tine să faci asta, ca mai apoi copiii tăi să facă și să gândească exact ca tine și exact cum le-o cere societatea.

„Poate că viața era făcută pentru cei care nu-și pun întrebări. Pentru cei care nu caută sensuri. Până la urmă, pentru cei care nu știu să o trăiască, care își menajează capacitatea de a simți, să nu ia și să dea prea mult dintr-o dată. Pentru cei care nu înțeleg nimic, și neînțelegând nimic, nici nu își complică existența.”

Aș vrea să cred că o astfel de carte deschide ochi, deschide minți, dar adevărul este că cei care nu vor să vadă nu vor vedea niciodată. Este o carte destinată celor mai puțin norocoși dar și celor care cunosc cazuri cum este cel al Dariei și vor sincer să ajute și au capacitatea de a înțelege că nu te joci cu depresia unui om. Gândurile de sinucidere nu sunt o glumă sau un moft de moment și nici depresia nu e doar în capul celui depresiv, este o boală reală care, netratată și ne luată în seamă de cei din jurul persoanei cu probleme, poate duce la un final tragic.

Aș vrea să cred că există mai mulți oameni care înțeleg asta și care dau importanța cuvenită acestor subiecte delicate care sunt de fapt probleme curente cu care mulți se confruntă în ziua de azi și cu care probabil se vor confrunta din ce în ce mai mulți oameni în viitor, căci pare că problema se acutizează, iar oamenii uită să dea o mână de ajutor, sunt nepăsători, reci și goliți de orice fărâmă de bunătate și empatie.

M-a impresionat și mi-a adus un zâmbet pe buze eforturile pe care Puppy, amicul Dariei, le-a făcut pentru a-și ține prietena în viață. Dragostea cu care el o înconjura, puterea pe care dorea să i-o transmită ei, prietenia sinceră și necondiționată care i-o arăta mereu prin fel și fel de moduri și dovezi. Era poate cel mai sincer prieten al ei, cel care îi dorea doar binele și cel care o vedea așa cum era ea, chiar și în momentele în care Daria se ascundea sau în cele în care nici măcar ea nu se vedea pe sine. Însă nici măcar strădaniile lui nu au contat și nu au reușit să încline într-un anumit sens balanța, ori poate că el a întârziat puțin, iar când vorbim de depresie și sinucidere, și cel mai mic gest contează, și o zi sau o chiar o secundă pot face diferența dintre viață și moarte.

„Nu-mi pot imagina lumea fără ea. În unele nopți stau treaz și îmi spun că de fapt încerc să o conving să rămână în viață din egoism, pentru că nu mă văd trăind fără ea. Și mai avea ceva Daria, o chestie care o diferenția de toți oamenii care se gândiseră înaintea ei să se sinucidă. Daria avusese cândva o dragoste uriașă de viață și, chiar și acum, în momentele în care nu era atentă, rămășițele ei încă mai ieșeau la suprafață. Când nu se supraveghea, lăsa să se vadă că e bucuroasă că este vie, chiar dacă erau momente scurte, trecătoare.”



Uneori suntem orbi sau poate prea plini de durere pentru a observa acea persoană pentru care merită să trăim și care ne iubește sincer. Uneori suntem surzi la cei din jur și nu auzim decât vocea interioară care spune: „Fă-o, nu mai ai de ce să aștepți, pune capăt chinului”. Sau poate nu avem acea persoană care să ne ridice de jos, sau poate acea persoană există undeva în lumea asta, dar este surdă la strigătele noastre, ori indiferentă. Indiferent cum ar fi, atunci când durerea pune stăpânire pe viața ta, iar demonii interiori sunt mai puternici decât orice altceva, un anumit gen de sfârșit este inevitabil.

„Și poate că, cine știe, toți cei care aleg să se despartă de viață atât de brutal au iubit-o nespus cândva.”

Răzvrătiții este genul de carte care are un mesaj puternic și important și mi-aș dori să fie citită de cât mai multe persoane. Și nu neapărat doar de cei defecți, cu probleme existențiale, cei care se confruntă cu depresie și gânduri de renunțare, ci mai ales de ceilalți, orbi, surzi și goi pe dinăuntru, care nu cred celor care trec prin anumite lucruri, care trec prin viață ca rața prin baltă, pe veci afectați de o stare de nepăsare, nesimțitori și incapabili de empatie și care dau dovadă de o mentalitate și o gândire îndoielnică, aflată la ani lumină de ce se întâmplă în prezent cu unii oameni.

Mulțumesc Cristinei că a scris această carte și mulțumesc editurii Herg Benet pentru acest exemplar impresionant. Cartea o puteți găsi pe site-ul edtiurii și în librăriile partenere.

Share this:

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu