Recenzie: Coșmarul de la Killman Creek de Rachel Caine
„Trecutul nu rămâne niciodată cu adevărat în urmă. E în
fiecare celulă din corpul nostru, în fiecare respirație, în fiecare clipă.”
Rachel Cane s-a dovedit a fi o autoare plină de surprize și cu mult potențial în a
scrie o serie thriller ingenioasă, alertă și imprevizibilă. Dacă Refugiul
de la Stillhouse Lake (recenzia aici) a reușit să îmi trezească
interesul și imediat după finalizarea primului volum eram sigură că voi
continua seria, iată că acum, după ce am dat gata volumul doi și am aflat că
vor mai fi încă două volume în serie, nu pot să nu mă întreb ce le-a mai
pregătit autoarea personajelor, în momentul actual străduindu-mă să intuiesc ce
va conține volumul următor.
Coșmarul de la Killman Creek este o carte alertă, în care ne este greu să diferențiem
răul de bine, vânătorul de vânat și prietenul de dușman. Personajele sunt puse
în situații dificile, destul de diferite de cele cărora le-au făcut față în
primul volum. Acum totul este dus la extrem, iar lupta pentru supraviețuire
devine acerbă, un joc mortal de-a șoarecele și pisica, care nu poate avea decât
un singur deznodământ pentru cei doi foști soți: doar unul singur va rămâne în viață. Va fi Gwen cea care
va triumfa și își va recăpăta libertatea și dreptul la o viață sigură alături
de cei doi copiii ai ei, ori Malvin, bărbatul care a folosit-o drept paravan
ani de zile, ascunzând crimele pe care le înfăptuia asupra tinerelor femei pe
care le ademenea, viola, schingiuia apoi omora cu sânge rece?
Niciodată nu putem fi suficient de siguri și prevăzători
în fața celor din jurul nostru, chiar și atunci când vine vorba de o persoană
cunoscută, în care ne-am pus toată încrederea, iubirea și loialitatea de care
suntem în stare. Pentru că oamenii se schimbă, sunt incapabili de a iubi și a
susține persoana de lângă ei necondiționat, se prefac și mint, înșel și au prea
puține principii sănătoase în viață. Sunt monștri cu chip de om, departe de
ceea ce putem numi uman, imprevizibili și șireți, fiind în stare să calce pe
cadavre pentru a-și hrăni egoul și pentru a-și satisface propriile dorințe,
indiferenți la durerea și nevoile celor din jur.
Malvin este bărbatul care ar fi trebuit să fie un soț și
un tată iubitor și suportiv, care ar fi trebuit să își păzească familia de rele
și să îi ofere tot ce-i mai bun, să fie refugiul de care are nevoie soția și
copiii lui. În schimb este un criminal sadic, psihopat și incapabil de iubire,
prima și singura persoană care a distrus idee de familie, răul cu care cei trei
trăiau sub același acoperiș. De multe ori, avem impresia că partenerul de viață
sau familia sunt cei mai în măsură să ne protejeze și să ne susțină. Că ei sunt
cei la care fugim prima dată când dăm de un necaz și pe care la rândul nostru
îi susținem cum putem, oferindu-le încrederea și dragostea noastră. Atât viața
cât și cărțile (fie ele de ficțiune, care de multe ori sunt mai bune și mai
realiste decât orice carte de nonficțiune, ori nu) ne arată cât de mult ne
înșelăm în încercarea noastră de a ne construi o familie alături de un partener
care este total diferit față de omul pe care vrem noi să-l vedem, în care
credem orbește, nefiind în stare să-l citim, deoarece suntem prea preocupați
să-i oferim încrederea și iubirea noastră. Iar când în întâmpinarea
sentimentelor noastre bune vine un om cu multe fețe, tot ce mai trebuie să faci
este să fugi...sau să lupți. Să lupți cu toată forța ta pentru a nu te lăsa
acaparat/ă de omul care te-a distrus psihic.
„Nu mă pot gândi decât la silueta unui bărbat care merge
prin noapte – merge, nu aleargă, fiindcă nu mi-l imaginez pe Melvin Royal pus
pe fugă, deși jumătate din poliția acestui stat îl vânează. Mă gândesc la
faptul că vine cu siguranță după mine. Melvin Royal mă bântuie de fiecare dată
când închid ochii.”
Aparenta siguranță de care Gwen împreună cu Lanny și
Connor s-au bucurat pentru o scurtă perioadă de timp petrecută în casa de la
Stillhouse Lake este spulberată ca o biată frunză purtată de vânt într-o zi de
noiembrie. Melvin a evadat din închisoare și este hotărât să vină după ei,
pentru a-și duce planul sadic la bun sfârșit și nu este singur, fiind ajutat de
Absalom, care inițial s-a crezut a fi o adunare de hackeri și troli. Cu totul
greșit. Dacă Melvin este gâtul care susține capul monstrului, Absalom este
creierul acestuia. Absalom este diavolul în persoană, cel care trage sforile și
se hrănește cu ura și nevoile diabolice ale indivizilor de tipul lui Melvin
Royal.
„Absalom m-a transformat în cel mai de temut adversar.
Unul care nu are nimic de pierdut și nimic de care să se teamă.”
Este inutil să fugi din calea răului, dacă acesta are
tentacule lungi cu care să te prindă strâns. Este nefolositor să-ți lași
siguranța în mâinile autorităților, și acestea corupte, să te bazezi pe niște
băieți doar pentru că poartă uniformă și-o armă și te asigură că vor face ei
toată treaba, tu doar trebuie să stai și să nu te implici. Gwen știe toate
aceste lucruri și chiar mai mult decât atât. Viața a învățat-o că pericolele
lovesc din toate părțile, că răul are rădăcini înfipte adânc și relații
nebănuite. Așa că nu se mai încredere în (aproape) nimeni și decide să iasă la
vânătoare. Pentru că de rău nu te poți ascunde, poți doar să devii puternic și
să-l privești în față, să îl bați cu propriile-i arme și la propriul lui joc
diabolic.
„Am nevoie să fiu furioasă. Doar așa ne pot ține pe toți
trei în viață. Furia mea este un scut. Este o armă.
Cu Gwen și Sam, fratele uneia dintre victimele lui
Melvin, plecați la vânătoare, Lanny și Connor sunt nevoiți să stea ascunși,
find încredințați lui Javier și Kezia, doi oameni bine pregătiți și care cunosc
ce înseamnă să ai de-a face cu răul. Însă lucrurile nu sunt niciodată așa cum
ne-am imagina, Melvin Royal dându-le din nou planurile peste cap și atentând la
siguranța și sănătatea psihică a celor doi adolescenți.
Este impresionant de urmărit lupta care se dă între cei
doi foști soți, între o victimă și un criminal, între cei care sunt într-adevăr
de partea binelui și cei camuflați, care doar pretind că nu sunt pervertiți,
dar este și mai înduioșător să urmărești cum doi tineri, a căror viața a fost
dată peste cap de câțiva ani și care sunt nevoiți să fugă continuu și să-și
păstreze ascunsă adevărata identitate, luptă cu toate puterile împotriva unei
societăți defecte, care nu este în stare să îi apare, și împotriva unui om pe
care l-au numit tată și în care au avut încredere.
„Când mă gândesc la tata și-l văd în același timp ca pe
un monstru și ca pe un om, mi se face rău, mi se taie respirația. Nu am idee
cum ar trebui să mă simt. Nu, asta e o minciună – știu că ar trebui să-l urăsc.
Dar e tatăl meu.”
„Conor și cu mine nu vorbim niciodată despre el, dar știu
că și fratele meu simte cât de complicat e să încerci să suprapui două imagini
contradictorii. Mă gândesc din nou la preșul colorat. O bucățică de acasă, în
bârlogul unui căpcăun. Nu reușesc să-mi dau seama dacă așa încerca el să fie
tata, sau dacă monstrul era mereu acolo și își punea din când în când masca de
tată, ca să-și bată joc de noi.”
În lumea lor, totul este greșit. Lanny și Connor încă mai
au dubii în privința vinovăției tatălui lor, mintea lor fragedă fiind ușor de
corupt, mai ales când se face apel la sentimentele și emoțiile lor. Un
copil/adolescent nu poate uita mâinile care l-au mângâiat când era mic, brațele
care îl ridicau în sus, chipul și vocea blândă a unui părinte. Iar Melvin face
apel la toate tertipurile pentru a se asigura că unul dintre copiii lui, cel
mai vulnerabil și cel pe care îl poate transforma fix în ceea ce este el acum, va
mușca momeala și își va piede încrederea în mama lui, singura care de fapt le
vrea binele.
Este trist să urmărești strădaniile unei femei care, deși
vrea să repare greșelile din trecut și se zbate pentru a-și face dreptate și
a-și construi un viitor sigur alături de cei doi copii, nu este crezută de cei
din jur, este blamată și arătată cu degetul, riscând să-și piardă toată
credibilitatea în fața copiilor ei și a puținilor oameni pe care a reușit să-i
câștige de partea justiției, căci atât Melvin, dar mai ales Absalom, sunt cei
mai infami dintre infami, capabili de o violență ieșită din comun.
„Totul mă doare. Nu mai e nimic bun, nimic sigur pe lume.
Dacă voi cădea, nici nu voi simți durerea. Dacă Melvin îmi va tăia pielea, nu
va curge sânge. Nu sunt aici. Nici nu sunt aici. Nimănui nu-i pasă. Totul
doare. Urlu. Urletul se risipește în aerul cețos ca și cum nici n-ar fi fost
acolo, iar eu sunt strivită sub greutatea unei dureri mai mari decât
universul.”
Romanul conține anumite scene efectiv șocante, care pe
mine personal m-au făcut să mă întreb dacă răutatea, violența, nebunia, au
limite. Căci ceea ce am găsit în interiorul acestei cărți depășește orice
imaginație. Oare așa este lumea din afară? Atât de cruzi, diabolici, fără pic
de empatie și fericire în suflet am ajuns? Absalom m-a făcut să mă gândesc la
tot ceea ce poate fi mai rău în viața asta. Și este incredibil de grav în ce
situație am ajuns noi, ca societate, și în ce situații ajung oamenii decenți și
sănătoși mental. Oare există câte un Melvin la fiecare colț de bloc și în
fiecare familie? Oare doar la aceste lucruri înfiorătoare se rezumă viața? Este
o continuă luptă contra violenței? Pe lângă demonii inetriori pe care cam orice
om îi are, mai nou, trebuie să ne luptăm și cu demonii cu chip de om, pe care
la un moment dat i-am iubit și am împărțit din viața noastră cu ei?
Autoarea a reușit să creeze un al doilea volum plin de
acțiune, alert și, nu am să mint, suficient de realist, astfel încât să facă
cititorul să își pună întrebări referitoare la viața de cuplu/familie, măștile
purtate de unii oameni, nebunie, hărțuire, violență.
Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit
spre recenzare. Seria o găsiți la ei pe site cât și în librăriile partenere.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu