Recenzie: Visul își alege visătorul de Laini Taylor
„Lumea era un carnagiu. Erai ori victimă, ori călău.”
Laini Taylor este o visătoare și o vrăjitoare. Jonglează cu magia,
preschimbă cuvintele în muzică, redă cărților lirismul de altă dată, șoptește
basme și povești, mituri și legende, visează și îți permite și ție să visezi
imposibilul, îți redă zâmbetul pe buze, bucuria de a face parte dintr-o lume
magică, atent construită, fermecătoare, plină de promisiuni, provocări și
mistere.
Trilogia Născută din fum și os m-a fermecat
de la primele pagini, m-a înrobit și mi-am declarat iubirea, respectul și
adorația pentru autoare, Visul își alege visătorul întărind
toate aceste sentimente, declarându-mă impresionată de talentul, imaginația,
lirismul și fragilitatea cu care Laini își tratează cititorii. Sinceritatea cu
care scrie și frumusețea cuvintelor pe care le pune în romanele ei, dându-le
viață și speranță este greu de descris. Este imposibil să nu te îndrăgostești
de lumile create de ea, de personajele imperfect de perfecte, stranii,
misterioase, one of a kind, de stilul ei de scriere care îți pătrunde în suflet
și te încântă.
Când spun poezie, mă gândesc la ea. Niciodată nu am fost
o mare fană a poeziilor, dar am început să le asociez cu Laini. Cuvintele ei au
muzicalitate, lirism, o anumită dulceață care își invadează ochii, mintea și
sufletul. Ca un drog de care nu poți scăpa, nu până nu ai epuizat și ultima
frază din ultimul capitol. Iar atunci o parte din sufletul tău va rămâne captiv
înăuntrul paginilor, căci vei rezona atât de mult cu povestea redată, încât vei
dori să te întoci la ea iar și iar și iar.
Cuvintele mele sunt de prisos pentru a exprima frumusețea
acestei ode mirifice. Prea puține și prea sărace. Nu vreau să dau spoilere, dar
în același timp vreau să dau, ca să pot povesti tot, de-a fir a păr, pentru a
vă arăta și vouă cât de splendid este romanul și ce aveți de pierdut dacă nu
citiți cartea. Cu toate astea, am să aleg, ca de obicei, să nu povestesc tot, pentru
a nu vă strica bucuria, și am să mai menționez încă un lucru pe care posibil
să-l fi repetat de mii de ori în recenziile făcute cărților fantasy, dar am
simțit asta mai mult decât în oricare altă carte de ficțiune:
personajele au o psihologie incredibilă, care poate fi
disecată ore în șir. Poate credeți că nu aveți ce învăța dintr-o astfel de
carte fantasy, însă vă înșelați. Dacă privim atent, personajele ne șoptesc
povești și lecții de viață cu mult mai impresionante și mai reale decât orice
am găsi într-o carte de dezvoltare personală, de exemplu, în care ți se servesc
pe tavă niște îndemnuri și reguli de viață, pe care se presupune că ar trebui
să le urmărești orbește. Cum ar fi, să trăiești cum îți dictează alții. Dar
într-o carte de ficțiune, ești liber să tragi propriile concluzii, să observi
și să înveți, să reții ceea ce este esențial și să experimentezi prin ochii
altor personaje, să reflectezi la deciziile lor și unde au dus aceste decizii.
Mai presus de poveste, care este una ca de basm, condimentată
cu toate ingredientele necesare, cu cantitatea potrivită de întuneric și
lumină, mister și iluzii, vise și coșmaruri, avem personaje frumose,
imperfecte, încăpățânate și demne, pure și maelfice, reale și visătoare,
care-și duc propriile bătălii cu fruntea sus și cu hotărâre, care dansează cu
demonii pentru a-i îmblânzi sau, după caz, pentru a-i hrăni, durerea și
răzbunarea fiind singura lor companie.
Foarte rar mi-a fost dat să întâlnesc un personaj ca
Lazlo Rătăcitul: inocent, pur, cu un suflet neatins de răutatea lumii, deși a experimentat-o
și a trăit-o sub multe forme, de o bunătate ieșită din comun, chiar și față de
cei care nu o merită, cu dragoste în suflet și-n priviri. Este ireal, un om ca
el nu poate exista pe acest pământ acaparat de întuneric, este un mit, un orb,
care alege să vadă doar bunătatea din oameni, lăsându-se înșelat și trădat,
tocmai din cauza inimii sale trădătoare, care refuză să accepte răul.
Lazlo este un orfan, spectrul unui copil al nimănui,
părăsit și care și-a găsit refugiul într-o abație, alături de călugări,
pergamente, cărți și visuri neîndeplinite. Acum este un bărbat care-și petrece
orele cu nasu-n cărți, fermecat de o veche poveste a unui oraș interzis care a
dispărut din gândurile muritorilor, un oraș misterios, enigmatic și cu voință
proprie. Plângerea, căci acesta este numele orașului, este visul la care Lazlo
nu poate ajunge, el poate doar spera și visa, căutând febril în cărți orice
urmă a acestuia. Până în ziua în care un alt bărbat, considerat a fi un erou și
un salvator, își face simțită prezența cu scopul de a recruta câțiva învățați
care să-l ajute să înfăptuiască o misiune secretă tocmai în Plângerea. Șansa
vieții lui i se arată la orizont, dar va fi el oare ales să plece în misiune?
Nu este învățat, deși studiază și citește din greu, nu este alchimist, ori
cărturar, ori războinic și nu are nicio altă abilitate care să-i servească
bărbatului. Tot ce are de partea lui sunt cuvintele, inteligența sa, afinitatea
de a spune povești și dragostea nemărginită și greu de explicat pentru orașul
pierdut.
„Citea în timp ce mergea. Citea în timp ce mânca.
Ceilalți bibliotecari bănuiau că făcea cumva și citea și când dormea sau poate
că nu dormea defel. În rarele ocazii în care își ridica privirea dintr-o
pagină, părea ca trezit din vis. Rătăcitul visător, îl numeau ei, sau Visătorul
ăla Rătăcit. Și faptul că uneori se lovea de pereți în timp ce citea mergând
sau că scrierile lui preferate proveneau din subsolul prăfuit și ignorat de
toți ceilalți dădea și mai multă apă la moară gurilor rele. Plutea cu mintea
plină de mituri, întotdeauna cel puțin pe jumătate pierdut în vreun alt tărâm
de poveste. Demoni și făuritori de aripi, serafimi și spirite, pe toate le
iubea. Credea în magie ca un copil și în stafii, ca un om simplu. În prima lui
zi de muncă și-a rupt nasul, când i-a căzut un volum de povești cu zâne în cap,
și asta, spuneau flecarii, era tot ce trebuia să știi despre ciudatul Lazlo
Visătorul capul în nori, o lume a lui, basme și fantezii.”
Eril –Fane, supranumit Ucigașul de Zei, este bărbatul măcinat
de povara trecutului și de sângeroasele fapte comise. Odinioară un simplu
bărbat care iubea și era iubit, Eril-Fane este învăluit atât de propriile-i
remușcări, cât și de coșmarurile induse de Muza Coșmarurilor. Este un erou și
un exemplu pentru unii, un ucigaș și un trădător pentru alții. Indiferent în ce
tabără te-ai afla, nu ai cum să nu-l compătimești, să nu îți pară rău pentru
soarta nedreaptă pe care o are, pentru ghinionul din trecut care l-a făcut să
piardă tot, inclusiv inima și bunătatea. Ai momente când vei crede și tu că
este, într-adevăr, un erou, dar și momente când îl vei judeca aspru pentru
alegerile făcute, pentru sângele care-i curge de pe mâini, pentru încăpățânarea
de care a dat dovadă, orbit de furie și durere.
Într-un final, cei patru proscriși și salvatoarea lor. Sau
gardianul lor. Feral, Sparrow, Ruby și Sarai sunt cei patru copiii salvați de
la moarte, care au reușit să supraviețuiască Carnagiului, crescând în întuneric
și singurătate, avându-se doar unii pe alții, trăind cu frică în suflet că
într-o zi identitatea lor se va face cunoscută, devenind astfel țintele
sentimentelor de ură și dezgust pe care oamenii le nutresc de ani de zile, o
ură palpabilă și distrugătoare îndreptată asupra unor ființe al căror singur
păcat este acela de a fi diferiți și de a se fi născut din Zei.
„Ruby izbucni în flăcări. Sarai trebui să sară de lângă
explozia de căldură, când Ruby fu înghițită de o coloană de foc trosnitor, de
un portocaliu închis. Se aprinsese într-o secundă, ca uleiul de lampă sărutat
de o scânteie, însă muri mai lent, flăcările retrăgându-se până când silueta ei
deveni vizibilă dintre ele, carnea ei absorbind fiecare limbă de foc, una câte
una. Ochii ei rămăseseră ultimele focare, arzând la fel de roșu ca și numele
ei, așa încât, pentru o secundă, arăta ca icoana unei zeițe malefice dintr-un
templu. Îi spuneau Rugul, din motive evidente. Ruby părea sincer uimită, așa
cum stătea acolo, uscată de foc și frumoasă, goală, nestingerită și albastră. Albastră
ca opalele bleu. Albastră ca albăstrelele, ca aripile de libelule sau ca un cer
de primăvară – nu de vară. Întocmai ca ei toți. Albașri precum cinci crime
așteptând să se petreacă.”
Puterile lor și abilitățile pe care fiecare și le-a
însușit și exersat de ani de zile îi ajută să trăiască de pe o zi pe alta,
ascunși de privirea altora. Sunt abilități nu neaprărat extraordinare, care la
o adică i-ar putea feri de rele și pe care le-ar putea invoca pentru a se apăra
asupra unui atac iminent, ci abilități speciale, ieșite din comun, așa cum sunt
și ei. Crescuți doar de fantomele aflate sub influența celei care i-a salvat
din ghearele Carnagiului, cei patru tineri cu pielea albastră și cu surâs pe
buze visează la o lume în care nu vor mai fi nevoiți să se ascundă, la pace și
la un armistițiu. Însă Minya, fetița care în timpul Carnagiului avea doar șase
ani și a reușit să ascundă cât de mulți copii a putut, visează la răzbunare.
Inima îi e împietrită și a fost nevoită să se descurce singură cu patru sugari în
brațe, ura nemărginită pe care o poartă Ucigașului de Zei și a oamenilor care
i-a adus doar moarte în viață, a luat proporții monumentale și s-a hrănit din
spiritul odată inocent al Minyei. Armele ei secrete pe care le va folosi pentru
a se răzbuna au suflete, inimi și vise. Însă ea sădește doar coșmaruri și ține
vie flacăra urii, pentru a o folosi atunci când copilăria ei furată va cere
tribut de sânge.
„ - Oamenii buni fac toate lucrurile pe care le fac
oamenii răi, Lazlo. Doar că, atunci când le fac ei, le numesc dreptate.
Se opri. Vocea îi devenise grea.
- Când ucid treizeci de bebeluși în leagăne, spun că a
fost necesar.
Copiii alcătuiau un tablou încețoșat de albastru, sânge
și urlete. Toți nevinovați. Toți blestemați. Toți morți.”
Sângele naște sânge, iar ura și răzbunarea pe care le
simte constant în minte și suflet sunt motoarele care o țin în viață. Este
imposibil să nu empatizezi cu acest suflet pierdut, cu această copilă care este
deopotrivă salvatoare și torționară, cu povestea ei impresionantă și cu curajul
ei născut în cele mai întunecate momente. Demonii interiori o acaparează zi de
zi și îi hrănește constant pentru a nu uita niciodată ce a trăit, ea și cele
patru suflete nevinovată care în mâinile ei devin arme letale.
„Animozitatea Minyei ardea mai puternic decât focul lui
Ruby și dintr-un motiv întemeiat: era singura dintre ei care își amintea
Carnagiul. Trecuseră cincisprezece ani. Sarai și Feral aveau șaptesprezece
acum, Sparrow, șainsprezece, iar Ruby nu îi împlinise încă. Și Minya? Ei bine,
deși arăta ca o fetiță de șase ani, nu mai era copil. De fapt, era cea mai în
vârstă dintre ei și cea care îi salvase în urmă cu cincisprezece ani, când
într-adevăr avea șase ani, iar ceilalți erau încă sugari. Niciunul nu pricepea
de ce sau cum, însă ea nu mai înaintase în vârstă din ziua aceea sângeroasă, în
care oamenii își sărbătoriseră victoria asupra zeilor executându-le copiii
rămași în viață.
Doar ei cinci supraviețuiseră, și doar datorită Minyei.
Sarai știa despre Carnagiu din vise și amintiri furate, însă Minya își amintea.
Avea tăcuini aprinși în loc de inimi, iar ura ei ardea la fel de puternic ca
întotdeauna.”
Sarai este cea care deține cea mai impresionantă
abilitate, o anomalie de care nu este mândră, mai ales când o folosește în
scopurile dictate de Minya. Sarai este un suflet blând captiv într-un trup albastru,
o fată nevoită să se ascundă ziua, iar noaptea să își trimită soliile pentru a
spiona și a provoca coșmaruri. Remușcările sunt cele mai bune prietene ale
fetei, pe lângă celelalte trei suflete. Se uărște pe sine pentru ceea ce este
și îl urăște pe bărbatul care o surghiunit-o la o viață trăită în secret, mereu
uitându-se peste umăr și întrebându-se cine și cum îi va face rău, ei și
celorlalți?
„Era zeiță și era o tânără fată. Jumătate din sâgele ei
era de om, dar nu conta. Era albastră. Corcitură de zeu. Un blestem. Era tânără
și frumoasă. De asemenea, era speriată. Avea părul roșcat și gâtul subțire și
purta o robă care apartinuse zeiței disperării. Era prea lungă și o târa în
urma ei, tocmindu-i tivul, plimbându-se în sus și-n jos pe terasă. Cu pașii
făcuți, Sarai ar fi ajuns la Lună și înapoi. Doar că, firește, dacă ar fi putut
ajunge până la Lună, nu s-ar mai fi întors.
Darul ei era urât. Nu lăsa niciodată pe nimeni să o vadă
invocându-l. Îl simțea crescând înăuntrul ei, adunându-se precum lacrimile. Îl
mai reținu o clipă. Exista mereu acel impuls de a ține ferecată acea parte a
ei. De a o ascunde. Dar nu se bucura de asemenea lux. Avea treabă, așa că
deschise gura. Și țipă. Era, fără îndoială, un strigăt – rictusul de pe fața
ei, capul împins în față, gâtul încordat -, însă nu se auzi niciun sunet. Sarai
nu strigă un sunet. Strigă altceva. Și acest altceva ieși, o întunecime
catifelată, clocotitoare. Arăta ca un nor. Nu era un nor. Își strigă sunetul în
tăcere. Strigă un exod. Țâșnind în noapte, întunecimea se rupse într-o sută de
frânturi zburătoare, ca niște petice de catifea împrăștiate de vânt. O sută de
așchii de întuneric, care se despărțiră, se reuniră și se strânseră într-un
taifun, năpustindu-se peste acoperișurile Plângerii, răsucindu-se pe aripi
netede de amurg. Sarai striga molii. Molii și propria ei minte, spartă într-o
suntă de bucăți și azvârlită în lume. Sarai era Muza Coșmarurilor.”
Dintre toate personajele cărții, Sarai și Minya sunt
preferatele mele și cele mai ofertante, după părerea mea. Abilitățile lor sunt
ieșite din comun, istoria lor este îngrozitoare, presărată cu sânge, lacrimi și
speranțe omorâte din fașă. Relația pe are o au este definitorie, de la început
și până în ultima pagină, când inevitabilul se produce, iar pe răbojul
suferinței și al carnagiului se mai adaugă încă un suflet inocent.
„Salvase doar patru, și avea să rămână mereu pe acel
coridor, ascultând strigătele care erau amuțite unul câte unul. Fără să facă
nimic. Buzele i se mișcau în continuare, șoptind aceleași cuvinte, iar și iar:
- Atâția ma putut duce. Atâția am putut duce.
Nu se auzea niciun ecou. Camera aceea înghițea sunetele.
Îi înghișea vocea, cuvintele, și scuzele ei eterne, nepotrivite. Dar nu și
amintirile.
De acelea nu avea să scape niciodată.
- Numai atâția am putut duce..Numai atâția am putut
duce..”
Sarai este o făptură înântătoare cu un dar monstruos, o
inimă pură care duce două bătălii ce o vor frânge pe interior. Lazlo este cel
pe care nu spera că-l va cunoaște într-o bună zi, precum un far aflat la mare
depărtare. Legătura ce se naște între cei doi este beyond the words: magică, născută
din curiozitate, acceptare și un sentiment ce aduce tare mult cu iubirea. Îți
vei face speranțe pentru cei doi, vei adora pasajele în care, neexperimentați,
trăiesc fiorii unei legături speciale și încearcă să-și cunoască unul altuia
sufletul, năzuințele și visurile. Fata plămădită din coșmaruri și băiatul cu un
vis ce are propria lui voință, căci visul își alege visătorul, și nu invers,
sunt exemple ale inocenței, blândeții și frumuseții interioare în cea mai pură
formă.
„Iată-i: două persoane care ședeau la o masă, privindu-se
timid, peste aburul ceaiului. Într-un vis. Dintr-un oraș pierdut. În umbra unui
înger. La marginea părpastiei.”
„Spațiul dintre ei nu putea decât să se reducă, nu să
crească. Vocea lui Lazlo era muzică, cea mai frumoasă muzică dintre toate, când
o luă pe Sarai în brațe și spuse:
- Vreau să-l prind într-un borcan și să-l închid cu
licuricii.
- Luna pe o brățară și soarele la borcan, spuse Sarai.
Noi chiar vrem să întoarcem lumea pe dos, nu-i așa?”
Visul își alege visătorul este un volum încântător și impresionant, care abundă în
povești magice, mistice și fantastice. Avem personaje fictive, dar extrem de
reale, povești de viață emoționante, dragoste și ură, vise și coșmaruri,
inocență și pervertire, răzbunare și iertare. Cartea te trece prin toate
stările și îți ajunge la suflet, unde se va cuibări într-un locșor și nu va
pleca nicicând.
Mulțumesc librăriei online Libris.ro pentru
minunatul exemplar. Pe Libris.ro găsiți o mare varietate de
căți, atât în limba română, cât și în limba engleză.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu