Recenzie: Înfruntarea de Rebecca Ross
„Am simțit cum tăișul cobora încet, tot mai jos,
despicându-mi obrazul. A ratat ochiul la distanță de un fir de păr. Însă nu mai
puteam vedea cu el, deoarece sângele curgea șuvoi pe față, iar durerea devenise
ca o flacără captivă sub pielea mea, arzându-mă și tot arzându-mă în ritmul
pulsului care o luase razna. Unde avea să se termine? Când avea să pună capăt?”
Iată că a venit timpul să-mi iau rămas bun de la o serie
foarte dragă mie, două volume pe care le-am îndrăgit și care m-au purtat într-o
lume grandioasă, măreață dar și crudă.
Anul trecut, în vară, descopeream Ascensiunea, o carte
superbă atât la exterior, cât și la interior. Am numit-o, la momentul respectiv,
cartea perfectă (vedeți recenzia aici), plină cu tot ceea ce ar trebui să se
regăsească într-un fantasy de nota zece: aventură, răsturnări de situație, persoanje memorbile,
iubiri epice și inevitabilele răzbunări. Volumul mi-a plăcut atât de mult astfel
încât, în momentul în care editura a scos continuarea și, implicit, finalul
seriei, am hotărât pe dată că este momentul potrivit să fac mai ușoară trecerea
dintre cele două volume recitind primul volum. Care, este de prisos să vă spun,
mi-a plăcut la fel de mult ca prima dată și am trecut exact prin aceleași stări
prin care am fost purtată în momentul în care am citit-o pentru prima oară.
Dacă nu ar fi o recitire, aș adăuga-o în topul celor mai bune cărți citite de
mine anul acesta, așa cum am făcut anul trecut.
Cu Înfruntarea, situația stă puțin
diferit. Rebecca Ross va rămâne în continuare una dintre scriitoarele de
la care voi avea mereu așteptări, însă mă gândesc că tocmai aceste așteptări
m-au făcut să fiu puțin dezamăgită de partea a doua a seriei, însă, totodată,
cred că au fost atinse anumite așteptări și a fost stabilit/ă o anumită ordine
și un anumit echilibru între cele două romane.
Dacă în recenzia trecută spuneam că toată lumina a căzut
asupra Briennei, eroina curajoasă și mărinimoasă, ei bine, în Înfruntarea,
dorința mi-a fost auzită și am avut mai mult parte de arialul Cartier Evariste,
a cărui adevărată identitate o cunoaștem de acum ca fiind a prințului
supraviețuitor a uneia dintre cele mai cunoscute Case și fiul uneia dintre
familiile de lorzi trădate acum douăzeci și patru de ani.
Aodhan, căci acesta este numele adevărat al prințului
moștenitor, face front comun cu viitoarea regină Isolde și cu toți supușii și
aliații acesteia pentru a reda măreția regatelor lor, pentru a stârpi definitiv
răul și pentru face dreptate sau, mai bine spus, pentru a se răzbuna pentru tot
sângele vărsat de familiile lor, toate lacrimile vărsate și copilăria lor
furată, fiind nevoiți să crească ascunși, cu inimle grele și împovărați mult
prea devreme de greutățile vieții și de faptul incontestabil că familiile lor
au fost trădate și ucise pe nedrept.
Aodhan este personajul meu preferat din cele două cărți,
deși am îndrăgit-o extrem de mult și pe Brienna și i-am admirat curajul de care
a fost capabilă în cele mai negre momente. Trecerea de la arial (profesor al
cunoașterii) la spion pentru aliații său, apoi la războinic gata de luptă,
pregătit să se jertfească pentru poporul său și pentru Regina de drept este
uimitoare, magnifică și copleșitoare. Este impresionant de urmărit cum acest
tânăr capabil de multiple fațete luptă neîncetat să readucă la viață perioada
de altă dată, caracterizată prin toleranță, triumf, prosperitate și dreptate.
Perioada îndepărtată când numai și numai o regină îndriduită putea cârmui țara,
când hoțiile și asupririle erau aspru pedepsite, când pacea și liniștea domnea
peste toate ținuturile.
Povara trecutului atârnă greu pe umerii greu încercați ai
tânărului și cu greu face față dezvăluirilor șocante care i se relevă de-a
lungul acestui volum. Cu toate acestea, dârzenia, înțelepciunea și mărinimia de
care a dat mereu dovadă nu-l părăsesc, iar Aodhan se străduiește din răsputeri
să asimileze adevărul de necontestat în ceea ce privește legăturile pe care
părinții lui le-au avut cu familia trădătoare Lannon, obârșia sa nou
descoperită și secretul îngrozitor care atârnă deasupra numelui său de familie.
Chinuit de remușcări, de dorința de a face dreptate și de dorul neostoit pe
care îl poartă familiei sale moarte, pe care n-a apucat să o cunoască și de
care nu s-a putut bucura în copilărie și adolescență, Aodhan, fost Cartier
Evariste, își ia, pentru a doua oară, destinul în mâini, spre a înfrunta
demonii trecutului și a aduce o brumă de iubire și siguranță celor dragi.
„Nu-mi puteam aminti castelul în care mă născusem, nici
cum arăta domeniul aparținând familiei mele de generații. Nu-mi puteam aminti
oamenii care-mi juraseră credință când mama mă ținuse la pieptul ei. Ceea ce-mi
aminteam era un regat al pasiunii, al harului și al frumuseții, un regat despre
care am aflat mai târziu că nu era al meu, deși mi-aș fi dorit, un regat care
mi-a oferit refugiu și m-a ocrotit timp de douăzeci și cinci de ani. Valenia
era a mea din întâmplare. Dar Maevana..era a mea prin naștere. Am crescut
crezând că unt Theo D’Aaramitz; mai târziu am devenit rebelul Cartier Evariste.
Ambele erau nume sub care se scundea un om care nu știa nici unde ar trebui să
trăiască, nici cine anume ar trebui să fie.
Puterea mea se făcuse praf. M-am aplecat să-mi acopăr
chipul, de parcă aș fi fost un copilaș și m-aș fi putut ascunde din nou. Nu am
mai putut să mă stăpânesc. Lacrimile care cred că seascunseseră în mine o viață
întreagă acum începuseră să se reverse. Sora mea murise ca eu să rămân în
viață.”
Prietenia care s-a format între copiii lorzilor trădați
este mai presus de cuvinte și constituie temelia pe care aceștia se bazează în
misiunea lor de a-și recâștiga locul de drept și de a oferi popoarelor lor
viața pe care o merită, ci nu mizeria la care au fost supuși în lunga perioadă
de domnie a regelui Lannon.
„Tu și cu mine trebuie să mergem mai departe, i-am
șoptit. Trebuie să scoatem răutatea și întunericul din rădăcină și să le
înlocuim cu bunătate și lumină. Asta va lua timp. Ne vom folosi atât inima, cât
și mintea, Isolde. Dar nu trebuie să ne dorim să fim morți. Nu trebuie să ne
dorim să fim altcineva decât ne-au hărăzit sfinții și zeii.
A închis ochii și mă întrebam dacă în sinea ei mă
blestema sau era de acord cu mine. Însă, când a ridicat privirea, am văzut o
lumină în ochii ei, de parcă vorbele mele o revigoraseră. M-am întors primul în
căldura castelului, lăsând-o pe Isolde să se roage la stele. Și știam ce mă
aștepta o altă noapte albă.”
Isolde rămâne în continuare războinica aprigă care l-a
îngenunchiat pe Lannon, capabilă să meargă până în pânzle albe pentru a-și
salva prietenii, familia și poporul mult iubit. Nu face paradă de statutul ei,
își exercită puterea în mod just și cu credința în suflet. Alături de Aodhan,
cei doi se văd nevoiți să facă față unui nou val de comploturi și trădări, căci
chiar dacă regele uzurpator și familia sa se află în temnițe, așteptându-și
sentința, forțe întunecate se arată la orizont, nenumărate încercări și
răsturănări de situație punându-le, din nou,
la încercare inimile frânte și trupurile obosite.
„Când mi-a întâlnit ochii, am văzut focul ațâțat în ea,
un foc străvechi, de parcă ar fi fost un dragon tocmai trezit dintr-un somn
adânc. Un dragon care era pe cale să se înalțe în zbor și să acopere cu aripile
lui semiluna și să risipească teroarea. Am dus mâna la inimă și i-am simțit
bătăile frânte, lăsând furia să pună stăpânire pe mine, așa cum făcuse și
regina.”
Deși primele pagini ale romanului par cuminți, pe alocuri
chiar plictisitoare ori inutile, curând atmosfera se schimbă radical,
aventurile și răsturnările de situație făcându-și prezența în fiecare capitol,
chiar la fiecare pagină.
Secrete din trecut sunt dezgropate, secrete întunecate
care vor schimba, pentru a nu știu câta oară, cursul poveștii și îi vor arunca
pe protagoniști într-o furtună nimicitoare, din care, poate, prea puțini vor
scăpa în viață, niciunul din ei nefiind cruțat de faptele abominabile din
trecut care au consecințe îngrozitoare acum, în prezent.
Relația dintre fosta ardenă Brienna și fostul Arial Cartier
este, poate, una dintre părțile dezamăgitoare ale acestui volum. Relația lor a
luat naștere puțin câte puțin, cu pași mici, dar siguri, atât într-o perioadă
caracterizată de liniște și pace, atunci când cei doi erau elev, respectiv
profesor la Casa Magnalia, cât și mai târziu, într-o perioadă de restriște ,
când cei doi și-au reunit destinele în cele ce aveau să fie cele mai cumplite
momente din primul volum al seriei, atunci când viețile celor doi au fost puse
la încercare, atunci când dreptatea trebuia reinstaurată, răul eliminat și
întunericul răspândit de Lannnon, exterminat. Relația lor a fost una puternică
și aproape imposibilă în asemenea condiții inumane, însă ea a înflorit cu
fiecare pagină, trecând peste toate obstacolele așa cum doar o dragoste
sinceră, dezinteresată, profundă și totală poate fi, ajungând ca la finalul
primului volum să erupă în toată splendoarea ei, culegând roadele sădite cu
iubire și lumină. Însă Înfruntarea nu m-a satisfăcut deloc
din acest punct de vedere, relația lor fiind lăsată pe planul doi (sau chiar
trei), uitată într-un colțișor și readusă la viață prea puțin pentru gustul
meu. Este adevărat că dragostea ce și-o port Brienna și Aodhan este una
specială, autoarea convingându-ne de asta încă din primul volum, însă mi-ar fi
plăcut să văd acea atracție dintre ei cum capătă noi valențe, cum spulberă
îndoiala, întunericul și păcatele trecutului.
„Am încercat să mă feresc înainte să mă vadă Cartier,
însă el mi-a cuprins obrajii cu palmele și mi-a ținut chipul către el. O
lacrimă și-a croit drum pe obraz. Cartier a sărutat-o. Și din felul în care îmi
mângâia părul și după cum îmi bubuia inima de tare, dacă Ewan n-ar fos fost în
cealaltă odaie, nu știu ce s-ar fi întâmplat îngre noi, deși pot să-mi
imaginez. Când s-a uitat la mine, am văzut acelsși lucru în ochii lui, această
dorință neostoită de a nu avea decât noaptea între noi, stelele deasupra și să
ardem secretele până în zori.”
Cu toate acestea, seria rămâne una dintre cele mai bune
citite de mine și o voi recomanda mereu, tuturor iubitorilor de fantasy,
romance și aventură.
Înfruntarea este o carte plină de acțiune și tumult, cu inimă și personalitate
proprie, care îți va capta atenția astfel încât să o scoți din bibliotecă și să
o citești, căci multe aventuri palpitante și secrete fascinante te vor aștepta
între paginile ei.
Rebecca Ross este o visătoare și o justițiară, o tânără scriitoare
extrem de talentată și frumoasă, care revarsă tot ceea ce are ea mai bun asupra
personajelor sale și asupra lumilor create de ea, pentru a bucura ochii,
sufletul și mintea cititorului avid, aflat în căutarea unei povești perfecte,
care să reunească toate visurile, speranțele și curiozitatea acestuia,
hrănindu-i sufletul și provocându-l să pătrundă într-o lume atipică,
fascinantă.
„Amândoi aveam în vene sânge de trădători. Și, dacă ne
uitam mai adânc în inimile noastre, dădeam peste ceva întunecat acolo.”
Mulțumesc editurii Corint/Leda Edge pentru acest minunat
volum. Cărțile le găsiți pe site-ul editurii Corint.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu