Recenzie: Trandafirii de mai de Dot Hutchison
„Să fii în siguranță e un lucru atât de fragil.”
Un citat celebru al filozofului, poetului și dramaturgului
german Schiller spune că „Femeia este un
trandafir ceresc în viața pământeană”. Atunci când am găsit acest citat,
după o scurtă căutare pe google a cuvântului trandafir, m-am gândit instantaneu
cât de bine se potrivește cu cartea de față, asemănarea dintre trandafiri și
femei fiind destul de adevărată căci, asemenea trandafirilor, și femeile sunt frumoase,
delicate, fragile la prima vedere, însă atunci când sunt nevoite să se apere,
spinii lor sunt poate singura și cea mai puternică armă de care dispun și pe care,
fii sigur, o vor folosi fără a sta pe gânduri împotriva celor care cred că o
femeie trebuie să fie supusă în bărbatului.
În Grădina cu fluturi, primul volum al
seriei Colecționarul, am fost spectatorii unei povești infiorătoare
despre abuz, inocență, pervertire, supraviețuire și nebunie în forma cea mai
pură, o obsesie dusă la extrem și o ură incredibilă împotriva femeilor, toate
acestea născute dintr-un simț al controlului (asupra femeii) exacerbat. Am
asistat la scene de o violență cum rar am mai întâlnit într-o carte de genul,
am aflat povești de viață cutremurătoare și am privit fascinată și indignată
cât de multe este în stare o femeie să suporte, doar pentru ca în final să se
remonteze și să se răzbune pe cel/cei care i-a/i-au făcut rău.
Vizitând Grădina cu fluturi am învățat că,
dacă o femeie este pusă în genunchi și viața ei sfărâmată în bucăți, atât timp
cât nu este moartă, ea se va ridica, cu toate cicatricile, durerile și
suferințele pe care le va purta ca pe niște medalii obținute într-un mare
război, și va sfărâma totul în juru-i, nemaipermițând nimănui nici cea mai mică
nedreptate și dansând, practic, pe cadavrul celui care i-a greșit.
„De fiecare dată când aude cum Inara le apără ca o cloșcă
pe celelalte fete, nu-și poate opri un zâmbet de neîncredere. Fata asta-i ca un
pitbull îmbrăcat în rochie de balet. Un Fluture cu mănuși de box.”
Trecând la următorul capitol, Trandafirii de mai, am
(re)descoperit frumusețea și puterea femeilor care, odată călcate în picioare,
vor face tot posibilul pentru a renaște din cenușă și de a (-și) face dreptate.
Ori de a da foc lumii întregi, dacă sunt nevoite să ardă și ele J
„-
Deci, o să am vreodată ocazia să le cunosc? întreabă ea.
-
Pe cine?
-
Pe fetele care ar da foc lumii întregi dacă ar fi obligate să ardă și ele. Par
genul meu de oameni.
La
naiba, Priya s-ar înțelege de minune cu Inara și Bliss. Fetele care ar da foc
lumii. Nu. Zâmbește acum și parcă nodul din piept mai slăbește. E straniu cum
se poate simți mai bine și mai rău în aceași timp. Pentru siguranța lui și a
lumii în general, e mult mai bine ca fetele astea să nu se întâlnească
niciodată.”
Seria
Colecționarul
a devenit rapid una dintre favoritele mele, datorită subiectelor abordate,
personajelor extrem de real construite și lecțiilor de viață oferite prin
intermediul poveștilor. Poate este puțin șocant faptul că o femeie a scris
aceste cărți în care violența și brutalitatea față de femei întrec toate
limitele știute și neștiute, însă oarecum este de înțeles acest lucru, deoarece
numai o femeie ar putea transmite atât de multe mesaje prin intermediul unor
asemenea povești și numai o femeie ar fi capabilă de a cunoaște atât de intim
gândurile, stările, sentimentele și trăirile altor femei, în special a unor
femei care-au trecut prin iad și s-au întors de acolo cu capul sus și privirea
înainte, pregătite de a-și lua revanșa.
Am
adorat și am devorat fiecare propoziție, pagină și capitol din Grădina
cu fluturi, pe care am citit-o acum un an și jumătate și am recitit-o
în luna ianuarie. Tare mi-aș dori o ecranizare a acestei povești, cu siguranță
ar ieși un film exceptional, șocant. M-am atașat de Maya (pe numele ei real,
Inara), tânăra răpită și ținută captivă ani de zile într-o vilă cu grădină – o
grădină atipică, terifiantă- de către un bărbat psihopat și ai săi fii la fel
de psihopați și de celelate fete a căror soartă a fost – mai mult sau mai puțin
– asemănătoare cu cea a Mayei: răpite,
ascunse ani de zile, tatuate cu fluturi care să le reprezinte frumusețea și
caracterul și abuzate periodic.
„Era ușor să fiu puternică în Grădină. Celelalte se uitau
la mine după ajutor, iar eu le lăsam, pentru că știam cum să mă mențin la
suprafața apei și le puteam ține și pe ele, cât timp învățau. Acum, am scăpat
de acolo, iar ele așteaptă de la mne să fiu la fel de puternică și aici, în
afară. Iar eu nu știu cum să o fac.”
Este ceva în neregulă să te îndrăgostești de o asemenea
carte? De o asemenea poveste înfiorătoare? Poate, sau poate învățămintele care
răzbat din aceste povești sunt mai puternice decât povestea în sine, decât
actele abominabile descrise în carte.
Trandafirii de mai readuce în atenția cititorilor supraviețuitoarele
episodului Grădina, Inara și Bliss fiind două dintre fetele care au scăpat cu
viață și reînvață cum este să trăiască în libertate, acceptându-și rănile
dobândite în urma atâtor ani de maltratare fizică și psihică și întunecimea
câștigată în urma luptei la care au fost
nevoite să ia parte. Celor două supraviețuitoare li se alătură o altă fată,
mult mai mică și care a aflat de la o vârstă și mai fragedă ce înseamnă să te
confrunți cu nebunia și răutatea celor din jur. Priya era doar un copil când
sora ei mai mare, muza și exemplul ei în viață, a fost răpită și găsită
ulterior moartă într-o biserică, goală și „îmbrăcată” în flori. Priveliștea
este extrem de tulburătoare, atât pentru presă și poliție, și cu atât mai
înfiorătoare pentru sora de doar doisprezece ani. Modalitatea în care viața
fetei inocente a fost luată este șocantă, dar cu atât mai șocant este faptul că
aceasta nu este nici prima și nu va fi nici ultima crimă de genul, căci aceasta
este copia la idigo a altor crime care au început să se petreacă cu mulți ani
înainte, primăvara, și continuând până în prezent, adică cinci ani mai târziu.
Cinci ani plini de suferință și incertitudine pentru Priya, mama ei și
celelalte rude ale fetelor ucise aparent fără motiv și acoperite de flori, de
la narcise, crini, frezii până la –da, ați ghicit-, trandafiri.
„Doișpe ani și acoperită de sânge, urlând și suspinând,
cu mâinile întinse spre biserică –spre sora mea- în timp ce un paramedic mă
trăgea disperat de acolo. Luni întregi poza aia a circulat peste tot. Nu puteam
să scap de ea, și încă mai apare în fiecare primăvară când o altă fată moare,
înconjurată de flori, cu gâtul tăiat. De fiecare dată când FBI –ul primește un
pont că ar putea fi vorba de același criminal.”
Însă trandafirii au spini -pentru a se apăra de cei care
vor să le întine frumusețea și inocența –iar Priya nu este genul de fată de
care să te legi fără a suferi consecințe. Ajutată de detectivii Victor
Hanoverian, Brandon Eddison și Mercedes Ramirez - cei care încă se mai ocupă de soluționarea cazului Grădinii – și având-o
alături pe mama sa, singura persoană din familie pe care o mai are lângă ea,
Priya pornește într-o cursă contra cronometru și pe viață și pe moarte
împotriva bărbatului misterios care a ucis, ani de-a rândul, fete din diferite
orașe, și care acum este pe urmele Priyei, cea pentru care a dezvoltat o nouă
obsesie.
„Am avut parte de cinci ani pentru ca realitatea morții
lui Chavi să-mi pătrundă până-n măduva oaselor, dar, cu toate acestea,
amintirile încă mai sângerează uneori. Coșmarurile încă mă mai trezesc în
miezul nopții, leoarcă de transpirație, cu gâtul răgușit de țipat. Nu știu dacă
vreodată ceva le va face să înceteze.”
Va supraviețui Priya asemenea Inarei sau va avea aceeași
soartă cu a surorii ei mai mari? Va fi pedepsit bărbatul sau va continua să
răpească viețile unor tinere nevinovate? Toate aceste lucruri și multe altele
le veți afla citind cartea J
Prezentul se întrepătrunde cu trecutul pentru a ne aduce
un nou volum palpitant și terifiant din saga unei serii închinate femeilor
puternice care nu se dau bătute în fața bărbaților care fac parte din cea mai
josnică speță: bătăuși
și violatori, stalkeri și criminali, psihopați cu acte în regulă.
De această dată legea își face simțită prezența într-o
măsură mai mare decât în primul volum, când practic fetele se salvează singure.
Cititorul ajunge să-i cunoască îndeaproape pe cei trei detectivi, să le afle
poveștile, bucuriile și tristețile, rănile pe care și aceștia le duc în tăcere
de mulți ani. Dacă în primul volum ni s-a făcut, episodic, referire la
pierderea detectivului Eddisson, în prezent aflăm motivul care a stat în
spatele deciziei acestuia de a lucra ca om al legii și anii de regret și
nesiguranță pe care acesta i-a trăit din acel moment până în prezent. Eddison,
cel mai tânăr dintre cei trei, ascunde cicatrici care poate nu vor putea fi
șterse niciodată și el este cel care înțelege cel mai bine pierderea Priyei,
între aceștia ajungând să se înfiripe o relație extrem de strânsă bazată pe
înțelegere, reciprocitate și respect. Eddison vede în Priya omul suferind care
a fost și el nu cu mult timp în urmă, iar Priya îi admiră curajul și îi acceptă
prietenia și ajutorul, căci după mama ei, el este cel care știe cu adevărat cum
se simte să pierzi o persoană dragă.
„Nu apucase să o cunoască pe acea Priya din vremea când
râdea fără să stea prea mult pe gânduri. Acea Priya fusese spulberată cu puține
zile înainte ca el s-o întâlnească pe fata recompusă din bucățile rămase în
urmă. Priya pe care o știe el nu e o persoană ușor de suportat, cu zâmbete care
parcă îți taie în piele, cu mârâituri de nemulțumire, mereu provocându-te.
Orice sensibilitate din partea ei e mai degrabă un accident. Poate doar mama ei
mai vede ce se ascunde sub armura pe care și-a ridicat-o, nimeni altcineva, nu
de când sora ei a devenit doar un set de poze într-un dosar colorat care
așteaptă într-un colț al biroului său.”
Câteva mici referiri sunt făcute și în ceea ce privește
viața detectivei Ramirez și sunt foarte curioasă dacă în următorul volum vom
afla și povestea ei, căci am impresia că este una la fel de impresionantă și
terifiantă ca și cele dezvăluite până acum. Și, bineînțeles, abia aștept să
descopăr cu a cui poveste va rezona povestea ei.
Episodic, dar nu atât de mult pe cât mi-ar fi plăcut, le
reîntâlnim pe Inara și Bliss, care încă mai au multe de dovedit, încercând din
răsputeri să supraviețuiască încă unei zile în libertate – uitând cum este să
trăiești printre alți oameni, dar și în vizorul unui public avid de informații
picante și șocante deopotrivă, care te va pune la zid indiferent de ceea ce vei
spune sau face, bucurându-se de și asistând la povestea ta de parcă ar fi
cumpărat bilete la circ, în primul rând. Pentru că așa sunt croiți oamenii, să
se bucure de nefericirea altora și să își dea cu părerea acolo unde nu au nici
cel mai mic drept, deoarece un om care nu a trecut prin grădina altuia, altfel
spus, care n-a trăit anumite lucruri și nu știe pe pielea lui cum este să fii
pus în anumite situații, nu are dreptul să caște gura la greutățile altuia, mai
ales dacă ce vrea să scoată pe ea este numai gunoi.
„Cum te aduni, când toate bucățile din tine care s-au
pierdut sunt singurele motive pentru care lumea te găsește interesantă?”
Deși recenzia este destinată cărții Trandafirii de mai, simt
că am prezentat destul de mult și despre Grădina cu fluturi, dar este normal,
deoarece prima nu are o recenzie propriu zisă pe blog, iar cele două sunt
conectate între ele, având aceleași personaje la care, pe parcurs, se adaugă
altele noi, lucru care îmi place foarte mult.
Sunt mai mult decât nerăbdătoare să citesc și cel de-al
treilea volum al seriei și sper din tot sufletul ca editura Herg
Benet să-l traducă cât mai curând.
Trandafirii de mai, asemenea Grădinii cu fluturi, este un
thriller psihologic minunat scris, răvășitor și tulburător, care va uimi
cititorul prin subiectul abordat, acuratețe, personaje și lecțiile oferite.
Cele două volume însumează pagini și capitole în care brutalitatea, nedreptatea
și nebunia sunt la ele acasă, dar mai presus de actele abjecte descrise în cele
două volume răzbat strigătele de ajutor ale fetelor, zbuciumul lor sufletesc și
luptele lor fizice dar și psihice, puterea și curajul acestora de a merge mai
departe, în fiecare zi, cu un zâmbet tăios pe buze, cu cicatricile purtate
drept medalii, cu regrete și cu mici bucurii și revanșe, cu întunericul pe care
acum au ajuns să-l stăpânească, după ce ele au fost stăpânite de către acesta.
„Nu ar trebui să fim obligate să ne reparăm dacă nu vrem
asta. Nu ar trebui să ni se ceară să fim puternice, curajoase, pline de
speranță și alte căcaturi. Nu suntem datori nimănui să fim bine tot timpul.”
Mulțumesc din suflet editurii Herg Benet pentru acest
exemplar impresionant. Cele două cărți le puteți achiziționa de pe site-ulediturii.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu