Recenzie: Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare de Suzanne Collins
„Nu-mi poți lua decât ce n-a meritat niciodată să fie
păstrat.”
Cât de mult putem lua noi, oamenii, unii de la alții?
Care este limita pe care niciodată n-ar trebui să o depășim? Câte sentimente,
gânduri, emoții și trăiri furăm unii de la alții? Cum se distruge frumusețea,
inocența unui om? Răspunsul este simplu. Se distrug pas cu pas, bucățică cu bucățică, până când
nimic nu mai rămâne din acel om care odinioară a fost bun, zâmbitor, care avea
visuri, speranțe, iubire de oferit. O inimă care-i bătea în piept, în
acordurile altei inimi. Dar acel om nu mai există, nu după câte i-au fost
luate. Și este complicat, dar deopotrivă facil de înțeles cum și de ce s-a
produs schimbarea. Pervertirea unui om bun începe atunci când un altul a fost
învățat că numai prin acțiuni extreme și numai dând la o parte sentimentele
nobile poți obține ceea ce îți dorești, te poți ridica din locul de unde alții
te-au împins, poți fi respectat și vocea ta auzită, într-un final. Un om
renunță la umanitate atunci când viața (a se citi alți oameni) îi fură totul.
Onoarea, principiile, sufletul.
Jocurile Foamei este o distopie impresionantă, excepțională, creată de catre una dintre cele mai bune autoare de ficțiune pentru tineri și adolescenți, însă
mai presus de toate, este o trilogie care ne vorbește despre umanitate, război,
răzbunare și control. Și foame, mai ales foame. Foamea după putere, foamea după
faimă. O foame pe care o hrănești constant și voit, pentru a-ți alimenta
ambițiile, pentru a te duce mai aproape de victoria ta personală. O foame
distructivă ce-ți înrobește sufletul și care-i aduce pe alții în pragul morții.
Căci foamea aduce cu ea nimic altceva decât o altă foame.
E bine să ai ambiție. E bine să știi ce vrei de la
viață, să lupți în ciuda tuturor piedicilor
pentru a-ți îndeplini visurile, dar nu e bine să lupți contra tuturor și
mai ales contra umanității. Atunci când ambiția devine lăcomie, omul devine
brută. Poate sună înfricoșător, dar este doar adevărul.
„Oamenii nu sunt, de fapt, chiar atât de răi. Rău e ce le
face lumea. Cred că în toate ființele omenești există o bunătate înnăscută.
Știi când treci hotarul către rău și cea mai mare provocare a vieții tale e să
încerci să rămâi de partea corectă a acelui hotar.”
Cine spune că din ficțiune nu ai ce învăța, se înșală
profund. Nicio carte de dezvoltare personală nu poate egala mesajele transmise
prin intermediul unor personaje dintr-o poveste ficțională, personaje create
după chipul și asemănarea noastră. Iar Suzanne Collins a reușit cu brio,
într-un mod frumos, dar și brutal, să redea nenumăratele fațete ale oamenilor
și să scoată în evidență diferitele tipologii umane.
Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare vine ca o completare a renumitei trilogii, transportându-ne
în trecut, în culisele celei de-a zecea
ediții a Jocurilor Foamei, la Capitoliu, acolo unde un băiat de doar optsprezece
ani, Coriolanus Snow, este ales să fie mentorul unui tribut în sângerosul joc.
„Spectacolul nu se încheie până nu cântă gaița-zeflemitoare
!”
Jocurile brutale și inumane sunt create pentru a reaminti
poporului ce înseamnă răzvrătirea și cum se pedepsește aceasta. Pentru că
răului îi răspunzi cu rău. Pentru că sfidarea se pedepsește. Pentru că ura
naște ură, ba chiar o ură și mai puternică, una care să-i pedepsească și pe cei nevinovați, victime
colaterale, aflate fără niciun fel de apărare în bătaia puștii.
„Tributurile erau cu adevărat creaturi din altă lume. O
lume lipsită de speranță și brutală.”
Cory, așa cum este alintat de către verișoara lui mai
mare, Tigris – un personaj episodic din sagă, pe care m-am bucurat să-l
regăsesc, și al cărui rol este unul semnificativ dacă stăm să ne gândim la
ajutorul pe care aceasta i-l oferă lui Katniss și echipei sale de rebeli din
trilogie - , este urmașul familiei Snow, odinioară o familie influentă,
măreață, dar care, în urma războiului care a împărțit lumea în două – Capitoliu
și Districte -, a ajuns să decadă foarte mult. Ambiția tânărului este să își
depășească condiția actuală, ca familia lui, acum compusă din doar trei membrii
–el, Tigris și bunica lor -, să redevină
cea de dinainte. O șansă neașteptată îi va preschimba dorința în realitate în
momentul în care, alături de alți douăzeci și trei de tineri viitori absolvenți
ai Academiei, este ales să devină mentorul unui tribut.
„- Toți am făcut lucruri cu care nu ne mândrim.
- Tu n-ai făcut, zise el.
- Oare?
Tigris vorbea cu o amărăciune care nu o caracteriza.
- Toți am făcut. Poate că tu erai prea mic ca să ții
minte. Poate că nu știi cât de rău a fost de fapt.
- Cum poți spune una ca asta? Altceva nici nu țin minte,
ripostă el.
- Atunci fii bun, Coryo, se răsti ea, și încearcă să nu
te uiți de sus la oamenii care-au avut de ales între moarte și dezonoare.”
Rolul de mentor este, mai întâi, privit cu scepticism și
groază de către Coriolanus, căci la aflarea veștii că lui îi revine cel mai
slab tribut, o fată din Districtul 12, Snow își blesteamă soarta potrivnică.
Însă tributul feminin este o surpriză pentru toată lumea. Frumoasă, nonconformistă
și îndrăzneață, Lucy Gray este singura a cărei voce se face remarcată încă de
la alegeri.
„Lucy Gray Baird stătea dreaptă, într-o rochie acum
jerpelită, dar câdva luxoasă, alcătuită dintr-un curcubeu de volane. Părul
negru, buclat, cu flori de câmp mlădioase împletite în el, era ridicat în
creștet. Ansamblul culorilor ei atrăgea privirile, așa cum le atrage un fluture
zdrențuit într-un loc plin de molii.”
Amestec de fragilitate și putere, teamă și curaj, Lucy
este o tânără exuberantă cu o voce de aur, o artistă talentată care își
cântă viața-n versuri. Una dintre cele mai incitante apariții din rândul
tributurilor, Lucy captează, puțin câte puțin, atenția publicului, dar în
special pe cea a lui Sow, care este sincer impresionat de atracția și farmecul
tinerei, înduioșat de povestea ei tristă de viață, dar și motivat să o conducă
cât mai sus în Jocuri, atât pentru a o salva de la o moarte brutală, dar și
pentru ca triumful acesteia să se răsfrângă asupra lui, pentru a-i aduce
succesul mult dorit.
„O fată în lanțuri, un băiat oferindu-i mâncare. Niște
Apărători ai Păcii veghind asupra acestei stări de lucruri. Dar, în profunzime,
nimic nu mai putea fi vreodată la fel între ei. Avea să-i fie întotdeauna
dator. Ea avea dreptul să-i ceară multe.”
Întotdeauna am fost atrasă de personajele negative din
cărți, cu poveștile lor de viață mai puțin plăcute, cu finalurile lor mai puțin
frumoase. Ele exprimă imperfecțiunea din fiecare dintre noi, partea mai puțin
onestă, răutatea care apare atunci când bunătatea este înlăturată. Ele sunt
suma defectelor noastre, partea aceea din noi pe care, câteodată, o lăsăm la
suprafață și pe care o vedem uneori în oglindă, o imagine care nu ne face
cinste și pe care vrem să o ascundem, însă, în unele situații, ne acaparează
atât de mult, încât nu mai putem scăpa din îmbrățișarea-i perfidă.
Snow este un asemenea personaj, readus în atenția
cititorilor de către Collins, din dorința de a-i cunoaște în profunzime
povestea și cum a trecut el, de la un tânăr ambițios, care a suferit și a
pierdut totul, la președintele corupt, tiranic și despotic din trilogie.
„Pe timpul frigului mușcător din ultima iarnă a
asediului, sumedenie de mobile elegante, din lemn sculptat, și nenumărate cărți
arseseră în șemineu, sacrificate ca să nu moară familia de frig. Niciodată nu
putuse privi fără să plângă cum devin cenușă paginile lucioase ale cărților cu
poze, pe care cândva se uitase cu atâta atenție împreună cu mama lui. Dar,
decât mort, mai bine să fii trist.”
„Nesfârșitul dans al foamei îi definise viața. Fiecare zi
fusese o luptă, o negociere, un joc. Cum era cel mai bine să ții piept foamei?
Să mănânci totul la o singură masă? Să-ți împarți mâncarea în porții minuscule,
consumate de-a lugul întregii zile? Să înfuleci pe nemestecate sau să mesteci
fiecare înghițitură până se lighefiază? Mâncarea nu-i ajungea niciodată. Nimeni
nu-l lăsa nicicând să mănânce îndeajuns.”
Coriolanus este redat prin prisma relațiilor pe care le
are cu celelalte personaje secundare ale cărții, cele mai reprezentative fiind
tributul Lucy Grey, colegul și prietenul lui, Sejanus și dr. Gaul. Fiecare dintre
aceste personaje își lasă amprenta asupra tânărului Snow și viceversa, dar mai
puțin în ceea ce o privește pe dr. Gaul.
Relația lui cu Lucy Grey i-a naștere nu în momentul în
care aceasta îi este repartizată ca tribut, ci în momentul în care cei doi
încep să își facă confidențe, ambii fiind două persoane greu încercate de
viață, neînțelese și singuratice. Deși se consideră mult deasupra bietului
tribut înspăimântat și înfometat, Snow își permite, încetul cu încetul, o
anumită familiaritate față de fată, sentimentele lui pure contrastând cu
ambiția de a fi remarcat, indiferent prin ce mijloace. Prin ochii blajini ai
cântăreței, Snow este perceput ca fiind un băiat galant, fremecător și de
încredere. Este singurul care o ajută și îi strecoară mâncare pe la spatele
organizatorilor jocului, este singurul care o sfătuiește și care o face să se
simtă importantă, și nu doar un paria, un om ușor de înlocuit. Snow pare cu
adevărat unul dintre cei mai umani mentori din Jocuri, cel care, simțind o
atracție stranie pentru Lucy, va face strategii pentru ca aceasta să
supraviețuiască cât mai mult în arenă și pentru a-i aduce faima dorită.
„Vorbea despre încredere. Mai presus de nevoie, mai
presus de dragoste, era încrederea. Asta prețuia ea cel mai mult. Iar el,
Coriolanus Snow, era omul care îi inspira încredere.”
În realitate, mentorul cel mai inocent este Sejanus, un
băiat cu o inimă de aur, mereu dispus să se revolte împotriva sistemului
nedrept, cel care spune mereu ceea ce gândește și intră, astfel, în tot felul
de situații delicate, deloc avantajoase pentru un băiat de familie bună, așa ca
el. Naiv și idealist, îl consideră pe Snow cel mai bun prieten al său, acel om
pe care te poți baza întotdeauna, la bine și la greu. Însă familia acestuia,
mai influentă decât cea a lui Snow, îl face pe acesta din urmă să-i poarte
pică, la acest lucru adăugându-se faptul că cei doi băieți nu împărtășesc
aceleași opinii și idealuri de viață, Sejanus fiind, în ochii lui Snow, un
răzvrătit care se împotrivește sistemului, incapabil de a se bucura de statutul
tatălui său, fraternizând cu oamenii de jos, din Districte.
„Te întreb de-ai vrea să vii
La copacul răzlețit
Unde ți-am tot spus să fugi, spre-a fi liberi, în
sfârșit.
Mai ciudat decât ce fost-a
N-o să pară, negreșit,
Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit.”
Relațiile pe care le are cu aceste două personaje (și cu
altele, pe care nu am să le menționez aici, dar pe care le puteți descoperi
singuri, citind cartea) îl va modela în bărbatul care va deveni mai târziu,
însă nimic nu se compară cu influența pe care doctorul Gaul o exercită asupra
ambițiosului Snow.
Dr. Gaul este întruchiparea răutății, villain-ul acestui
roman, care a contribuit la nașterea villain-ului trilogiei, președintele Snow.
Manipulatoare, răzbunătoare și malefică, însă un reputat doctor de științe,
aceasta își folosește cunoștințele și inteligența pentru a crea mutanți, pentru
a transforma studenții în oameni nemiloși și pentru a contribui la extinderea
și transformarea Jocurilor în ceva maelfic, sângeros și imprevizibil. Ea este
femeia din umbră, cea care trage toate sforile și care își mânuiește pionii cu
iscusință, nemiloasă și precisă ca o ustensilă medicală. Ea este cea care vede
în Coriolanus un student cu mare potențial pentru punerea în practică a ideilor
ei macabre. Este brațul care mânuiește arma, creierul care dictează ordinele.
Indubitabil, ea este creatoarea viitorului mare preșendinte Snow, cea care i-a
ucis inocența și dragostea pe care o arăta celor din jur.
„Considerăm copiii inocenți. Și, dacă până și cei mai
inocenți dintre noi pot deveni ucigași în Jocurile Foamei, care e concluzia?
Că, în esență, natura noastră este violentă.
Autodistructivă. Ca fluturii de noapte atrași de flacără.”
Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare este o alegorie a vieții și a morții, a umanității și a
lipsei acesteia. Este un volum brutal care ne arată cum pot fi transformați
oamenii în arme, arme care să se ridice una împotriva alteia, cât și împotriva
ideii de unitate și câștig colectiv,
modalitatea în care societatea, coruptă și defectă, ne dictează cum să
trăim și cum să ne comportăm, aducându-ne uneori la stadiul de păpuși mânuite
abil în direcția în care cei mai puternici decât noi vor să ne poarte, totul
spre câștigul acestora și spre declinul nostru.
Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare este balada unui tânăr care plătește prețul suprem
pentru a putea supraviețui și a se bucura de putere și bunăstare:
propriul lui suflet și viața celor
dragi lui.
„Zăpada cade întotdeauna deasupra !”
Mulțumesc celor de la librăria online Libris.ro,
care mi-au oferit șansa de a citi acest roman.
Nu uitați că pe Libris.ro găsiți o selecție completă
de cărți, atât în limba română, cât și în limba engleză.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu