Recenzie: Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare de Suzanne Collins






„Nu-mi poți lua decât ce n-a meritat niciodată să fie păstrat.”

Cât de mult putem lua noi, oamenii, unii de la alții? Care este limita pe care niciodată n-ar trebui să o depășim? Câte sentimente, gânduri, emoții și trăiri furăm unii de la alții? Cum se distruge frumusețea, inocența unui om? Răspunsul este simplu. Se distrug  pas cu pas, bucățică cu bucățică, până când nimic nu mai rămâne din acel om care odinioară a fost bun, zâmbitor, care avea visuri, speranțe, iubire de oferit. O inimă care-i bătea în piept, în acordurile altei inimi. Dar acel om nu mai există, nu după câte i-au fost luate. Și este complicat, dar deopotrivă facil de înțeles cum și de ce s-a produs schimbarea. Pervertirea unui om bun începe atunci când un altul a fost învățat că numai prin acțiuni extreme și numai dând la o parte sentimentele nobile poți obține ceea ce îți dorești, te poți ridica din locul de unde alții te-au împins, poți fi respectat și vocea ta auzită, într-un final. Un om renunță la umanitate atunci când viața (a se citi alți oameni) îi fură totul. Onoarea, principiile, sufletul.

Jocurile Foamei este o distopie impresionantă, excepțională, creată de catre una dintre cele mai bune autoare de ficțiune pentru tineri și adolescenți, însă mai presus de toate, este o trilogie care ne vorbește despre umanitate, război, răzbunare și control. Și foame, mai ales foame. Foamea după putere, foamea după faimă. O foame pe care o hrănești constant și voit, pentru a-ți alimenta ambițiile, pentru a te duce mai aproape de victoria ta personală. O foame distructivă ce-ți înrobește sufletul și care-i aduce pe alții în pragul morții. Căci foamea aduce cu ea nimic altceva decât o altă foame.

E bine să ai ambiție. E bine să știi ce vrei de la viață, să lupți în ciuda tuturor piedicilor  pentru a-ți îndeplini visurile, dar nu e bine să lupți contra tuturor și mai ales contra umanității. Atunci când ambiția devine lăcomie, omul devine brută. Poate sună înfricoșător, dar este doar adevărul.

„Oamenii nu sunt, de fapt, chiar atât de răi. Rău e ce le face lumea. Cred că în toate ființele omenești există o bunătate înnăscută. Știi când treci hotarul către rău și cea mai mare provocare a vieții tale e să încerci să rămâi de partea corectă a acelui hotar.”

Cine spune că din ficțiune nu ai ce învăța, se înșală profund. Nicio carte de dezvoltare personală nu poate egala mesajele transmise prin intermediul unor personaje dintr-o poveste ficțională, personaje create după chipul și asemănarea noastră. Iar Suzanne Collins a reușit cu brio, într-un mod frumos, dar și brutal, să redea nenumăratele fațete ale oamenilor și să scoată în evidență diferitele tipologii umane.

Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare vine ca o completare a renumitei trilogii, transportându-ne în trecut,  în culisele celei de-a zecea ediții a Jocurilor Foamei, la Capitoliu, acolo unde un băiat de doar optsprezece ani, Coriolanus Snow, este ales să fie mentorul unui tribut în sângerosul joc.

„Spectacolul nu se încheie până nu cântă gaița-zeflemitoare !”

Jocurile brutale și inumane sunt create pentru a reaminti poporului ce înseamnă răzvrătirea și cum se pedepsește aceasta. Pentru că răului îi răspunzi cu rău. Pentru că sfidarea se pedepsește. Pentru că ura naște ură, ba chiar o ură și mai puternică, una care să-i  pedepsească și pe cei nevinovați, victime colaterale, aflate fără niciun fel de apărare în bătaia puștii.

„Tributurile erau cu adevărat creaturi din altă lume. O lume lipsită de speranță și brutală.”

Cory, așa cum este alintat de către verișoara lui mai mare, Tigris – un personaj episodic din sagă, pe care m-am bucurat să-l regăsesc, și al cărui rol este unul semnificativ dacă stăm să ne gândim la ajutorul pe care aceasta i-l oferă lui Katniss și echipei sale de rebeli din trilogie - , este urmașul familiei Snow, odinioară o familie influentă, măreață, dar care, în urma războiului care a împărțit lumea în două – Capitoliu și Districte -, a ajuns să decadă foarte mult. Ambiția tânărului este să își depășească condiția actuală, ca familia lui, acum compusă din doar trei membrii –el, Tigris și bunica lor -,  să redevină cea de dinainte. O șansă neașteptată îi va preschimba dorința în realitate în momentul în care, alături de alți douăzeci și trei de tineri viitori absolvenți ai Academiei, este ales să devină mentorul unui tribut.

„- Toți am făcut lucruri cu care nu ne mândrim.

- Tu n-ai făcut, zise el.

- Oare?

Tigris vorbea cu o amărăciune care nu o caracteriza.

- Toți am făcut. Poate că tu erai prea mic ca să ții minte. Poate că nu știi cât de rău a fost de fapt.

- Cum poți spune una ca asta? Altceva nici nu țin minte, ripostă el.

- Atunci fii bun, Coryo, se răsti ea, și încearcă să nu te uiți de sus la oamenii care-au avut de ales între moarte și dezonoare.”

Rolul de mentor este, mai întâi, privit cu scepticism și groază de către Coriolanus, căci la aflarea veștii că lui îi revine cel mai slab tribut, o fată din Districtul 12, Snow își blesteamă soarta potrivnică. Însă tributul feminin este o surpriză pentru toată lumea. Frumoasă, nonconformistă și îndrăzneață, Lucy Gray este singura a cărei voce se face remarcată încă de la alegeri.

„Lucy Gray Baird stătea dreaptă, într-o rochie acum jerpelită, dar câdva luxoasă, alcătuită dintr-un curcubeu de volane. Părul negru, buclat, cu flori de câmp mlădioase împletite în el, era ridicat în creștet. Ansamblul culorilor ei atrăgea privirile, așa cum le atrage un fluture zdrențuit într-un loc plin de molii.”

Amestec de fragilitate și putere, teamă și curaj, Lucy este o tânără exuberantă cu o voce de aur, o artistă talentată care își cântă viața-n versuri. Una dintre cele mai incitante apariții din rândul tributurilor, Lucy captează, puțin câte puțin, atenția publicului, dar în special pe cea a lui Sow, care este sincer impresionat de atracția și farmecul tinerei, înduioșat de povestea ei tristă de viață, dar și motivat să o conducă cât mai sus în Jocuri, atât pentru a o salva de la o moarte brutală, dar și pentru ca triumful acesteia să se răsfrângă asupra lui, pentru a-i aduce succesul mult dorit.

„O fată în lanțuri, un băiat oferindu-i mâncare. Niște Apărători ai Păcii veghind asupra acestei stări de lucruri. Dar, în profunzime, nimic nu mai putea fi vreodată la fel între ei. Avea să-i fie întotdeauna dator. Ea avea dreptul să-i ceară multe.”

Întotdeauna am fost atrasă de personajele negative din cărți, cu poveștile lor de viață mai puțin plăcute, cu finalurile lor mai puțin frumoase. Ele exprimă imperfecțiunea din fiecare dintre noi, partea mai puțin onestă, răutatea care apare atunci când bunătatea este înlăturată. Ele sunt suma defectelor noastre, partea aceea din noi pe care, câteodată, o lăsăm la suprafață și pe care o vedem uneori în oglindă, o imagine care nu ne face cinste și pe care vrem să o ascundem, însă, în unele situații, ne acaparează atât de mult, încât nu mai putem scăpa din îmbrățișarea-i perfidă.

Snow este un asemenea personaj, readus în atenția cititorilor de către Collins, din dorința de a-i cunoaște în profunzime povestea și cum a trecut el, de la un tânăr ambițios, care a suferit și a pierdut totul, la președintele corupt, tiranic și despotic din trilogie.

„Pe timpul frigului mușcător din ultima iarnă a asediului, sumedenie de mobile elegante, din lemn sculptat, și nenumărate cărți arseseră în șemineu, sacrificate ca să nu moară familia de frig. Niciodată nu putuse privi fără să plângă cum devin cenușă paginile lucioase ale cărților cu poze, pe care cândva se uitase cu atâta atenție împreună cu mama lui. Dar, decât mort, mai bine să fii trist.”

„Nesfârșitul dans al foamei îi definise viața. Fiecare zi fusese o luptă, o negociere, un joc. Cum era cel mai bine să ții piept foamei? Să mănânci totul la o singură masă? Să-ți împarți mâncarea în porții minuscule, consumate de-a lugul întregii zile? Să înfuleci pe nemestecate sau să mesteci fiecare înghițitură până se lighefiază? Mâncarea nu-i ajungea niciodată. Nimeni nu-l lăsa nicicând să mănânce îndeajuns.”




Coriolanus este redat prin prisma relațiilor pe care le are cu celelalte personaje secundare ale cărții, cele mai reprezentative fiind tributul Lucy Grey, colegul și prietenul lui, Sejanus și dr. Gaul. Fiecare dintre aceste personaje își lasă amprenta asupra tânărului Snow și viceversa, dar mai puțin în ceea ce o privește pe dr. Gaul.

Relația lui cu Lucy Grey i-a naștere nu în momentul în care aceasta îi este repartizată ca tribut, ci în momentul în care cei doi încep să își facă confidențe, ambii fiind două persoane greu încercate de viață, neînțelese și singuratice. Deși se consideră mult deasupra bietului tribut înspăimântat și înfometat, Snow își permite, încetul cu încetul, o anumită familiaritate față de fată, sentimentele lui pure contrastând cu ambiția de a fi remarcat, indiferent prin ce mijloace. Prin ochii blajini ai cântăreței, Snow este perceput ca fiind un băiat galant, fremecător și de încredere. Este singurul care o ajută și îi strecoară mâncare pe la spatele organizatorilor jocului, este singurul care o sfătuiește și care o face să se simtă importantă, și nu doar un paria, un om ușor de înlocuit. Snow pare cu adevărat unul dintre cei mai umani mentori din Jocuri, cel care, simțind o atracție stranie pentru Lucy, va face strategii pentru ca aceasta să supraviețuiască cât mai mult în arenă și pentru a-i aduce faima dorită.

„Vorbea despre încredere. Mai presus de nevoie, mai presus de dragoste, era încrederea. Asta prețuia ea cel mai mult. Iar el, Coriolanus Snow, era omul care îi inspira încredere.”

În realitate, mentorul cel mai inocent este Sejanus, un băiat cu o inimă de aur, mereu dispus să se revolte împotriva sistemului nedrept, cel care spune mereu ceea ce gândește și intră, astfel, în tot felul de situații delicate, deloc avantajoase pentru un băiat de familie bună, așa ca el. Naiv și idealist, îl consideră pe Snow cel mai bun prieten al său, acel om pe care te poți baza întotdeauna, la bine și la greu. Însă familia acestuia, mai influentă decât cea a lui Snow, îl face pe acesta din urmă să-i poarte pică, la acest lucru adăugându-se faptul că cei doi băieți nu împărtășesc aceleași opinii și idealuri de viață, Sejanus fiind, în ochii lui Snow, un răzvrătit care se împotrivește sistemului, incapabil de a se bucura de statutul tatălui său, fraternizând cu oamenii de jos, din Districte.

„Te întreb de-ai vrea să vii

La copacul răzlețit

Unde ți-am tot spus să fugi, spre-a fi liberi, în sfârșit.

Mai ciudat decât ce fost-a

N-o să pară, negreșit,

Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit.”

Relațiile pe care le are cu aceste două personaje (și cu altele, pe care nu am să le menționez aici, dar pe care le puteți descoperi singuri, citind cartea) îl va modela în bărbatul care va deveni mai târziu, însă nimic nu se compară cu influența pe care doctorul Gaul o exercită asupra ambițiosului Snow.

Dr. Gaul este întruchiparea răutății, villain-ul acestui roman, care a contribuit la nașterea villain-ului trilogiei, președintele Snow. Manipulatoare, răzbunătoare și malefică, însă un reputat doctor de științe, aceasta își folosește cunoștințele și inteligența pentru a crea mutanți, pentru a transforma studenții în oameni nemiloși și pentru a contribui la extinderea și transformarea Jocurilor în ceva maelfic, sângeros și imprevizibil. Ea este femeia din umbră, cea care trage toate sforile și care își mânuiește pionii cu iscusință, nemiloasă și precisă ca o ustensilă medicală. Ea este cea care vede în Coriolanus un student cu mare potențial pentru punerea în practică a ideilor ei macabre. Este brațul care mânuiește arma, creierul care dictează ordinele. Indubitabil, ea este creatoarea viitorului mare preșendinte Snow, cea care i-a ucis inocența și dragostea pe care o arăta celor din jur.



„Considerăm copiii inocenți. Și, dacă până și cei mai inocenți dintre noi pot deveni ucigași în Jocurile Foamei, care e concluzia? Că,  în esență,  natura noastră este violentă. Autodistructivă. Ca fluturii de noapte atrași de flacără.”

Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare este o alegorie a vieții și a morții, a umanității și a lipsei acesteia. Este un volum brutal care ne arată cum pot fi transformați oamenii în arme, arme care să se ridice una împotriva alteia, cât și împotriva ideii de unitate și câștig colectiv,  modalitatea în care societatea, coruptă și defectă, ne dictează cum să trăim și cum să ne comportăm, aducându-ne uneori la stadiul de păpuși mânuite abil în direcția în care cei mai puternici decât noi vor să ne poarte, totul spre câștigul acestora și spre declinul nostru.

Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare este balada unui tânăr care plătește prețul suprem pentru a putea supraviețui și a se bucura de putere și bunăstare: propriul lui suflet și viața celor dragi lui.

„Zăpada cade întotdeauna deasupra !”

Mulțumesc celor de la librăria online Libris.ro, care mi-au oferit șansa de a citi acest roman. 

Nu uitați că pe Libris.ro găsiți o selecție completă de cărți, atât în limba română, cât și în limba engleză.

Share this:

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu