Depresia, tulburările mintale și anxietatea au fost dintotdeauna considerate subiecte tabu. Ne ferim să vorbim despre aceste lucruri deoarece avem impresia, în lumea noastră mică, că ar fi prea puțin importante. Ai depresie? Nu, ești doar mofturos/mofturoasă ! Ai zile în care nu știi de unde să te apuci, totul îți pare fără sens și chiar simplul fapt de a te ridica din pat sau a ieși din casă ți se pare un lucru inutil, care necesită prea multă energie? Nu suporți „sfaturile” altora, care îți dictează cum să-ți trăiești viața și cum să acționezi ca să ieși din starea în care, precis, singur/ă te-ai băgat? Ești prea sensibil/ă! Problema adevărată nu este niciuna dintre cele de mai sus. Problema are un nume – depresie -, și este o boală. Da, este o boală ca oricare alta, dar, în realitate, foarte diferită, aș spune.

Depresia nu este “un moft”. Nu este “o fază”. Nu este “o perioadă”. Sau, cum am auzit într-o bună zi, "depresia nu există, e doar în capul tău." Greșit ! Depresia lucrează în mintea celui afectat și are consecințe asupra întregului organism al acestuia, însă să afirmi că aceasta nu există, e ca și cum ai afirma că America nu există pentru că n-ai văzut-o tu, cu ochii tăi! Chiar atât de mici și de insignifianți suntem încât să facem aceste afirmații nelalocul lor? Nu vrem să evoluăm deloc și înțelegem prea puține lucruri din tot acest platou pe care viața ni-l servește zilnic, fie că vrem să gustăm din el ori ba.  Adevărul este că suntem superficiali și ne complacem în această situație. Depresia este o suferință pe care mulți nu știu cum să o îndure, iar de multe ori durerea este atât de mare, încât singurul tău gând este că vrei să nu mai exiști. Depresia vine din interior, este ceva mai presus de tine și apare, în marea majoritate a cazurilor, în urma unor traume psihice ori fizice din trecut.  Pentru a învinge acest „neajuns” psihic este nevoie de multă muncă cu tine însuți, dar aceasta nu are niciun efect dacă în același timp nu beneficiezi de sprijinul celor dragi. Iubirea, înțelegerea, răbdarea, empatia, toate acestea joacă un rol imens în vindecarea celui depresiv, însă, de multe ori, ajungem în această postură nefastă tocmai pentru că cei pe care îi iubim și care ar trebui să ne sprijine, ne fac rău. Tratamentele cu pastile ajută și ele, dar nu în toate cazurile, iar drumul până la dependență este destul de scurt.

Unul dintre motivele pentru care un depresiv nu este crezut pe deplin și nu este luat în serios, este acela că, în momentul în care vrea să ceară ajutor –și nu mulți o fac, căci este foarte greu să-i faci să capete încredere, din cauza reacțiilor negative pe care le primesc la schimb – se lovește de o barieră, de o stâncă greu și de multe ori imposibil de clintit: societatea care îl judecă și îl privește ca pe o paria. Iar în acel moment depresia se adâncește, judecata celor din jur ți se pare și mai cruntă, iar tu te scufunzi și mai adânc, tras în adâncimi de marea de impasibilitate, blamat pentru ceva ce nu poți controla decât cu foarte mari eforturi. Depresia nu este o alegere, este o boală. Așa cum un bolnav de pneumonie necesită ajutor și beneficiază de un anumit tratament, tot așa și depresivul trebuie să beneficieze de înțelegere. Însă acest lucru nu este posibil și nu va fi niciodată fără o anumită educație și fără ca noi să înțelegem pe deplin cu ce se confruntă cel de lângă noi.

Andrew Solomon, autorul acestei cărți și cel despre care Mircea Cărtărescu - care a scris postfața cărții și a avut ocazia de a-l întâlni acum câțiva ani -, spune că “acest om nu e din aceeași realitate cu noi, sau mai bine zis realitatea sa personală e urzită dintr-o țesătură aparte” este un bărbat care a trecut, la propriu, prin iad. Un iad personal, din care s-a luptat să scape ani în șir, plin de demoni pe care el însuși recunoaște că nu-i va învinge definitiv niciodată. Căci, așa cum mulți știm deja, este dificil să scapi de depresie. Cinci ani i-a luat autorului să scrie această carte extrem de realistă, profundă, impresionantă și foarte, foarte bine documentată. Între paginile ei am găsit atât poveștile personale ale lui Solomon și ale altor persoane pe care el le-a cunoscut de-a lungul vieții, cât și informații despre istoria despresiei, tratamentele acestei boli, categoriile de populație afectate, dependență și sinucidere, rolul pe care politica, de exemplu, l-a jucat în această afecțiune. Bibliografia acestei cărți are în jur de douăzeci de pagini, asta ca să vă faceți o idee despre ce puteți găsi între paginile romanului. Nu este o carte ușor de citit, în special dacă te regăsești în anumite ipostaze, dar cu atât mai mult ar trebui citită de persoanele care suferă de anxietate și/sau depresie, dar mai ales de către cei care minimalizează consecințele depresiei, vorbind și comportându-se în necunoștiință de cauză, bineînțeles, căci doar un om depresiv sau cu o mare empatie și inteligență emoțională va înțelege un alt om care se confruntă cu această boală.

“Curajul și lumina din ochi nu sunt suficiente când ai a face cu depresia.”

Depresia a existat din toate timpurile, încă din secolul XII, dar pe atunci nu se cunoștea această denumire, fiind folosit termenul de melancolie. În Renaștere, depresia era considerată semn de profunzime, o afirmație cu care sunt total de acord și cred cu tărie că se aplică și în zilele noastre anumitor persoane și când vorbim despre o anumită ramură a depresiei, căci dacă nu ești capabil să simți la un anumit nivel anumite lucruri, nu ești nici capabil să îți pui întrebări existențiale ori să te preocupe propria-ți persoană ori ce te înconjoară. La polul opus, în Evul Mediu, cei depresivi erau considerați blestemați, malefici, păcătoși și trebuiau eliminați din societate, un astfel de exemplu fiind femeile considerate vrăjitoare, despre care Hipocrate spunea că, de fapt, ele nu manifestă puteri supranaturale, ci suferă de tulburări de personalitate.

Sunt multe informații utile în această carte, pe lângă pasajele care te rup pe din două. Povestea lui Andrew Solomon este una greu de digerat. Omul este un luptător. Depresia s-a instalat în viața lui în momentul în care mama lui, diagnosticată cu cancer, care a luptat până nu a mai putut îndura, a ales să moară în condițiile ei. Mai exact, ajutată de soț și de cei doi băieți, s-a sinucis cu pastile; alternativa era să aștepte, în chinuri, moartea, care ar fi venit lent, dar precisă ca o lamă de bisturiu. Acesta a fost momentul declanșator pentru Andrew. Toți avem un astfel de moment. Depinde de noi, dar și de cei din jurul nostru, cum îl depășim. Omul acesta era atât de depresiv, încât se culca cu necunoscuți în parc, având intenția de a căpăta SIDA !! Să nu pretindeți niciodată că știți ce este în sufletul unui depresiv, ori că-i cnoașteți limitele suferinței. Fiecare persoană în parte are un anumit grad de suportabilitate. Azi ești bine, mâine nu mai ești. Tot ce puteți face pentru o astfel de persoană este să o susțineți și să-i arătați că oricât de anevoios este drumul pe care trebuie să îl parcurgă, în final deznodământul va fi unul bun și – cel mai important lucru – acel drum nu îl va parcurge de unul singur.

Această mini-recenzie este pentru toți cei interesați de acest subiect. Cartea o recomand tuturor, fără excepție. Celor deschiși la minte, celor care suferă, celor curioși de acest subiect, dar mai ales celor sceptici, celor care etichetează oamenii depresivi, care contribuie, cu încă o pagină, la cartea suferinței lor, care sunt orbi și surzi în fața durerii altora. Nepăsarea și lipsa empatiei costă vieți, iar presiunea din zilele noastre, scăderea calității vieții, înstrăinarea dintre oameni, prăbușirea structurilor familiale, societatea toxică în care trăim și oamenii falși, răi, toxici contribuie la creșterea cazurilor celor suferinzi de depresie. Schimbarea (în bine) stă în mâinile noastre, orice gest, oricât de insignifiant în aparență, înclină balanța într-o parte sau în alta. Totul depinde doar de noi.

Demonul amiezii. O anatomie a depresiei de Andrew Solomon este cea mai bună carte de nonficțiune pe care am citit-o până acum. Cei care mă cunosc bine știu că nu sunt o mare fană a cărților de non-ficțiune, că găsesc total inutile cărțile care se pretind  a fi de dezvoltare personală (nu, merci, pot să gândesc și singură, și nici nu mă interesează prin ce mijloace ai ajuns tu pe culmea succesului !), însă întotdeauna am avut o afinitate pentru cărțile de psihologie/ psihanaliză și ramurile conectate cu acestea.  Preferatele mele rămân, bineînțeles, thrillerele psihologice – căci unde să găsești atât de multe exemple și situații de viață dacă nu într-o carte de ficțiune inspirată, în definitiv, din realitate și care explorează mintea umană? Însă Demonul amiezii este categoric un roman care își merită toate laudele și premiile câștigate. Cu greu voi mai găsi o carte care să o depășească sau măcar să o egaleze pe aceasta, dar sigur nu imposibil J Dacă aveți recomandări în acest sens, please let me know. În încheiere vă las câteva citate demne de luat în seamă. 

“Dacă n-a suferi destule pierderi ca să ne temem de ele, n-am putea să iubim intens. Iubirea ne ține în viață când ne dăm seama de greutățile existente în lume. Dacă nu ne-am fi dezvoltat conștiința și nu ne-am fi dezvoltat, în aceeași măsură, iubirea, n-am mai fi putut să suportăm loviturile și săgețile pe care ni le rezervă viața.”

„Fapt este că existențialismul e la fel de adevărat ca depresivitatea. Viața e fără rost. Nu putem ști de ce suntem aici. Iubirea e totdeauna imperfectă. Singurătatea persoanei fizice nu poate fi niciodată pusă în discuție. Indiferent ce facem pe acest pământ, vom muri. Este un avantaj selectiv capacitatea de a accepta aceste realități, de a întoarce privirea către alte lucruri și de a merge mai departe  - de a trudi, a căuta, a găsi și a nu ceda.”

„”Viața este o afacere ale cărei câștiguri nu izbutesc nici pe departe să acopere cheltuielile”, scria Schopenhauer. „Hai să ne uităm un pic la ea, această lume de creaturi care tot timpul au nevoie de ceva, care merg mai departe o vreme pur și simplu devorându-se între ele, își petrec existența în neliniște și nevoi și adesea rabdă suferințe cumplite, până ce cad, în cele din urmă, în brațele morții.” Depresivul, în viziunea lui Schopenhauer, trăiește doar în virtutea faptului că dispune de un instinct fundamental ca să facă acest lucru, „care este, în primul rând și necondiționat, premisa tuturor premiselor.” S-a făcut ecoul anticei aserțiuni a lui Aristotel că oamenii de geniu sunt melancolici, spunând că omul realmente inteligent va cunoaște mizeria condiției sale.”