Recenzie: Elias și spioana cărturarilor #3 - Moartea la porți de Sabaa Tahir
„Suntem cu toții doar oaspeți în viețile altora.”
La o distanță de aproape doi ani de la citirea celui
de-al doilea volum din seria de mare succes Elias și spioana cărturarilor,
O
torță în noapte (recenzia aici), am pășit, din nou, deopotrivă temătoare
și entuziasmată, între filele celui de-al treilea volum, acolo unde personajele
seriei așteaptă Moartea la porți.
Sabaa Tahir nu încetează să mă surprindă și cu fiecare volum parcurs îmi este tot mai
clar că aceasta este o maestră a suspansului și a răsturnărilor de situație, o
scriitoare pe cât de talentată, pe atât de malefică, căci felul în care se
joacă cu emoțiile cititorului îmi amintește, pe de o parte, de abilitatea autorilor de literatură
polițistă/thriller, reușind să creeze un page-turner care îți va da fiori pe
șira spinării.
Evenimentele din acest volum se ridică la nivelul
așteptărilor, ridicând ștacheta și garantând o lectură palpitantă, care va
culmina cu o revelație înfricoșătoare. Sau mai multe, căci atunci când vorbim
despre această serie, nimic nu trebuie să ne mai surprindă. Te aștepți la orice
din partea autoarei, îți frângi mâinile de neputință și privești îngrijorat/ă
spre personajele tale favorite, întrebându-te, retoric, care este limita lor de
suportabilitate. Căci pierderile pe care le vor îndura în acest volum nu au
termen de comparație, iar încercările la care au fost supuși în volumul
anterior pălesc în fața noilor provocări.
Primul capitol al cărții este o revelație. O mărturisire
a unui personaj misterios și întunecat pe care n-o vei înțelege decât spre
finalul volumului. O scrisoare adresată unui sine de mult uitat. Distrus,
spulberat, sacrificat pe altarul neputinței.
„Nu se poate să umbli printre umbre câtă vreme am umblat
eu și să nu devii una.”
Suntem rezultatul acțiunilor care au avut loc în trecut,
a întâmplărilor care ne-au modelat gândirea și sinele, a poveștilor care s-au
scris pe pielea noastră și s-au impregnat profund înlăuntrul nostru.
Modalitatea în care reacționăm după anumite întâmplări la care suntem martori
și care ne afectează direct nu mai este aceeași cu modalitatea în care ar acționa
sinele nostru neafectat, acea variantă a noastră care nu a cunoscut niciodată
durerea și răutatea. Pervertirea personajelor este una dintre temele acestei
serii, iar metamorfoza Zburătorului este poate una dintre cele mai puternice și
impresionante transformări despre care am citit în ultimul timp.
„Am depus două jurăminte în ziua aceea. Să apăr, mereu.
Să iubesc, mereu. După un an, le încălcasem pe amândouă.”
Este dificil de
ținut evidența numeroaselor provocări cărora personajele trebuie să le facă față,
iar cuvântul provocare este, categoric, un eufemism. Avem parte, din nou, de un
volum în care abundă războaiele, conflictele interioare și exterioare,
intrigile politice. Autoarea nu îți dă voie să te odihnești ori să îți savurezi
mica victorie, căci între două răsuflări vei fi purtat pe aripile
neprevăzutului, întors din drum și îngenunchiat în fața unui nou conflict
brutal.
Dacă ar fi să rezum acest volum la un singur cuvânt,
acela ar fi imprevizibil. Talentul și ingeniozitatea autoarei capătă noi valențe,
iar duritatea cu care își tratează personajele este demnă de cea a
binecunoscutului scriitor George R.R.Martin. Nu vă atașați prea mult de
personaje, ele sunt doar fum în calea uraganului Sabba Tahir.
“Există succes. Și există eșec. Locul dintre ele este
pentru cei prea slabi ca să trăiască.”
La limita dintre real și imaginar, sălășluiește o magie
puernică, capabilă să schimbe destine și să înfrângă voințe. Este deopotrivă o
magie întunecată și dătătoare de speranță, un rău necesar.
„Au devenit parte din ființa noastră, știi și tu. Abia
când se contopesc cu noi, devenim cei care suntem cu adevărat. Tata obișnuia să
spună că după ce se lipește de față, masca e cea care păstrează identitatea
unui soldat și că fără ea i se smulge o bucată din suflet, pe care n-o mai
poate recupera niciodată.”
Elias Veturius, fost Războinic și luptător neînfricat,
este chinuit de noua responsabilitate și de implicațiile acesteia. Pentru a fi
un Păzitor al Sufletelor desăvârșit, acesta trebuie să fie capabil de
sacrificiul suprem: renunțarea la propriul sine, asumarea unei noi identități, renunțarea la
propriile-i plăceri, părăsirea voită a persoanelor pe care le iubește. Este
nevoie de voință, exercițiu și curaj pentru a renunța la propria-ți persoană.
La iubire, relații și oameni. Însă trecutul nu mai poate fi schimbat, iar
colpeșitoarea realitate a prezentului cântărește mult pe umerii greu încercați
ai Războinicului. Spiritele își strigă nimicnicia, iar djinii – aceste făpturi
dornice de răzbunare pentru nedreptatea la care au fost supuse, vor să semene
din ce în ce mai multă teroare. Elias este obligat să găsească calea potrivită
prin care să își achite sarcinile fără a-și trăda prietenii și persoana iubită.
Însă cu fiecare capitol, acest lucru devine tot mai greu de înfăptuit, iar
prețul pe care acesta trebuie să-l plătească este unul mult prea mare.
”Elias este cel care am fost. Păzitorul Sufletelor – Banu
al-Mauth – Alesul Morții – este cel care sunt.”
„Umanitatea înseamnă emoții. Emoțiile înseamnă
instabilitate. Iar scopul lui Mauth este să facă o punte între lumea viilor și
a morților. Instabilitatea amenință această punte.”
Fiica Leoaicei, tânăra neînfricată și justițiară cu
tăciuni în privire, cunoaște în acest volum un mare progres, însă și mai multe
pierderi, pe potriva maturizării sale
timpurii. Laia este demnă de supranumele pe care îl poartă, cunoaște de mică ce
înseamnă sacrificiul, durerea și lipsurile, iar poate tocmai aceste neajunsuri
au transformat-o în luptătoarea care este acum. Dacă în primele două volume n-a
fost chip să mă atașez de acest personaj – din motive necunoscute chiar și mie
- , în această a treia parte Laia mi-a câștigat pe vecie respectul. Deși
înfrântă de nenumărate ori și deposedată de tot ce-i este de preț, tânăra cărturăreasă este întruchiparea
iubirii, lăsând pe drum – un drum
anevoios și care, uneori, pare că nu duce nicăieri - , părți din ea însăși,
oferind salvare, iubire, ajutor și iertare pe măsură ce tot mai multe persoane
dragi îi sunt luate de lângă ea. Două mari iubiri ale Laiei îți vor deschide
brațele către ea pentru ultima dată, iar modalitatea prin care ea încă mai stă
în picioare la finalul volumului este o enigmă pentru cititor.
„Dragostea înseamnă bucurie însoțită de nefericire,
exaltare menită să devină disperare. E un foc care mă ispitește delicat și pe
urmă mă arde, când mă apropii prea mult. Urăsc dragostea. Tânjesc după ea. Și
mă scoate din minți.”
„Poveștile noastre nu sunt niște oase lăsate în drum
pentru orice animal flămând care trece pe-acolo din întâmplare. Poveștile
noastre au un scop. Au suflet. Poveștile noastre respiră, Laia din Serra.
Poveștile noastre au putere, fără îndoială. Dar poveștile rămase nepovestite au
tot atâta putere, dacă nu mai multă.”
O altă enigmă o reprezintă și Sfrânciocul. Ultima, dar nu
cea din urmă, personajul meu preferat care îmi va rămâne întotdeauna în suflet
și minte, Helene Aquilla, Războinică neînfricată, luptătoare până-n momentul
final, Mască desăvârșită, fiică îndurerată, soră neputincioasă și marionetă în
mâinile Împăratului. La fel ca și celelalte două personaje principale, Helene
suferă pierderi monumentale și trădări inimaginabile. Capacitatea ei de a se
recompune după fiecare pierdere este out-of- this-world. Mă întreb cum te poți ridica
atunci când ești la pământ, lovit fără încetare și sângerând din nenumăratele
răni pe care nici măcar tu însăți nu mai realizezi că le ai. Cicatrici vechi și
noi care îți brăzdează fiecare centimetru de piele. Cum poți face față
pierderii, dar mai ales cum o poți depăși? Și care este sursa (încă) nesecată a
curajului și a dorinței de a lupta în continuare?
“Cântecul meu nu-i unul de pace. Este un cântec despre
durere și eșec. E un cântec de bătălie și de sânge, de moarte și putere. Nu-i
cântecul lui Helene Aquilla. Este cântecul Sfrănciocului. Și nu-l pot găsi pe
cel potrivit. Nu-l pot dibui cu mintea. Zburătorul cântă două note. Furie, mă gândesc eu. Dragoste. O lume
brutală și rece trăiește în cântecul acela scurt – lumea mea. Eu. Îi răspund
cântând și eu aceleași două note. Două note devin patru, patru devin
paisprezece. Furie față de dușmani, mă gândesc. Dragoste pentru poporul meu.
Acesta este cântecul meu."
În cazul Helenei, răspunsul este iubirea. Iubirea pentru
poporul ei și pentru sora ei, singura rudă rămasă în viață. Iubirea pe care
încă o mai nutrește față de fostul ei coleg de arme, Elias. Iubirea și
respectul care, ușor-ușor, se înfiripă între ea și Harper. Curajoasa și
puternica Helene este un izvor nesecat de voință, asumare, dragoste și
dreptate. Justițiară până-n măduva oaselor, este loială poporului ei mai presus
de orice. Este în stare să-și vândă și sufletul pentru bunăstarea Imperiului, pentr a-și vedea poporul în siguranță. Și
chiar și-l vinde. Toate capitolele în care apare Sfrânciocul sunt pure lecții
de onoare, supraviețuire, loialitate. Determinarea, curajul și sacrificiul o
caracterizează și-i dictează viața.
„Sunt coșmarul barbarilor, un diavol cu fața argintie și
însetat de sânge. Ucid, ucid, ucid. Dar nu sunt o făptură supranaturală. Sunt
din carne și sânge și îmi sleiesc puterile.”
Harul cu care este înzestrată este un mare bonus și
scoate în evidență gingășia, frumusețea și inocența acestei femei care poate fi
cu ușurință asemuită cu o furtună – magnifică și distrugătoare deopotrivă.
„Forța păsării-măcelar este forța Imperiului, pentru că
ea e o torță în noapte. Spița ta se va ridica sau se va prăbuși în funcție de
bătaia ciocului ei; soarta ta va înflori sau va suferi după dorința ei.”
Monștri cu chip uman ori făpturi supranaturale, războaie și
răzbunări vechi de secole, sânge și sudoare. Acestea sunt ingredientele cu care
Sabaa Tahir își tratează personajele în acest nou volum al seriei.
Supraviețuirea devine din ce în ce mai dificilă, iar regretele și neputința,
furia, ura și singurătatea înveninează sufletul protagoniștilor. Un avertisment
pentru cititori: să nu
vă lăsați înșelați de cuvinte și să nu vă așteptați la echilibru ori la
justiție. Moartea la porți pândește neîncetat !
„Lumea va arde. Dar va renaște din cenușă.”
Mulțumesc din suflet celor de la librăria online Libris.ro,
care mi-au oferit, prin acest volum, o călătorie literară minunată și plină de
surprize. Nu uitați că pe Libris.ro găsiți o mulțime de
titluri ofertante, atât în limba română, cât și în limba engleză.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu