„Uneori trebuie să pierzi ca să câștigi.”

Sticletele este una dintre cele mai complexe opere literare contemporane pe care am citit-o până în momentul de față, complexă atât prin numărul de pagini – peste 1000 - , cât și în ceea ce privește temele abordate, sentimentele pe care ți le provoacă de-a lungul lecturii, analiza psihologico-socială a personajelor, referințele artistice pe care iubitorii operelor de artă le vor savura efectiv, amalgamul de trăiri și sentimente ce se vor așterne la picioarele cititorului, invitându-l să cunoască îndeaproape atât măreția, cât și mizeria condiției umane.

Sticletele Donnei Tartt este o operă de ficțiune câștigătoare a premiului Pulitzer în anul 2014 și este inspirată din faimoasa pictură din 1654, semnată Carel Fabritius, cel care a fost nici mai mult nici mai puțin decât elevul lui Rembrandt și profesorul lui Vermeer. Cum se îmbină cele două – tabloul și cartea -, ce reprezintă această pasăre și care sunt semnificațiile celor două opere, una redată prin pensulă, alta cu ajutorul cuvintelor? Profunzimea celor două constă în detalii. Pentru a putea percepe aceste nuanțe pe care cei doi artiști au vrut să le scoată în evidență, privitorul/cititorul trebuie să fie un bun observator și un fin cunoscător al artei și firii umane. Recunosc, oricât de mult aș fi stat să privesc gingașul tablou al lui Fabritius, n-aș fi reușit să-i dezleg misterele, nici să citesc ceea ce a vrut să transmită autorul privitorilor (nu mă consider o iubitoare a tablourilor și mi-e teamă că am prea puține cunoștințe în acest domeniu, însă categoric sunt recunocătoare că prin intermediul acestei cărți am aflat câte ceva despre acest subiect), așadar au fost necesare câteva căutări pe internet, ceea ce vă recomand și vouă să faceți, nu însă înainte de a citi cartea, căci doar așa veți înțelege legătura dintre cele două. În ceea ce privește romanul, după finalizarea acestuia am putut pe deplin să înțeleg tot ceea ce autoarea a dorit să transmită de-a lungul celor o mie de pagini.

„Tabloul – magia și viața din el – era ca acel moment ciudat, inefabil, când zăpada pornea să se aștearnă, când fulgii se învârteau în fața camerelor în lumina verzuie (..). Atunci când mă uitam la tablou, simțeam aceeași convergență asupra unui singur punct: o clipă pâlpâietoare, ca reflexia instantanee a unei raze de soare, existând acum și pentru totdeauna. Numai arareori observam lanțul de la glezna păsării sau mă gândeam ce viață crudă trebuie să fi avut mica făptură – fluturând pentru scurt timp din aripi, silită să aterizeze întotdeauna în același loc fără speranță.”

Recunosc, Sticletele pentru mine a fost o mare provocare. Am sentimente dintre cele mai contradictorii în privința acestei cărți. A trezit în mine o largă paletă de sentimente: de la curiozitate, la tristețe și empatie, de la uimire sinceră la ură sub forma cea mai pură, de la indignare la dragoste infintă. Au fost multe momente în care voiam să renunț. Să închid definitiv cartea, să o fac uitată în cel mai îndepărtat colț al bibliotecii. Nu puteam să înțeleg și pace cum o carte cu un limbaj atât de frumos, cu subiecte atât de delicate și care oferă multe momente de introspecție poate, în același timp, să ofere și atât de mult timp-mort (dacă mă pot exprima astfel). Cum o carte atât de apreciată, recompensată cu un premiu important, poate avea înăuntrul ei sute de pagini în care informația este scrisă absolut la întâmplare, în care se oferă cititorului atât de multe detalii nesemnificative, prea puțin concludente pentru ceea ce oferă în rest autoarea?

Merită Sticletele premiul Pulitzer? Nu știu, nu sunt în măsură să dau un răspuns ferm. Au fost momente în care am spus că acest roman este o pierdere de timp? Da, au fost, și nu puține, din păcate. A meritat să o citesc? Da, a meritat, iar această convingere o să o aveți, la fel ca și mine, abia la final. După ce veți fi parcurs mia de pagini, după ce vă veți fi enervat suficient de mult, după ce veți fi primit niște răspunsuri la nenumăratele întrebări pe care povestea le va stârni în voi, după ce veți sta, câteva zile, să reflectați la tot ce a însemnat această călătorie literară, după ce veți citi care este legătura dintre tablou și carte.

Așa cum v-am obișnuit, spoilerele nu mă caracterizează, deci am să mă chinui – la propriu, să ofer câteva informații despre subiectul romanului fără a vă bombarda cu spoilere, lucru destul de dificil, căci doar înțelegând în profunzime anumite detalii veți putea rezona cu povestea așternută și veți putea empatiza cu personajele cărții – lucru pe care eu, personal,  l-am făcut extrem de greu, comparativ cu alte cărți și alte personaje în care simțeam că mă regăsesc la un nivel destul de ridicat.

Theo Decker este personajul principal al poveștii și cel față de care am avut cele mai ciudate sentimente, extrem de contardictorii. Băiatul în vârstă de doar treisprezece ani își pierde în mod tragic – și stupid, mama, în timpul unui atac terorist ce are loc în muzeul pe care îl vizitau, vizită, de altfel, neplanificată, ci realizată cu scopul de a se adăposti de ploaie. Cum am spus, stupid. Lăsat la voia tragicului destin, viața lui Theo, așa cum o cunoștea până acum, se risipește precum fumul în cele patru zări, de aici încolo luând naștere o serie de evenimente menite să-i preschimbe și să-i modeleze caracterul, însă, din păcate, într-un fel lipist de demnitate.

„Retrăiam la nesfârșit momentele când eu și mama alergaserăm în sus pe treptele muzeului. Umbrela ei în dungi. Ploaia care plesnea străzile și ne intra în ochi. Știam că ceea ce se întâmplase fusese irevocabil, dar în același timp părea că trebuie să existe o cale de a mă întoarce pe strada aceea ploioasă și de a face ca totul să se desfășoare altfel.”

Dacă, pentru început, sentimentele pe care le-am nutrit față de băiat au fost unele strict de duioșie și părere de rău, pe parcurs acestea s-au transformat în revoltă, neînțelegere și furie. Puține au fost dățile când am reușit să empatizez cu această ființă greu încercată. Copil fiind, și pierzându-și colacul salvator, exemplul și refugiul – mama, a avut parte de nenumărate căzături psihice, îndeajuns cât să doboare și un om matur, însă, la fel de mult a beneficiat și de sprijinul anumitor persoane, de la care chiar ar fi trebuit să fie capabil să învețe ceva și să fie recunoscător pentru prezența lor în viața lui. Însă el a ales calea pierzaniei, calea mai ușoara, cea în care, ascunzându-se sub diferite pretexte, cum ar fi stresul post-traumatic, a îmbrățișat uitarea, iar pentru a câștiga această dulce și amăgitoare uitare, Theo apelează, din abundență, la ajutorul alcoolului și drogurilor. Mai pe scurt spus, fuge de povara realității, bându-și mințile și neutralizându-și  simțurile.

Poate am privit povestea mult prea personal, poate am privit toate acțiunile personajelor cu ochi critici, însă adevărul este că nu am putut să empatizez și nici să accept toate deciziile personajului principal ca fiind înțelepte, căci este clar că sunt departe de a fi în acest fel. Bineînțeles, niciodată nu trebuie să subestimăm forța durerii – acea durere și tristețe pură, sfâșietoare, care ne umple de furie și neputință, ne rupe sufletul în mii de bucățele și ne lasă goi, fără substanță și conținut, iar asta este una dintre lecțiile pe care le-am învățat din carte, și anume că durerea pierderii unei persoane foarte dragi nouă ne poate schimba radical, ne poate coborî în feluri inimaginabile, disrugând fostul nostru eu și dând naștere unei carcase golite de amărăciune și suferință, făcându-ne incapabili de a mai zâmbi vreodată, epuizându-ne până ce din noi nu va mai rămâne decât o fantasmă, o amintire a ceea ce eram odată. Însă orice suferință îți va pune viața în cale, viciile nu sunt soluția salvatoare, ci exact contrariul. Iar modul în care Theo se scufundă cu pasiune și dorință nemărginită în calmul de moment și uitarea aparentă oferite de băutură și droguri este cel mai elocvent exemplu în ceea ce privește modalitatea în care un om contribuie singur la propria lui distrugere.

Lăsând la o parte faptul că nu am putut găsi nicio explicație rezonabilă care să justifice propria distrugere a lui Theo – nu, nici măcar moartea propriei mame -, am reușit, cu ușurință, să mă atașez de câteva dintre celelalte personaje secundare, două dintre acestea fiind blândul și înțeleptul anticar Hobie și Pippa, nepoata celui mai bun prieten al acestuia, mort și el în urma exploziei din muzeu.

Am apreciat artificiul folosit de autoare – practic, pretextul cărții – și anume explozia, în urma căreia destinele mai multor personaje se schimbă și se încrucișează, dând naștere unei povești, de multe ori, prea dramatice și trasă de coadă, cu prea multe coincidențe uimitoare, însă veridice, impresionante, care invită la introspecție.

„Uneori, noaptea, mă trezeam hohotind. Cel mai rău era felul cum purtam explozia în corp – dogoarea, oasele care vibrau și se ciocneau între ele. În visele mele existau întotdeauna o ieșire luminoasă și o ieșire întunecată. Eu trebuia să apuc ieșirea întunecată, pentru că în cea luminoasă scăpărau focul și era fierbinte. Dar în cea întunecată erau trupurile.”

Sursă foto: Wikipedia

Personajul de care m-am atașat cu ușurință a fost, bineînțeles, Hobie. Cel care își pune toată încrederea în Theo atunci când, mai târziu, îl alege să-i fie partener în cadrul afacerii pe care o avea de mulți ani cu bunul său prieten. Cel care îi deschide ușa băiatului de 13 ani și se lasă impresionat de povestea acestuia. Cel care muncește din zori și până în seară în micul lui magazin de antichități, prețuind operele de artă și mobilele vechi în detrimentul câștigurilor materiale pe care le-ar putea avea făcând anumite lucruri necinstite – lucruri cărora, mai târziu, Theo le prinde gustul și, asemenea viciilor, le permite să pună stăpânire pe el, dictându-i noi alte feluri de autodistrugere. Mi s-a rupt inima, efectiv, când mi-am dat seama de trădarea și nerecunoștița arătate bunului și inocentului Hobie. Mi s-a rupt inima să văd în câte bucățele se poate împrăștia demnitatea și corectitudinea unui om care, dacă ar fi luptat și ar fi adoptat o atitudine mai justă, nu ar fi atras nenorocirile de partea persoanelor de lângă el. Persoane care i-au arătat încredere și loialitate necondiționate.

„Mai mult decât munca în atelier, îmi plăcea de Hobie însuși: zâmbetul lui obosit, postura elegant aplecată de bărbat masiv, mânecile  suflecate și felul lui de a fi agreabil și glumeț, obiceiul de muncitor de a-și șterge fruntea cu dosul încheieturii, buna dispoziție răbdătoare și bunul lui simț neclintit. Simțeam că mă percepe mai bine decât numeroșii adulți  a căror misiune era să înțeleagă ce se petrecea în capul meu.”

Boris este un alt personaj-cheie care ar fi avut șanse să concureze la titlul de cel mai iubit personaj al cărții. Însă Boris, cel care-i este deopotrivă pierzanie și slavare lui Theo, este un personaj boem, neînțeles, genul care a experimentat toate relele la viața lui. Cu un destin la fel de tragic ca cel al băiatului nostru, orfan de mamă și cu un tată alcoolic care îi administrează regulat bătăi, Boris înțelege de mic că viața este o cursă contra cronometru pentru supraviețuire. Îl ia sub aripa lui protectoare pe Theo în momentul în care acesta este nevoit să se mute la tatăl și concubina acestuia – ambii toxicomani, doi paria care vor să profite de naivitatea și situația băiatului - , însă îl corupe pe acesta făcându-l dependent de pastile și băutură, dar îi devine și sprijin și ajutor, așa cum numai două suflete pierdute pot fi unul pentru celelălalt.

„Îmi lipsea Boris, combinația lui explozivă de îmbufnare, nesăbuință, irascibilitate și nepăsare. Boris, palid și alb ca varul, cu merele lui șterpelite din magazine și romanele lui citite în rusă, cu unghiile roase până la carne și șireturile târăte prin nisip.”

Boris este un personaj intrigant, cu mult potențial, creionat în stilul personajelor dostoievskiene. Un tânăr condus de vicii și solitudine, plin de incertitudini și întrebări existențiale, însă în aceeași măsură este și un tânăr necugetat, care reacționează instinctiv și cu mari probleme sociale și de comportament, probleme care survin, deloc de mirare, tot din cauza drumului greșit care nu are cale de întoarcere, odată ce ai pornit pe el.

Alte personaje reprezentative cărții sunt membrii familiei Barbour, familia temporar adoptivă a lui Theo, cei care întruchipează membrii înstăriți, cultivați și educați ai New York-ului, pasionați de artă, atichități, întâlniri exclusiviste și activități recreative pe potriva renumelui căștigat. Membrii familiei lui Andy, cel mai bun prieten de-al lui Theo de la școala, îl acceptă pe băiat în sânul familiei lor, însă integrarea acestuia este dificilă, deoarece tânărul se simte străin de tot ceea ce reprezintă aceștia. Însă destinul este surprinzător, iar rolul pe care familia Barbour o va juca în viața lui Theo este unul semnificativ.

Ultimii, dar nu cei din urmă, sunt poate cele mai indezirabile personaje întâlnite pe tot parcursul cărții și cele care îi fac cel mai mult rău lui Theo, contribuind la versiunea lui cea mai rea: tatăl acestuia și iubita lui. Autoarea a evidențiat foarte bine diferențele dintre cei doi părinți: pe de o parte mama, care deși este prezentă fizic doar în câteva pagini de început, însă mai tot timpul în gândurile copilului ei, se remarcă prin bunătate, inteligență, frumusețe și corectitudine, pe când tatăl, prezent doar în câteva capitole, își face simțită prezența prin caracterul josnic, acesta fiind condus de patima alcoolului, a jocurilor de noroc și a desfrâului.

„Pilulele pe care le furasem de la Xandra cu ani în urmă mă duseseră pe o cale greșită: oxicodonă, oxycodin, morfină și hidromorfon, când puteam face rost de el, le cumpăram de ani de zile de pe străzi. În ultimele luni, încercasem să respect cât mai mult un program o zi da, o zi nu, dar, deși eram oficial într-o zi nu, mă simțeam tot mai abătut, iar paharele de votcă își pierdeau efectul.”

Theo este prototipul personajului greu încercat, împovărat de drame existențiale și îngropat la propriu sub imperiul viciilor (droguri, alcool) și a vicisitudinilor vieții. Sub semnul existenței acestuia își găsesc locul întrebări și regerete peste care nu poate trece, afundându-se tot mai adânc în oceanul tristeții, deznădejdii și a scurtelor clipe de fericire, induse de pastile.

„Dragostea mea pentru Pippa era amestecată undeva subliminal cu mama, cu moartea mamei, cu pierderea mamei și imposibilitatea de a o aduce înapoi. Toată foamea aceea oarbă, infantilă de a salva și a fi salvat, de a repeta trecutul și de a-l face altfel, se lipise cumva, nesățioasă, de ea, instabilă într-un fel, bolnăvicoasă.”

Poate vă întrebați care este, în definitiv, legătura dintre acest destin groaznic al personajului principal și cunoscutul tablou al lui Fabritius, Sticletele? Ei bine, asta nu am să vă dezvălui, fiind una dintre cele mai interesante părți ale poveștii, însă pot să vă spun doar atât: Sticletele este deopotrivă obsesia și oglinda personajului principal, mica pasăre reprezentând condiția omului în societate, captivitatea noastră, a tuturor, și lipsa liberului arbitru cu care ne confruntăm deseori. Așa cum captivitatea păsării este redată de Fabritius printr-un lanț, tot așa este portretizată și imaginea omului în cartea Donnei Tartt: o condiție de cele mai multe ori umilitoare, pe care trebuie să o cărăm în spate și care se simte ca o povară. Căci în viață de multe ori nu suntem ceea ce ne-am dori să fim, ci ceea ce ne aduce ea, prin anumite împrejurări. Însă, tot de atât de multe ori, ar fi bine să înțelegem că ne putem aduce aportul de fericire ori tristețe și că depinde și de noi ceea ce vrem să devenim și cum vrem să fim percepuți de către cei din jurul nostru. Căci, dacă avem impresia că nu este de datoria noastră să ne ridicăm după ce ne-am jelit corespunzător existența mizeră, atunci este cu siguranță de datoria noastră să nu tragem alți oameni în marea mocirlă în care ne complacem și ne uităm esența, scopul și sufletul. Măcar asta datorăm celor de lângă noi.

„Tabloul înfățișa o făptură mică și simplă, fără complicații, lipsită de orice urmă de sentimentalism,  și ceva din felul precis și compact în care se strângea în sine însăși – aerul acela vioi, prezent, expresia alertă și atentă – mi-a amintit de fotografiile pe care mama mi le arătase de când era ea mică tot o pasăre ca aceasta, cu creștetul închis la culoare și ochi stăruitori.”

Finalul cărții și răsturnarea de situație în cazul Sticletelui m-au luat total prin surpindere și m-au făcut să ridic puțin nota cărții, acordându-i 3/5 steluțe pe Goodreads. Nu am să contest profunzimea cărții ori subiectul intrigant, care ține cittorul în priză, însă execuția cărții lasă de dorit deoarece, așa cum am mai spus, descrierile foarte lungi și lipsite de esență, neimportante pentru acțiunea poveștii, sunt destul de greu de parcurs, iar asta aduce o mare bilă neagră romanului. Bineînțeles, din punctul meu de vedere.

Dacă recomand cartea? Da, categoric. Nu sunt însă sigură că oricine o poate duce la bun sfârșit, pentru că necesită multă răbdare și atenție. Este un drum literar anevoios, dar care la sfârșit va oferi cititorului satisfacția de a fi aflat o poveste unică, încântătoare și impresionantă.

Sticletele este un thriller psihologic despre pierdere, regăsire, viață și moarte care ne învață cât de dificilă este supraviețuirea pentru un om care a pierdut tot ce avea mai bun în viață. Ne mai arată și cât de ușor ne putem transforma din oameni în ne-oameni atunci când ne aflăm sub imperiul viciilor și îmbrățișăm decăderea, făcându-ne în mod conștient rău, nouă și celor de lângă noi.

Mulțumiri calde celor de la Libris.ro pentru oportunitatea de a lectura această carte ! Nu uitați că pe Libris.ro puteți găsi cărțile preferate, atât în limba română cât și în limba engleză.