“Vreau să râd până la lacrimi, pentru că doare uneori să trăiești, asta din cauza oamenilor de la care vrei mai mult. Doare și fericirea, pentru că n-o poți păstra pentru totdeauna. Dor diminețile în care te trezești și ești în aceeași viață pe care ai lăsat-o ieri, iar noaptea nu ți-a adus niciun miracol.”

“Nimeni nu poate fi vindecat de ceea ce iubește. Uneori îi iubim pe alții, alteori iubim suferința care ne-o oferă ei. Iubim pe cineva sau iubim ceva. De cele mai multe ori, însă, iubim ceva, povestea în care vrem să credem. Nu este vina iubirii că noi suntem neglijenți.”

Cel mai recent roman de ficțiune al scriitoarei Natașa Alina Culea, „Rusalka. Femeia din adâncuri”, este o pledoarie închinată frumuseții naturii, o odă dedicată adevăratei iubiri ce transcede timpul și spațiul.

Cu mult bun gust, rafinament, telent și imaginație, Natașa dă naștere unui roman realist-magic, prin intermediul căruia își exprimă atât imensa dragoste ce-o poartă în suflet pentru locurile natale cât și respectul pentru nemărginita frumusețe a naturii, cea care are binecuvântata putere de a ne lecui de toate durerile și de a ne oferi un cămin în adevăratul sens al cuvântului, un dar neprețuit pe care, însă, din păcate, prea puțini oameni mai știu să-l onoreze, alegând în schimb o existență superficială, rece și în continuă schimbare, schimbare ce implică, de cele mai multe ori, distrugerea progresivă a naturii și condamnarea oamenilor la un viitor incert.

„Oamenii se pricep să își atingă scopurile materiale, dar nu și să fie fericiți, pentru că nu și-au făcut un țel din asta, ci din a avea cea pentru a fi fericiți. Nici prea mult n-au stat să se gândească ce-i face cu adevărat fericiți, trăgând cu ochiul mai mult la fericirea celor din jur. Nefericit este cel care aleargă după ideile altora de fericire !”

Însă, din fericire, încă mai sunt oameni care văd limpede comorile oferite de natură, iar Natașa se numără cu siguranță printre aceștia, lucru lesne de înțeles pe tot parcursul lecturii, firul narativ al cărții desfășurându-se în Delta Dunării, acest magic tărâm dintre ape, cum îl numește autoarea.

Roman de factură fantastică, Rusalka evocă imaginea unei femei mistice, o creatură a apei ce aduce la suprafață răsuflarea înghețată a morții, căci aceasta prinde în mrejele-i bărbați tineri, în putere, pe care-i trage cu ea în adâncuri, lăsând astfel în urmă nenumărate povești și legende macabre, ce sunt șoptite cu groază și exaltare noaptea, în fața unui foc împrejurul căruia se strâng localnicii.

Cu inima Deltei Dunării face cunoștință Alexandru, un tânăr jurnalist-scriitor ce părăsește capitală pentru o scurtă vacanță pe melagurile natale, despre care nu știe mare lucru, urmând să locuiască la mătușa sa, Tudosia, o femeie strașnică, o bună gospodină și o mare iubitoare de povești, aceasta fiind o învățătoare extrem de dedicată.

“Scriu despre tot ce nu mă simt în stare să fac, despre luptele mele surde. Nici nu mai răspund oamenilor sau provocărilor vieții, toate răspunsurile mele sunt în scris. Riposta mea este scrisul, în el sunt luptele pe care nu am avut curaj să le dau niciodată.”

Copleșit de rutina zilnică și plictisul ce învăluie viața omului modern, cărând în spate nenumărate traume, decepții și insecurități, Alexandru își caută liniștea și inspirația pe tărâmul apelor, fiind atras inexplicabil de melagurile dunărene, resimțind în lăuntru-i o neliniște, un zbucium și o chemare misterioasă – ca o șoaptă venită de nicăieri, precum o pereche de ochi ce-l urmărește și îi citește până în străfunduri, ori poate un strigăt mut, sfâșietor, ce numai el are capacitatea de a-l percepe. Ceva atemporal, mistic, de nepătruns cu gândul și dificil de pus în cuvinte pare că îl urmărește îndeaproape. Este oare chemarea o halucinație indusă de legendele macabre ce învăluie personajul Rusalkăi, ori toată această stare inexplicabilă, ca de transă, trăită la intensitate, are explicații supranaturale?

Experiența trăită în Deltă contribuie în profunzime la schimbarea personajului nostru. Deși temător, firea-i artistică iese la suprafață și pune din nou stăpânire pe el, acesta simțind din ce în ce mai des o nevoie atroce de a crea, de a scrie și de a filosofa cu scopul de a aduce o odă închinată magnificei creaturi a apei, Rusalka, cea care odionioară a fost o copilă inocentă și iubitoare, care însă și-a pierdut puritatea mult prea devreme, fiind rănită în cel mai brutal mod cu putință, căzând victimă răutății și neștiinței oamenilor, fiind pervertită, fără voia sa, dintr-o fată blajină, cu un viitor luminos în față, într-o făptură inumană, imortală, care însă, în ciuda actelor sale răzbunătoare, încă mai tânjește după dragostea-i pierdută, după acea inocență pe care nu mai este în stare să o simtă.

“La ce se gândește rusalka? Ce se ascunde în tăcerea ei cumplită? Îi este dor de viața pământeană și de privilegiul morții? Iar dacă omul abia își duce în spate amintirile, bucuriile și tristețile unei singure vieți, ce este în sufletul ei damnat de secole? Nici om, nici pește, rusalka aparține totuși Dunării – leagănul și mama ei, cea care a născut-o a doua oară și pentru totdeauna. Cu limba tăiată, mută ca un pește, nu-și poate spune povestea.”

“Ecourile din Dunăre ajung în branhiile ei deschise, palpitând. Ea ascultă poveștile și legendele apei așa cum le poți auzi și tu, cititorule, lipindu-ți de pâlnia urechii o cochilie răscucită de scoică.”

“Și totuși este lumină în întunericul ei. Și totuși este tandrețe în ferocitatea ei. Și totuși este dulceață în ochii ei. Mă ispitește așa cum nu m-a ispitit nicio femeie, iar chemarea ei îmi umple sufletul de neliniște și groază, dar nu vreau să trăiesc fără să o simt. De natura ei sălbatică mi-e teamă și tot de ea mi-e dor nestins.”

Tabloul magic, pe alocuri înspăimântător, este completat de prezența câtorva personaje secundare, care contribuie la o mai bună înțelegere a vieții în acea parte a lumii, cât și la evidențierea elementelor de factură fantastică. Astfel, cititorul face cunoștință și cu Moș Irofte, omul de bază al mătușii Tudosia, neclintit în tăcerile-i sumbre, bătrânul ce pare a nu lua în seamă trecerea nemiloasă a timpului și nici graba inutilă a oamenilor moderni, căci el a înțeles că deși mergem, nu ajungem nicăieri, Iovan, tânărul de vârstă apropiata lui Alexandru, cel care îl inițiază pe acesta în tainele și legendele locului, și moașa satului, cea care îi destăinuie tânărului secrete și ritualuri străvechi, pe care inițial acesta nu le pătrunde cu mintea, însă mai târziu le va înțelege.

Copleșitoare, ireală și intensă. Așa poate fi descrisă experiența oferită pe întreg parcursul lecturării acestei cărți. Pagini întregi pline de magie, mister, istorie și legende. O poveste care, pe lângă elementele mitologice locale descoperite între paginile cărții și temele exclusiv fantastice, atinge subiecte profunde, făcând diverse paralele între lumea modernă și lumea rurală, obiceiurile și datinile odionioară sfinte și superficialitatea îmbrățișată astăzi, credințele de năstrămutat și ideologiile și falsele credințe din prezent. Pe lângă toate acestea, psihologia personajului principal, Alexandru, iese putenic la suprafață, autoarea dând naștere unui personaj complex, de neînțeles, măcinat de angoase interioare și probleme existențiale, prototipul omului veșnic nemulțumit, de sine dar și de cei din jur, rătăcit, transfigurat în lipsa unei iubiri purificatoare, devorat de nimicnicia condiției umane.

“Fără scriitor nu există poveste. Și primul lucru pe care-l învață scriitorul e că nimeni nu vrea adevărul. La ce bun adevărul, dacă nu te ajută în vreun fel? Oamenii vor să fie mințiți frumos. Asta e prima lege.

Nu ne pricepem să iubim. Aceasta e a doua lege. De despărțit nici nu mai vorbesc.

Toți oamenii își spun eu nu sunt ca ceilalți. Și toți au dreptate. Aceasta este a treia lege.

Ne vedem doar pe noi. Așa le-am împrumutat zeilor metehnele noastre. Cred că este mai ușor să iubești pe cineva imperfect. Aceasta este a patra lege. Nu recunoaștem, dar râdem de noi în sinea noastră, de gelozia și de aroganța lor, crezându-ne astfel mai buni. Avem nevoie să fim mai buni. Aceasta este a cincea lege.

Să nu îndrăznești să fii fericit ! Nu ți-o va ierta nimeni. Aceasta este a șasea lege.

Dacă vrei să fii fericit, renunță acum să mai fii așa și vei fi mai fericit decât înainte. Aceasta este cea de-a șaptea lege. De aici să începi orice gând.

Nimeni nu vrea să-i fie bine, ci să simtă că trăiește. Când toate îți merg bine, nu te mai poți bucura de nimic. Amorțești. Aceasta este a opta lege. Cu toate te obișnuiești.

Realiștii râd de naivi, că nu văd lumea așa cum este ea cu adevărat, ci așa cum ar putea fi. Iar cei care văd lumea așa cum ar putea fi râd de realiști. Aceasta este a noua lege.

Ne naștem fără să știm și trăim fără să înțelegem. Aceasta este a zecea lege.”

Natașa Alina Culea creează o poveste magică și complexă, perfectă pentru toți pasionații lecturilor fantastice, dar la fel de potrivită și pentru cei care caută o scriere profundă, cu implicații psihologico-filozofice.

Este de prisos să spun cât de mult mi-a plăcut această carte. M-a sedus, m-a înduioșat, m-a copleșit. O recomand din toată inima !

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul edituriiBookzone.