„Nemurirea înseamnă să fii iubit de mulți anonimi” – Sigmund Freud

Irving Stone a fost un scriitor american cunoscut pentru romanele sale biografice ale unor personaje istorice apreciate și iubite. Cartea de față, „Viața lui Freud. Turnul nebunilor”, reprezintă prima mea întâlnire literară cu autorul și a fost scrisă în nu mai puțin de șase ani, Stone întreprinzând cercetări mințioase și îndelungate, luând legătura cu urmașii lui Freud și primind acces la scrisorile personale ale acestuia.

Cartea însumează puțin sub 500 de pagini și reprezintă prima parte a călătoriei pe care cititorul are ocazia de a o face prin Viena sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX, fiind atât martorul unor drame personale, izvorâte din cele mai intime și devastatoare credințe, cât și a unor drame și descoperiri științifice și medicale, ce vor ajunge să reprezinte piatra de temelie, în viitor, a ceea ce numim astăzi psihanaliză și psihoterapie.

Pentru mine, cartea a fost o adevărată descoperire. Mi-am petrecut ore întregi în compania unei lecturi valoroase, atât din punct de vedere științific și medical cât și din punct de vedere istoric. Este o carte necesară, o adevărată capodoperă, scrisă cu eleganță, rafinament și bun gust. Autorul reușește să schițeze magistral portretul celui cunoscut astăzi drept părintele psihanalizei, un om excepțional, care și-a dedicat întreaga viață medicinei, cu precădere asupra descoperirilor și tratării afecțiunilor din sfera inconștientului uman și a psihologiei.

Cartea pune accent atât pe descoperirile medicale ale secolului XX, cât și pe relațiile dezvoltate în acea perioadă între doctori și studenți/asistenți, medici de renume și învățăcei precum Freud, care doresc să aducă în discuție noi decoperiri științifice, familiile burgheze ce se bucură de un anumit statut social și familiile de evrei, așa cum este cea a lui Freud, care se luptă cu antisemitismul.

Cu toate că romanul își concentrează atenția asupra vieții lui Freud, interesul cititorului este îndreptat și spre alte personaje istorice de renume, o somitate a vremii respective fiind Josef Breuer, evreu ca și Freud, cunoscut în Viena drept medicul personal al majorității angajaților Facultății de Medicină și cel mai căutat doctor din Imperiul Austro-Ungar. Acesta împreună cu soția sa îl sprijină (aproape) necondiționat pe Sigi, așa cum este Freud alintat de către prieteni. Prietenia lor este una ce se întinde pe mai mulți ani, iar aventurile și descoperirile celor doi reprezintă piatra de temelie pe care se bazează psihanaliza.

„Un om ca mine nu poate trăi fără o obsesie, o pasiune care să-l subjuge: un tiran, cum ar spune Schiller. Mi-am găsit tiranul, iar în slujba lui nimic nu mă poate opri. Tiranul meu e psihologia.”

De asemenea, capitole întregi sunt dedicate pacienților vremii respective, care trebuiau să facă față unor boli în mare parte nedescoperite, greu de numit, diagnosticat ori de acceptat, și chiar mai greu de tratat, căci medicina abia făcea primii pași în studierea și tratarea anumitor afecțiuni. Cei mai mulți dintre pacienți nu făceau față, nu supraviețuiau, iar cauzele morții rămâneau nedescoperite, aproape un mister pentru cei mai mulți medici ai vremii, în special dacă menționăm că marea lor majoritate nici nu își dădea interesul pentru a căuta explicații și răspunsuri plauzibile. Un exemplu de pacient care s-a luptat ani întregi cu multe simptome considerate irelevante și prea ciudate pentru a fi exploatate și studiate cu atenție îl constituie Bertha Pappenheim, pacienta supranumită Anna O, una dintre cele mai uimitoare cazuri neurologice cu care Breuer și Freud s-au confruntat, încercându-se vindecarea acesteia de simptomele paraliziei prin hipnoză. Aceasta suferea, de fapt, de isterie, o afecțiune pe care medicii acelor vremuri au atribuit-o, în mod exculsiv, dar și greșit, femeilor, din cauza etimologiei cuvântului, grecescul hyster însemnând uter.

Astfel, pacienții care acuzau diverse dureri și li se găseau o boală organică, cum ar fi pietre la vezică sau gușă, erau tratați ca atare și li se arată credibilitate și compasiune, spre deosebire de pacienții care sufereau de boli mintale, pentru care doctorii simțeau și arătau teamă și neînțelegere. Însă nu și Freud, căci această minte extraordinară dispunea de un suflet bun și dovedea o mare doză de compasiune și ceea ce astăzi numim empatie față de pacienții ale căror dureri fizice își găseau explicația în vechi suferințe interioare, provenite dintr-un trecut traumatic care se dovedea a fi, de cele mai multe ori, familial, social sau sexual.

„Cunoașterea este un fluviu care curge lent; uneori o ia înapoi, încărcat de aluviuni, iar alteori seacă.”

Printre multele descoperiri atribuite lui Freud se numără și calitățile cocainei. Prin mai multe experimente efectuate pe propria-i piele, a descoperit capacitatea cocainei de a influența organismul, prin inducerea unei stări de exaltare și euforie, care duce la creșterea autocontrolului și a capacității de muncă. Mai mult, împreună cu câțiva medici și prieteni receptivi și deschiși la minte, duce experimentul la alt nivel, descoperind uimitoarea calitate a cocainei de a diminua sau chiar anula durerile fizice. Încurajat de aceste dezvăluiri, scrie un articol în care prezintă utilitatea medicamentului în afecțiuni digestive, dispepsie, anemie, boli febrile, controlul morfinei și al dependenței de alcool și altele. Tot datorită lui iese la lumină efectul anestezic al acestui drog.

„Privi în sus, la turnul gotic al catedralei, fără să vadă nimic, cu respirația din ce în ce mai accelerată, înspăimântat și entuziasmat în același timp, cum nu mai fusese niciodată în viață. Avea senzația că se aflase pe vârful cel mai înalt al muntelui Semmering, înfășurat într-o ceață de nepătruns, iar acum aceasta se risipise, dezvăluindu-i câmpiile de la poalele muntelui: conturul minții umane. Era o priveliște pe care poeții, romancierii și dramaturgii o sesizaseră dintotdeauna: inconștientul. Psihologia vorbise de suflet, de facultățile morale și fusese disprețuită, considerată un eșec. Dar astăzi văzuse mintea inconștientă în acțiune. Ca toți ceilalți oameni, o sesizase de nenumărate ori până atunci, dar nu intuise semnificația celor văzute. Să fie oare posibil așa ceva? Existau două minți omenești care funcționau separat una de cealaltă?”

Dorind să își îmbogățească studiile, Freud ajunge, prin bunăvoința unuia dintre binefăcătorii săi, Joseph Paneth, o altă figură istorică a vremii care l-a ajutat financiar pe Sugmund, la Salpetriere, primul și cel mai mare spital general din Paris, înființat de Ludovic al XIV-lea și condus de renumitul medic Charcot, întemeietorul neurologiei moderne, cu merite recunoscute în domeniul hipnozei și isteriei. Aici are parte de studii la cel mai înalt nivel și devine omul de încredere al lui Charcot. Tot aici află și despre existența isteriei masculine, aproape identică cu isteria feminină, și încearcă să o introducă cât mai des în medicina vieneză, însă eforturile făcute în acest sens par a nu da roade.

Printre multele teme aprofundate în carte, precum desoperirile științifico-medicale, antisemitismul, caracteristicile socio-economice ale Vienei de secol XIX-XX  și viața personală a oamenilor din acea vreme, se aduce în discuție rigiditatea lumii medicale, incapacitatea și refuzul unor medici considerați de încredere de a conștientiza și accepta rolul imens jucat de psihicul uman în diagnosticarea și tratarea cu succes a unor boli. Curajul, asumarea și voința greu de strămutat nutrite de Freud în fața nenumăratelor piedici aruncate în calea-i de către mințile înguste, mentalitățile limitate și egoismul nemărginit arătate de marea majoritate a colegilor lui deja consacrați și respectați sunt impresionante. Luptele interioare și exterioare pe care acest om le poartă sunt greu de imaginat și probabil că ar fi dărâmat pe mulți, însă caracterul lui și dorința profundă de a ajuta pacienții și de a descoperi tainele minții umane inconștiente fac din Freud un adevărat exemplu de asumare, putere, inteligență și perseverență.

„De ce oare medicii văd numai ce au fost învățați să vadă? În felul acesta știința medicală îngheață. Avem datoria să privim, să gândim și să medităm. Să permitem minții noastre să meargă în direcția spre care o duce simptomul.”

În ciuda faptului că lucrase necontenit ani întregi pentru a-și definitiva studiile medicale, Sigmund își pierduse reputația de om de știință din momentul în care atenția lui se concentrase asupra isteriei masculine, hipnozei, etiologiei sexuale a nevrozelor. Munca lui a fost una titanică, atât din punct de vedere al găsirii unor explicații medicale plauzibile și al aflării adevăratelor cauze a simptomelor ce țin de inconștient, cât și din perspectiva confruntării cu anumite tabuuri, păreri preconcepute și refuzuri categorice ale oamenilor mult prea rigizi în gândire.

Am rămas profund impresionată de complexitatea portretului lui Freud pe care autorul îl construiește pas cu pas, imagine cu imagine, reliefând cu măiestrie un tablou alcătuit din lumini și umbre, exact așa cum era acest personaj frapant, sensibil și destoinic, medic strălucit, dedicat până la ultima suflare pacienților săi, iubit și soț fidel al singurei femei căreia i-a oferit pe veci inima sa și cu care a avut șase copii.

Romanul  oferă o fereastră asupra destinului măreț al celui mai apreciat om care a rămas cunoscut în istorie drept părintele psihanalizei, întemeietorul școlii psihologice de psihanaliză și cel care a făcut nenumărate descoperiri referitoare la funcționarea și structura psihicului uman.

„Suntem făcuți din carne, dar trebuie să trăim ca și cum am fi de fier.”

Nu pot decât să recomand insistent această carte tuturor celor care doresc o lectură profundă, complexă, extrem de bine documentată și scrisă ireproșabil.

Mulțumesc din inimă librăriei online Libris.ro, care a făcut posibilă lecturarea acestei cărți.