“Lumea merge înainte, iar eu sunt blocată. Faptul că toată lumea își începea viața, iar a mea se terminase înainte de a începe părea o nedreptate de nedescris.”

 “Moartea nu vine niciodată într-un moment potrivit, dar o condamnare la moarte atunci când ești tânăr este o încălcare a contractului cu ordinea firească a lucrurilor.”

Între două lumi este cartea de memorii a tinerei jurnaliste Suleika Jaouad, cea care la numai 22 de ani a fost diagnosticată cu o boală în fază terminală. Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată redă lupta titanică pe care Suleika a dus-o cu boala timp de patru ani, perioadă în care a simțit de nenumărate ori că pierde contactul cu realitatea, că destinul i-a răpit șansa de a duce o viață normală, că este damnată să petreacă mii de ore în spitale, departe de cei dragi, departe de bucuriile vieții, supusă chimioterapiei și altor investigații extrem de dureroase, neștiind când sau dacă infernul pe care îl trăiește va lua sfârșit, neștiind dacă povestea ei va avea un deznodământ victorios sau dacă boala îi va răpi nu doar tinerețea, frumusețea, pacea sufletească, liniștea și zilele pe care ar fi putut să le petreacă altfel – dezvoltându-se pe plan profesional și personal – ci chiar întreaga viața.

Viitorul Suleikai devine din ce în ce mai incert odată cu pronunțarea diagnosticului -sindrom mielodisplazic, o tulburare gravă a măduvei spinării. Satisfacția de a termina cursurile universitare și mutarea în Paris, pentru a fi corespondent de război, sunt umbrite de tot ce înseamnă boală, neputință, stări crunte de rău. Suleika își pune viața pe pauză și pornește într-o călătorie cu deznodământ necunoscut, incert, în care drumul este extrem de anevoios și dureros, presărat cu dureri, lacrimi, suferințe greu de imaginat. Viața pacienților cu boli terminale este poate cea mai grea viață pe care un om o poate duce. O confruntare zilnică cu un coșmar ieșit din cele mai groaznice scenarii, o luptă cu necunoscutul, cu loviturile care vin peste tine neîncetat și te doboară la pământ. Ore întregi de suferințe fizice și psihice pe care le înduri în speranța că poate, într-o bună zi, vei primi și o veste bună, care să te motiveze și (poate) să îți confirme că toată suferința și toate sacrificiile nu au fost în zadar, că vei supraviețui și vei ieși învingător din acel întuneric crunt în care viața te-a arunat pe nepusă masă.

“Există un moment critic, un tip special de claustrofobie rezervat spitalizărilor îndelungate care se instalează cam în cea de-a doua săptămână de când ești încuiat într-o camera. Timpul începe să se dilate, spațiul se destramă. Te holbezi în tavan atât de multe ore, încât începi să vezi forme și modele, universuri întregi apărând în crăpăturile plafonului texturat. Ideile încep să se închidă în jurul tău. Când răpăitul ploii în fereastră te trezește dintr-o moțăială indusă de medicamente, tânjești după ea așa cum n-ai mai tânjit după nimic în viața ta – să fii afară, să simți ploaia pe ceafă, să-ți ridici capul și să guști cerul cu limba. Încerci să deschizi ferestrele, deși știi foarte bine că sunt închise ermetic. Disperarea care te cuprinde începe să semene cu nebunia.”

“Scrie, spune Annie Dillard, de parcă ai fi pe moarte. Suntem cu toții pacienți în faza terminal pe acest pământ – întrebarea nu e dacă, ci când survine momentul morții.”

Povestea Suleikai este una dintre cele mai impresionante povești despre care am citit și nu de puține ori am continuat lectura cu noduri în gât și lacrimi în ochi. Suleika dă glas tuturor celor grav bolnavi, povestea ei este povestea oricărui om aflat în situația de a renunța la viața pe care o știa și de a fi nevoit să se confrunte față în față cu moartea. Sunt impresionante capitolele în care aceasta povestește durerile pe care abia le suporta, toate tratamentele experimentale la care a fost supusă, izolarea pe care a trebuit să o îndure ore și zile în șir, zile care se transformau în luni, apoi în ani, singurii care-i puteau fi alături fiind părinții și iubitul, iar mai apoi, ceilalți pacienți, cu care s-a și împrietenit și cu care a creat o conexiune.

Puterea pe care o afișează Sulika și sinceritatea cu care aceasta scrie și împărtășește lumii întregi tragicul ei destin sunt revelatoare. Această tânără căreia i-au fost zdrobite aripile chiar înainte de a învăța să zboare ne oferă o importantă și neprețuită lecție de viață: oricât de greu ne-ar fi și oricare ar fi sursa nefericirii noastre, niciodată nu trebuie să capitulăm în fața  nenorocirilor și nu trebuie să petrecem prea mult timp îngenunchiați, ci să ne cunoaștem limitele, să le acceptăm și să facem pace cu ele și cu demonii noștri interiori, iar mai apoi să găsim o cale de a reveni la lumină, de a ne ridica deasupra întunericului și de a găsi motive pentru a merge mai departe. Iar Suleika găsește acel lucru de care are mare nevoie, și anume scrisul. Scrie cu patos și bucurie, scrie cu pasiune și cu zvâc, scrie în timp ce corpul îi este supus unor tratamente toxice, iar mintea îi este încețoșată. Sulika scrie (aproape) zilnic în jurnal, scrie pentru ea, dar și pentru cei dragi, corespondează cu alți bolnavi aflați în situații dificile sau le scrie persoanelor sănătoase, pentru a păstra un oarecare conatct cu viața normală. Scrie de mână și scrie pe blog, până ce este remarcată și ajunge să publice o serie de articole pentru celebrul The New York Times, pentru rubrica numită O viață suspendată, în care împărtășește cititorilor cum este să te confrunți cu o boală gravă când ești tânăr. Astfel vocea ei se face auzită și capătă amploare, Suleika devenind cunoscută în întreaga lume.

“Despre ce ai scrie dacă ai ști că ai putea muri curând? În pat, aplecată deasupra laptopului, am cercetat acele locuri unde se așternuse tăcerea în viața mea. Am scris despre infertilitate și despre cum nimeni nu m-a prevenit în privința asta. Despre cum am invățat să mă descurc în sistemul nostru de sănătate absurd. Despre ce însemna să te îndrăgostești bolnav fiind și despre cum vorbim – sau nu vorbim – despre moarte. Am scris despre vină. Până în ziua de azi, n-am mai fost niciodată atât de prolifică. Moartea te motivează mai puternic ca orice altceva.”

Transplantul de măduvă prin care Suleika trece cu succes îi redă șansa de a se întoarce, puțin câte puțin, la viața de dinainte. Însă nimic nu mai este ca înainte. Căci boala a schimbat-o profund, i-a risipit visurile, a dus-o până în  pragul infrenului si-napoi, a lăsat-o, inițial, într-o singurătate exasperantă, i-a luat prietenii, iubitul și colegii de suferință de lângă ea, pentru ca mai apoi să-i dea mai mult decât avea înainte de boală. I-a luat și i-a dat. I-a împărțit viața între două lumi, două vieți ce par diferite, de parcă corespund unor persoane diferite, însă cele două lumi îi aparțin Suleikai și sunt deopotrivă blestemul și binecuvântarea ei.

“Să te vindeci înseamnă să înveți să trăiești cu durerea care va exista mereu înăuntrul tău, fără să te prefaci că nu e acolo sau să-i permiți să-ți acapareze ziua. Înseamnă să înveți să te confrunți cu fantasmele și să duci cu tine ce mai rămâne. Înseamnă să învăț să accept oamenii pe care-i iubesc acum în loc să mă protejez de un viitor în care sufăr că i-am pierdut.

Cuvintele Suleikai capătă o cu totul altă rezonanță atunci când la rândul tău te confrunți cu anumite neputințe și îți confirmă cât de prețioasă și fragilă este viața. Și că trebuie să o trăim asumat, și că nu trebuie niciodată să ne lăsăm învinși de alții sau de circumstanțe. Sănătatea este poate cel mai frumos dar pe care îl putem primi, iar conștientizarea faptului că viața este efemeră ar trebuie să vină la pachet cu o doză mare de asumare, de bucurie, de frumos, de trăiește-așa-cum-îți-dorești-nu-cum-decid-alții-pentru-tine.

Existența ar trebui să fie lipsită de boală și de neajunsuri, însă viața este de multe ori nedreaptă, chiar crudă. Suleika ne demonstrează că indiferent de traumele pe care noi toți le cărăm în spate, viața poate fi și o binecuvântare și este de datoria noastră să luptăm neîncetat pentru un mâine mai bun și mai luminos. Trebuie doar să ne înarmăm cu curaj, empatie, răbdare și înțelepciune. Și neapărat să avem lângă noi oameni sinceri și de încredere care să ne țină de mână în momentele cumpănă.

„Bucuria este o emoție înspăimântătoare, să nu ai încredere în ea.”

Între două lumi este o poveste adevărată despre supraviețuire, iubire, fragilitatea și efemeritatea vieții, lupa crâncenă cu boala, fața hâdă a morții, reziliență, speranță și vindecare. Dar este și despre cărți și cuvinte, despre cum scrisul are capacitatea de a rupe bariere, de a crea punți de legătură trainice între oameni necunoscuți și chiar de a vindeca.

Mulțumesc din suflet celor de la librăria online Libris.ro, care au făcut posbilă această lectură minunată.