Recenzie: Condamnarea celor vii de Marco de Franchi
„Lupta
împotriva răului era ca și cum ai fi coborât în tenebre, iar acestea, dacă
treceai peste o anumită limită, te puteau distruge.”
Condamnarea celor vii este o capodoperă literară de peste 600 de pagini
care oferă cititorului o anchetă detectivistică ingenioasă, personaje bine
conturate și o poveste cinematografică ce îți taie răsuflarea.
Marco de Franchi a fost comisar șef în poliția italiană, iar acesta este
romanul său de debut – absolut terifiant, un scenariu întunecat, ce mi-a
amintit de serialul Hannibal, inspirat de cărțile din seria cu același nume,
scrise de Thomas Harris. De Franchi este un maestru al scenariilor întunecate,
experiența sa în cadrul SCO (Serviciul Central Operativ al Poliției Naționale)
răzbătând din fiecare pagină și fiind prezentă îm fiecare detaliu care a ajutat
la descrierea procedurilor de investigație. Astfel, cei doi protagoniști aflați
în lumina reflectoarelor – Valentina Medici, comisarul SCO numit să rezolve
investigațiile și Fabio Costa, noul coleg renegat din cauza unui incident
misterios petrecut în trecut – îi întruchipează pe mulți dintre polițiștii SCO,
care își sacrifică anii, familiile și, uneori, chiar viața, pentru a înfrunta
și eradica răul omenesc.
Cu un mare și inimaginabil rău se confruntă și cei doi protagoniști
ai cărții, începând cu momentul dispariției a doi băieți în vârstă de 12 ani, Fosco
Agnelli și Andrea Venturi. Cele două cazuri ar fi putut trece neobservate dacă
izbitoarea asemănare dintre cei doi nu ar fi fost remarcată și pusă sub semnul
întrebării de către atenta Valentina, ale cărei profesionalism, munca și
dedicare o conduc spre niște piste incredibile, atât de adânc în subsolurile unde
sălășuiește răul, încât tânăra riscă să nu poată supraviețui tenebrelor.
De cealaltă parte se conturează profilul unui
investigator extrem de abil și inteligent, care are la activ ani întregi de
muncă, succes și recunoaștere, însă renegat în urma unui episod traumatic ce
i-a furat aproape tot ce avea, lăsându-l îngropat în amintiri coșmărești și
singurătate. Fabio Costa este misteriosul bărbat însărcinat să contribuie la
anchetă și singurul care susține
teoriile aparent nebunești ale Valentinei. Ajutați de un polițist care a lăsat
munca de pe teren în favoarea explorării celor mai brutale colțuri ale dark
web-ului și de un cunoscător al artelor, Valentina și Costa scot la iveală,
săpând în bezna trecutului perfid, cazuri șocante, plăsmuite de minți bolnave
ce nu mai au nimic de-a face cu umanitatea.
„Eu iau cu împrumut trupuri și obiecte pe care le pictez
pentru a-mi aminti magia care ține în echilibru Universul...iar sufletul meu
rezonează la Unicul Sunet care mă apropie de Dumnezeu.”
De Franchi a creat un tablou impecabil al răului suprem,
uimindu-și cititorii la fiecare pas. Povestea imaginată, subiectele atinse și
profunzimea acestora, execuția desăvârșită a scriiturii, psihologia
personajelor și anchetele gândite și planificate în cel mai mic detaliu – toate
acestea contribuie la conturarea unui thriller psihologic calitativ și
înfricoșător ce sondează mintea umană aflată la limita brutalității. Rezultatul
final este un roman dureros de realist, în care cruzimea omenească capătă
valențe inimaginabile, moartea fiind reprezentată în mod artistic și
glorificată sub forma unor scenarii desăvârșite.
„Nu viața însuflețește și inspiră arta. Este exact
invers.”
Lecturarea romanului m-a trecut prin toate stările
posibile, m-a răvășit în profunzime și m-a purtat într-un conac somptuos și
într-un fost azil părăsit, sălașe ale macabrului și nebuniei. Mi-a arătat, din
nou, că singurătatea, nedreptatea și traumele suferite de un copil au
repercursiuni grave, că în sufletele și în mințile în care ar trebui să
înflorească bunătatea și umanitatea se insinuează irevocabil un pustiu și un
abis ce nasc monștri cu chip omenesc.
Datorită lui De Franchi am făcut cunoștință cu operele
pictorului Michelangelo Merisi, cunoscut pretutindeni drept Caravaggio, ce a
împrumutat numele orașului său natal, aflat lângă Milano. Caravaggio, considerat
precursor al stilului baroc, își alegea modelele de pe stradă, reproducând cu
ajutorul acestora personaje istorice și biblice, realismul fiind caracteristica
reprezentativă a operelor marelui artist. Detaliile despre viața marelui pictor
au fost necesare în vederea conturării poveștii, căci viața personajului
negativ imaginat de către autor este
definită de obsesia acestuia pentru Caravaggio. O scurtă căutare pe internet
m-a condus la întreaga lui operă, care este fabuloasă. Coperta pentru ediția
din limba română a cărții este aleasă perfect, ea redând o parte din opera
Muzicanții, apărută în anul 1597. Se spune că una dintre figurile pictate (a
doua din dreapta) este un autoportret.
„Tabloul înfățișa patru figuri, trei tineri muzicieni
grupați, doi pe punctul de a-și acorda instrumentele, al treilea citind o
partitură. În planul secundar, în stânga, al patrulea tânăr, diferit de
ceilalți. Un amoraș înaripat, după cum îi explică D’Avanzo.
- Separat de ceilalți trei, al patrulea este reprezentat
cu intenția de a revela farmecul erotic, componenta senzuală și alegorică.
Podoaba capilară din fragmentul pe care mi l-ai adus îi aparține. Este colțul
din stânga sus. Nu e vorba despre o femeie, așa cum ați crezut, ci de chipul
androgin al unui personaj mitologic. Un Cupidon. Îi pune într-o lumină diferită
pe cei trei muzicieni. Cel din mijloc, aflat între ceilalți doi tineri, este
chiar chipul lui Caravaggio, căruia uneori îi făcea plăcere să-și includă
portretul în tablouri. Dar Costa nu-l mai asculta. Nu fusese uimt de
autoportretul lui Caravaggio. Nici de Cupidon, aflat pe fundal. Ca de altfel,
nici de atmosfera senzuală pe care Giampaolo D’Avanzo o elogia cu exaltare.
Ceea ce-l răvășise era chipul muzicianului din centrul tabloului, cel care
privea către un orizont invizibil. Era chipul lui Fosco Agnelli. Și al lui
Andrea Venturi. Băiatul pictat în tablou era al treilea geamăn.”
„Ochii de culoare închisă ai pictorului blestemat,
reproduși în cei ai tânărului muzicant pictat pe pânza veche de peste patru
secole, păreau să-i privească la fel de atent. Cu o licărire de răutate care îl
făcea să pară cel mai viu dintre toți.”
Cu o intrigă excepțională, subiecte sondate în profunzime
– moartea ca expresie a artei, efemeritatea vieții, viața personală sacrificată
pe altarul vieții profesionale, justiția care, de cele mai multe ori, este
oarbă, dedicarea completă a unor oameni aflați în slujba binelui, traumele și
consecințele acestora – și acțiune din belșug, De Franchi a știut cum să-și
desăvârșească opera literară, dând naștere unei cărți ce se bucură de un impact
puternic asupra cititorilor: Condamnarea celor vii
este o lectură inteligentă, muncită și sfâșietoare, greu de șters din minte, ce
invită la reflecție.
Deznodământul cărții este surprinzător și neașteptat. La
final am îmbrățișat cartea, cu speranța ca autorul să își bucure cititorii cu o
continuare, pentru că Valentina și Costa mi-au ajuns rapid la suflet.
Mulțumesc din inimă oamenilor frumoși de la Libris.ro,
care au făcut posibilă această lectură. Pe Libris.ro găsiți titlurile preferate
atât în limba română, cât și în limba engleză.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu