„-Știm atât de puțin despre cum funcționează creierul. E ca o stea care se stinge. Mai ții minte ce te-am învățat despre stele?

-Când se stinge o stea, durează mult până ne dăm seama, la fel de mult cât îi ia ultimei ei sclipiri să ajungă pe Pământ.

Bunicul își împreunează mâinile, încercând să le oprească din tremurat.

-Când un creier se stinge, durează ceva până când trupul află. Corpul uman are o etică a muncii remarcabilă, e o capodoperă matematică. Lucrează până la ultima sclipire de lumină. Creierul nostru e ecuația supremă. Când umanitatea va reuși s-o rezolve, va fi ceva mai remarcabil decât a păși pe  Lună. Niciun mister din Uunivers nu e mai mare decât omul. Mai ții minte ce-ți spuneam despre eșec?

-Singura dată când eșuăm e când renunțăm să mai încercăm.

-Exact, Noahnoah, chiar așa ! Ideile mari nu pot fi oprite !”

Dacă cineva m-ar obliga să citesc, până la sfârșitul vieții mele, doar un singur autor, cu siguranță l-aș alege pe Fredrik Backman. Am foarte muți autori preferați, foarte multe titluri care mi-au umplut biblioteca, dar și sufletul de bucurie, însă citind cărțile lui, simt că, în materie de scris, perfecțiunea nu doar că a fost atinsă, însă a fost depășită cu mult. Nu aș putea cere nimic mai mult de la poveștile lui, poate doar să fie cât mai lungi cu putință, cât mai voluminoase, să aibă cât mai multe volume. Pentru că nu m-aș sătura nicicând de ce are el de oferit !!

Ca în mai toate cărțile lui, și în această scurtă nuvelă Backman sondeaza magistral mintea umană, dezvăluindu-ne dedesubturile acesteia. Deși are sub 100 de pagini, cărticica de față este una „cu greutate”. O greutate ce stă în cuvinte, în povestea spusă de autor, în dialogurile pline de profunzime și autenticitate, în tot ce poți extrage din poveste, în emoțiile pe care ți le provoacă și în întrebările și scenariile care ți se ivesc în minte în timpul lecturii.

La începutul acestei nuvele, autorul declară că lumile interioare i-au salvat viața și că nu poate concepe o existență în care să fie lipsit de cuvinte, de fantezie, de imaginație, deoarece fără aceste unelte, s-ar simți pierdut și singur în fața vieții de zi cu zi. Ei bine, mărturisesc că sunt în asentimentul său. Și eu evadez constant în lumile imaginare, atât de reconfortante, oferite de cărți și de scriitori care îmi ajung la inimă, precum a făcut-o Backman, și nu știu ce m-aș face fără această sursă de evadare.

Despre cuvinte, imagini, emoții, gânduri, amintiri și sentimente este vorba în această nuvelă, despre felul în care ele ne impactează și despre modul în care boala și bătrânețea ne pot lua aceste daruri, aruncând un giulgiu alcătuit din nesiguranță, pierdere, pustiire, goliciune - pe scurt, uitare-,  peste tot ce avem mai de preț.

„Noah iubește spațiul cosmic fiindcă e nesfârșit. Fiindcă nu moare. E singurul din viața lui care n-o să-l părăsească niciodată.”

Creierul este cea mai fascinantă unealtă a omului, cea fără de care am fi doar carcase goale, fără pic de substanță. Iar Backman sondează profunzimile umane prin intermediul unui subiect dur, care aduce în discuție ipoteza pierderii memoriei și, odată cu ea, pierderea identității, a esenței, a tot ceea ce reprezinți tu, ca persoană, a amintirilor pe care ți le-ai creat, a locurilor în care ai fost și, cel mai oribil, a persoanelor pe care le iubești și care te iubesc la rândul lor.

Cum poți face față unui asemenea scenariu? Mai ești capabil să întrevezi ce urmează să se întâmple, ce te va aștepta, dar, mai ales, ce vei pierde? Cum poți face față acestui scenariu în calitate de rudă a unei persoane care urmează să își piardă, definitiv, memoria? Cum îi poți fi alături, cum să-i păstrezi amintirile vii, când se va uita în ochii tăi și nu te va recunoaște? Sunt întrebări extrem de dureroase, iar personajele acestei cărți sunt puse in ipostaze sfâșietoare, însă, în incofundabilul stil al autorului, acestea găsesc calea de a trece prin aceste momente înarmate cu multă empatie, dragoste, inteligență emoțională, curaj și răbdare, găsind astfel drumul spre cea mai bună variantă posibilă, în condițiile date, și punând un zâmbet pe fața cititorului.

„E oribil să-ți fie dor de cineva care încă e aici.”

Este o lectură emoționantă, deși greu de citit pe alocuri, însă are o simplitate și o profunzime copleșitoare. Recunosc că am citit-o cu un nod în gât, are darul de a sensibiliza, dar și de a alina cele mai nebănuite dureri pe care le cărăm cu noi și pe care, poate, nu știm să le explicăm.

„Nu călătorim în spațiu fiindcă ne e frică de extratereștri, ci fiindcă ne e teamă că suntem singuri. Universul e înfricoșător de mare, nu e bine să fii singur în el.”

Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tot mai lung oferă o călătorie literară de calitate, vorbește despre subiecte delicate și prezintă cititorului cele trei etape ale vieții, fiecare cu propria-i semnficație și bucurie, cu micile reușite și victorii, cu dezamăgitoarele eșecuri, cu evoluții, dar și declinuri, cu binecuvântata inocență, promițătoarea maturizare și copleșitoarea bătrânețe.  

Mulțumesc oamenilor frumoși de la Libris.ro pentru că au făcut posibilă această lectură. Pe Libris.ro găsiți toate titlurile dorite, la un click distanță.