„Nu există o altă mașină a timpului decât ființa umană.”

„Omul nu e făcut să trăiască în închisoarea unui singur corp și a unui singur timp.”

„Trecutul se cântă doar la patru mâini, cel puțin la patru mâini.”

 „Te transformi în ceea ce citești.”

Se spune că nu este bine să trăim în trecut, că viața adevărată este aici, în prezent, că trebuie să ne facem planuri pentru viitor, în mod conștient și asumat, neuitând să trăim la maximum clipa de față, carpe diem, nu privi spre trecut, trecutul nu poate fi retrăit și nu poate fi schimbat/îmbunătățit, că din trecut, cel mult, putem învăța lecții și cel mai indicat ar fi să nu repetăm greșelile pe care le-am făcut în trecut. Și toți avem greșeli din acestea, care ne poposesc în minte neinvitate, la diferite intervale de timp, în funcție de contextul în care ne aflăm în prezent. Și toți avem amintiri frumoase din trecut și melancolii. Și toți avem cel puțin un moment pe care am vrea să-l retrăim, să-l resimțim și pentru care am fi dispuși să dăm orice din prezent, numai să ne întoarcem pentru câteva momente în trecut, atunci când....și aici fiecare poate completa cu ce știe el mai bine, cu situația/persoana/clipa după care tânjește.

Întotdeauna suntem sfătuți să lăsăm trecutul acolo unde-i e locul, să trăim în prezent și să privim cu încredere spre viitor. Dar dacă unora nu le-a mai rămas decât trecutul? Dacă pentru acești oameni prezentul este o nebuloasă, un spațiu gol, o foaie albă, un gol interior incapabil de umplut, iar viitorul incert și prea departe pentru a fi atins? Dacă acești oameni se hrănesc din amintirile trecutului, sau mai corect spus,  trecutul se hrănește din ei?

„Timpul se hrănește cu noi. Noi suntem hrana timpului.”

Circumstanțele care-i apropie pe acești oameni mai mult de trecut, decât de prezent, nu pot fi decât sfâșietoare. Nimeni nu vrea să ajungă să trăiască captiv și singur în mintea sa, acolo unde, la un moment dat, chiar și amintirile fericite devin nefericite, insuportabil de cărat. Și poate că această nefericire provine din conștientizarea că ce am trăit odinioară, nicicând nu se va mai repeta. Și poate ceva esențial s-a pierdut...lăsând în suflet doar dor, emoții și o senzație viscerală de goliciune.

„De unde vine această obsesie personală pentru trecut? De ce mă trage înapoi, ca o fântână deasupra căreia m-am aplecat? De ce mă momește cu chipuri care știu că nu mai există? Ce a rămas acolo, în peștera acestui trecut? Pot să implor o întoarcere în timp, fără a avea harul lui Orfeu, ci doar dorința lui? Și oare lucrurile sau oamenii pe care aș reuși să-i scot de acolo nu vor fi omorâți de mine dacă mă întorc să privesc înapoi fiind încă pe drum?”

Fără prea multe spoilere sau detalii – nici nu aș putea cuprinde în întregime esența cărții, este prea complexă pentru a fi redată în cuvinte – cititorul face cunoștință cu Gaustin, un misterios bărbat care se hotărăște să deschidă prima clinică a trecutului, un loc unde bolnavii de Alzheimer să-și aline suferința. Clinica aceasta musai trebuie să fie un loc care să ofere siguranță, să protejeze de orice factori exteriori, pentru a  nu influența starea psihică a pacienților-locuitori, un spațiu care să transmită prin toți porii sentimentul de familiaritate, de acasă, de siguranță, într-un cuvânt. Camerele clinicii reproduc, într-un fel curios și ingenios, detalii din trecut care le îngăduie pacienților să retrăiască momentele din viața lor de dinainte. Pe lângă Gaustin facem cunoștință și cu asistentul acestuia, care este și vocea romanului, un excelent observator și companionul cititorului. Pe măsură ce timpul trece implacabil, tot mai mulți oameni prezintă interes pentru clinică, astfel că personajele noastre misterioase ajung să deschidă tot mai multe clinici, atât pentru cei bolnavi, cât și pentru rudele acestora, și chiar și pentru oamenii sănătoși mintal, loviți însă de melancolia trecutului, de dorul după vremurile mai bune. Iar această cerere mare duce la o nouă realitate, iar Gaustin visează la construirea unor orașe ale trecutului, entități care să redea până în cel mai mic detaliu specificul anumitor ani (prin asta autorul oferind și o perspectivă istorică a vremurilor respective).

„Nu e deloc întâmplătoare această afluență de oameni fără memorie în zilele noastre...Sunt aici ca să ne transmită ceva. Crede-mă, destul de curând, mulți oameni singuri vor începe să coboare în trecut, să-și „piardă” memoria după propria voință. Va veni o vreme când tot mai mulți dintre ei vor dori să se ascundă în peștera trecutului, să se întoarcă. Și nu de prea mult bine, de fapt. Trebuie să fim pregătiți cu adăposturile vremurilor trecute. Spune-le adăposturi ale timpului, dacă vrei.”

Prin cartea de față, Gheorghi Gospodinov ne propune o incursiune în trecut, o călătorie literară îndoioșătoare, pe locuri amuzantă, extrem de profundă și răscolitoare. Un fel de distopie închinată trecutului. Și chiar aș vedea acest scenariu pus în practică, poate peste câteva decenii cineva va aduce la realitate lumea imaginată de autor. Cu siguranță ar fi ceva aparte.

Aparte este și lectura acestei cărți. Pe mine m-a trecut prin toate stările, m-a emoționat, chiar am avut lacrimi în ochi citind anumite pasaje – și ce mai pasaje ! Rare sunt cărțile din care îmi notez atât de multe citate deodată. Scriitura lui are o inteligență răvășitoare, este imposibil să nu atingă, e greu să nu te gândești la propria viață și la propriul trecut când citești cuvintele atent meșteșugite ale lui Gospodinov. Indiferent de  vârsta pe care o ai, nu poți să nu empatizezi cu personajele cărții, să nu simți că și tu ai pierdut ceva, ceva ce nu mai poate fi recuperat vreodată.

„Ce pungași viața și timpul, nu-i așa? Ce tâlhari..Mai cumpliți decât cei mai cumpliți hoți la drumul mare, din aceia care prind în ambuscadă caravana ce merge liniștită. Pe hoții aceia îi interesează doar punga ta și aurul ascuns, dacă ești umil și le dai ce vor fără să te opui, ei te lasă în pace – rămâi întreg cu viața ta, cu memoria ta, inima ta și cu chestia aia, știți la ce mă refer. Pe când hoțul acesta, viața sau timpul, vine și pradă tot – memoria, inima, auzul, chestia aia. Acest ticălos – viața, timpul, bătrânețea, nu contează care dintre ei, toți fac parte din aceeași șleahtă. La început încearcă să fie mai amabil, fură cu măsură, ca un hoț de buzunare priceput, nu simți nimic – un nasture, un ciorap, un junghi sus în stânga, două dioptrii, trei poze din album, chipuri, oare cum o chema..”

Gospodinov este unul dintre cei mai apreciați scriitori ai momentului, și pe bună dreptate. Scriitura lui este lirică, calitativă și emoționantă, iar temele propuse – efemeritatea vieții, prețiozitatea amintirilor, blestemul bolilor mintale, trecerea necruțătoare a timpului – conferă profunzime romanului.

„Ființa umană se poate compune în acest fel, pe bucăți, din amintirile celorlalți? Și ce s-ar obține într-un final, ce Frankenstein al trecutului ar rezulta din toate astea? Un conglomerat alcătuit din reprezentările și amintirile absolut incomparabile ale atâtor oameni

Recomand cartea  Refugiul timpului tuturor celor care vor să facă o incursiune în timp, celor care vor să oprească timpul chiar dacă numai pe parcursul unui capitol și celor care doresc o lectură aparte.

Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro pentru că au făcut posibila această lectură. Pe Libris.ro găsiți toate titlurile preferate, precum și minunate accesorii livrești.