„Indiferent de punctul vieții în care te afli, nu poți pătrunde cu mintea dincolo de ceea ce percepi ca fiind adevărat în acel moment. Lucrăm mereu cu nivelul de înțelepciune pe care l-am acumulat până atunci. Nu avem acces la mintea de a doua zi și cu atât mai puțin la cea de peste două zile. Și, când capeți în cele din urmă înțelepciunea dorită, ea vine adesea la pachet cu suferința experienței trăite.”

Elizabeth Gilbert este o autoare recunoscută internațional datorită numeroaselor ei bestsellere, printre care „Mănâncă, roagă-te, iubește” și „Lecții de magie”. Recunosc, nu am citit niciuna dintre mult îndrăgitele ei titluri și nici nu simt nevoia să o fac, însă cea mai recentă carte a ei, „Până când râul cel mare ne va despărți”, m-a atras instant. De ce s-a întâmplat asta? Pentru că titlul este unul de memorii, iar subiectele extrem de delicate.

Sunt șanse mari ca aceasta să fie cea mai dură carte de memorii pe care am citit-o până în prezent. Autoarea descrie într-un mod visceral etapa complicată pe care a traversat-o alături de partenera ei și cea mai bună prietenă pe care a avut-o, pe numele ei Rayya, o femeie boemă și nonconformistă, ce inspira în același timp încredere, teamă și respect. Nebunesc, nu-i așa?

E greu să o descriu pe Rayya într-un mod cât mai conform cu realitatea, căci noi, cititorii, o cunoaștem pe această femeie complicată doar prin intermediul scriitoarei, care, evident, este subiectivă. Însă reușește să o descrie într-un mod brutal, trecând prin nenumărate episoade cheie pe care le-a trăit de-a lungul multor ani în care Rayya i-a fost, mai întâi de toate, prietenă intimă, nelipsită de lângă ea în toate bucuriile și tristețile vieții, inclusiv după cele două divorțuri, succesul amețitor avut cu romanul „Mănâncă, roagă-te, iubește”, care a fost și ecranizat, apoi devenindu-i iubită, din momentul în care aceasta primește un diagnostic fatal. Din acel moment, Elizabeth își reevaluează viața și toate sentimentele pe care i le poartă Rayyei și decide să i se confeseze, să o privească în față cu sinceritate și să-i mărturisească dragostea ce i-o purta de ani de zile, în secret. Iar acesta este punctul definitoriu care le schimbă celor două cursul vieții, și nu neaparat într-un mod pozitiv, căci deși recunoașterea sinceră a sentimentelor și dorința autoarei de a-i fi alături Rayyei  în ultimele luni de viață sunt altruiste și bine intenționate, adevărul și ceea ce se va întâmpla pe parcursul noii călătorii la care pornesc împreună, depășește orice imaginație. De ce spun asta? Deoarece aceasta este o carte despre dependență. Ea este personajul principal al acestei povești, cu toată perfidia de care este capabilă, cu toată nebunia pe care o aduce în viața și în sufletul celor care se luptă cu ea, atât persoane dependente, cât și codependente.

„Când eșt grav afectat de dependența de care suferă cineva din preajma ta, ajungi într-un punct în care nimic nu mai merge. Dintr-o dată, plouă cu nenorociri. Totul se destramă.”

„Dependența de iubire sau de droguri, depenența de cineva, codependența, toate sunt fațete ale aceluiași lucru: o boală atât de neobosită și de murdară și de distrugătoare a demnității, încât nu se oprește până când nu ajungi o epavă. O boală care te face să rănești oamenii, să te rănești pe tine însuți.”

Nu cred că o persoană care nu a avut vreodată de a face cu dependența sau cu un om care se luptă cu dependența va înțelege pe deplin povestea celor două femei. Pentru că poate părea nebunească, exagerată pe alocuri, genul de poveste cusută cu ață albă, regizată. Așa mi s-a părut și mie, citind anumite pasaje, însă mi-am dat seama că, atunci cand vorbim despre dependență, indiferent de natura acesteia, totul este la superlativ. Nu există limite, nu există conștientizări, ci doar un ocean de suferință – de cele mai multe ori, mascată - , de neputințe, de praguri peste care treci și valori la care renunți, pentru că viața se simte prea mult. Prea grea, prea dificilă, prea sufocantă. Simți prea multe, totul e amplificat, iar dependența e singura care atenuează, care înăbușă, care potolește. Sau crezi că face aceste lucruri. În realitate, dependența e cea care te înăbușă. Pe tine și tot ce reprezinți tu, lăsând la suprafață doar o carcasă golită, o variantă pervertită a omului care obișnuiai să fi.

„Ăsta e unul dintre scopurile tale, chiar principalul tău scop pe lumea asta: să înveți să-ți trăiești viața fără să te obsedeze nimeni altcineva.”

Rayya este persoana pe care Elizabeth a iubit-o visceral și catastrofal de toxic. Dacă la început relația lor a generat fericire și împlinire, fiind în acel stadiu de noutate, euforie și beatitudine, pe parcurs cele două au ajuns să se distrugă reciproc. Dependențele cu care ambele se luptau – Rayya funcționând doar cu ajutorul drogurilor, iar Lizzie fiind o dependentă de sex și iubire – s-au înlănțuit și ele, și-au unit forțele și s-au devorat reciproc în acest joc macabru în care singurele victime au fost chiar posesoarele dependențelor. Două femei de vârstă matură, care și-au cărat întreaga viață traumele și neajunsurile din copilărie, refuzând să le privească drept în ochi –sau poate neștiind cum să facă asta, cum să își înfrunte proprii demoni, cum să se elibereze – ajungând să se cunoască, să fie atrase una de cealaltă și să se iubească tocmai datorită acelor goluri pe care nu știau cum să le umple altfel decât recurgând la dependențe. Și s-au regăsit și ceva a făcut clic, căci ambele aveau nevoie de iubire, validare, acceptare. Lizzie a fost atrasă de sentimentul de siguranță emanat de Rayya – femeia capabilă, femeia curajoasă, femeia-Dumnezeu, frumoasă, puternică, care o făcea pe Lizzie să se simtă întreagă, împlinită. Pe Lizzie codependenta, cea care tânjea mereu după iubire, siguranță și cea care a pus o presiune imensă pe Rayya, presiunea de a-i oferi mereu sentimentul de apartenență pe care nu l-a găsit nicăieri până în acel moment. Presiunea de a aparține scriitoarei inteligente și nesigure, asta în timp ce ea aștepta să moară, însă își nega starea de bolnavă incurabilă și se anestezia cu droguri.

„Cred că există o ordine corectă și naturală a lumii, iar eu o pornisem cu totul împotriva ei. Eu mă luptam. Luptam împotriva Rayyei, împotriva naturii dependenței, împotriva spectrului omniprezent al morții ei și a rătăcirilor minții ei. Încercam să forțez realitatea să ia forma voită de mine. Încercam să controlez ceea e nu putea fi controlat și tocmai de aceea toată viața mea se făcuse praf.”

E oarecum ireal cum Rayya a trăit mai mult de 6 luni, cât preconizaseră medicii din momentul descoperirii cancerului. E ireal cum a funcționat pe droguri, fără a urma tratamente, doar hrănindu-se din vicii și din relația toxică cu Lizzie. Unele scene sunt aproape inumane, halucinante. Nu îmi pot da seama cum un om golit de orice fărâmă de conștiință, cu o boală dură care mușcă din el și hrănit zilnic cu droguri poate rezista încă 2 ani cât a mai trăit Rayya. E greu de înțeles cum aceasta este o carte de memorii, nu ficțiune. Însă și dependențele sunt greu de înțeles. De luptat cu ele e aproape imposibil și în condiții normale, darămite în situația celor două. Și totuși. În ciuda a toate, când absolut toate limitele au fost încălcate, când ceva mai rău nu putea să se întâmple – pentru că tot răul se întâmplase deja, era la apogeu, se dezlănțuise, lăsând în urmă doar mizerie, cele două au primit ajutor și au găsit puterea să lupte fiecare, însă separat, cu proprii demoni. Una s-a salvat prin moarte, reușind cu mâna de fier a unei femei incredibile, o adevărată forță, să moară demn, așa cum nu prea a știut să trăiască, iar cealaltă, cu ani întregi în care a primit ajutor specializat, în cadrul grupurilor dedicate dependenților.

Șase ani mai târziu, Lizzie reușește să scrie această carte șocantă, dintr-o perspectivă mult mai sănătoasă, recunoscând că în prezent știe mai multe despre dependențe decât știa în momentul în care trăia pe propria-i piele ce înseamnă să fii partenera unei dependente de droguri, în timp ce te lupți cu propria-ți foame, ce te macină ușor, dar sigur.

Dacă privești povestea celor două prin lentila unei persoane care a avut tangențe cu dependențele, indiferent de natura acestora și de nivelul de unde ai perceput totul, s-ar putea să fie o carte pe care să o înțelegi în profunzime. Eu nu doar că am subliniat în toate capitolele și am simțit cuvintele și trăirile autoarei, însă am simțit o mare empatie față de cele două, lucru de care, recunosc, nu aș fi fost capabilă, acum câțiva ani. Însă aceasta este o carte care privește adânc în interiorul tău și te forțează să renunți la idei preconcepute, la judecată și la toată paleta de sentimente dure, enumerate de pe o poziție superioară. Te forțează să îți lași vulnerabilitatea să preia controlul, dar acea vulnerabilitate împletită cu adevărul amar și de necontestat că astfel de povești nu li se întâmplă doar oamenilor răi, inconștienți, incapabili, slabi. Astfel de povești sunt mai frecvente decât am crede, iar dependențele pot lua mii de forme și își pot face sălaș în oricare dintre noi, sau poate în cei dragi nouă. Însă judecata și pasarea vinovăției nu rezolvă niciodată situația, ci o amplifică.

„Când vine vorba de dependența cuiva din jurul tău, ceea ce încerci să controlezi ajunge, în cele din urmă, să pună stăpânire și pe tine.”

 „Ceea ce numim de obicei un dependent nu este, cred eu, decât o versiune exagerată a fiecăruia dintre noi; nimic mai mult decât un om care încearcă cu atâta disperare să-și ușureze povara existenței, încât nu se dă în lături de la a folosi orice sau pe oricine în acest scop.”

Este o poveste dură despre cum căutarea alinării în vicii și dependențe nu ne aduce liniștea, siguranța, ori vindecarea interioară după care tânjim cu ardoare, ci este rețeta sigură spre dezumanizare. Este o poveste adevărată ce susține cu tărie faptul că dependența de iubire se află la rădăcina tuturor celorlalte dependențe, iar pustietatea pe care cineva instabil emoțional și cu traume din copilărie o poate simți duce la adoptarea comportamentelor viciate și la distrugerea vieții dependenților și a codependenților.

Este o impresionantă lecție de viață care ne demonstrează cât de fragil poate fi spiritul uman în fața dependențelor comportamentale și câte eforturi sunt necesare pentru a putea scăpa din ghearele traumelor transgeneraționale.

Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro pentru oportunitatea de a citi această carte. Vă invit să găsiți titlurile autoarei Elizabeth Gilbert pe site-ul librăriei Libris.ro.