Kamel Daoud este un scriitor și jurnalist contemporan algerian, recompensat în 2024 cu prestigiosul Prix Goncourt, pentru romanul Huriile, una dintre cele mai emoționante cărți inspirate de istoria contemporană a Algeriei.

Huriile nu se compară cu nimic din ce am mai citit până acum. Este confesiunea sângeroasă și dramatică a unei adevărate eroine. O tânără supraviețuitoare a războiului civil din anii ’90, un episod brutal ce a durat zece ani și ale cărui urme Aube le va purta pe veci înscripționate pe trupul ei mutilat.

„Mă simt ruptă în două trupuri, în două limbi. Ceea ce mă descpică e zâmbetul meu.”

“Posed două limbi. Una ca noaptea, cealaltă ca o semilună. Una roade din inima celeilalte.”

Confesiunea acestei eroine curajoase, victimă a unui masacru făcut în numele religiei și al Domnului, nu menajează cititorul, șochează și dezgustă. Evident, știi că citești o carte, însă povestea are origini reale, toate aceste atrocități s-au petrecut nu foarte demult, într-o țară în care, la scurt timp după încheierea războiului civil ivit din cauza amestecului guvernului în alegerile ce urmau să aibă ca rezultat câștigul unui partid islamist, s-a dat o lege de așa zisă reconciliere națională, abuzatorii fiind astfel protejați de la a-și ispăși pedeapsa. Nu cred să existe ceva mai nedrept pe lumea aceasta. E absolut terifiant să trăiești într-o țară în care statul nu doar că nu face nimic pentru a te ajuta, însă dorește intenționat să îngroape trecutul, să îi ofere o nouă interpretare, să minimalizeze atrocitățile comise. Într-o astfel de realitate trăiește Aube, vocea acestui roman, vocea fără o voce verbală, ci doar interioară, căci această tânără a fost ciopârțită la vârsta de doar 6 ani, supraviețuind printr-un miracol unei tăieturi de 17 cm la nivelul gâtului, rămânând fără voce, fără familia-i măcelărită și ea, fără demnitate, fără viitor. O orfană, o proscrisă, o oaie dusă la tăiere în numele Domnului, o victimă a unei societăți bolnave, în care legile protejează abuzatorii și criminalii, iar victimele sunt reduse la tăcere.

„Un fir de undiță îmi ține gâtul pe trunchi, împiedicându-mă să cad în uitare sau să fiu atârnată ca o marfă în piața Bastille. Trei sau patru bărbați au pipăit deja acest zâmbet imobil, ca să înțeleagă de unde provine. Nu s-a mai văzut unul atât de larg, atât de clar, atât de îndepărtat de fericire, atât de contrar veseliei. Pot măcar să-ți dezvălui prenumele meu. Îl port ca pe o firmă luminoasă în cea mai întunecată noapte. Mă cheamă Aube.”

Pe tot parcursul lecturii am simțit revoltă pură pentru situația inumană prin care sunt nevoite să treacă femeile musulmane. Politica unei țări precum Algeria încurajează crearea monștrilor, iar monștrii sunt creați de oameni și au, la rândul lor, chip uman. Dacă în urma unui război râmân peste 150 00 de victime, iar statul dă o lege în care este interzis să vorbești despre ce s-a întâmplat, ba chiar protejezi monstrul, lucrul acesta poartă numele de atrocitate, crimă și nebunie națională.

„Ascund istoria unui întreg război, înscrisă pe pielea mea încă din copilărie. Cei care știu să citească vor înțelege întâlnindu-mi scandalul ochilor și monstruozitatea zâmbetului. Cei care uită dinadins se vor teme de mine și de vederea mea.”

Destinul tragic al lui Aube îi este impregnat definitiv pe corp. Stai să te întrebi dacă a avut noroc că a supraviețuit sau poate era mai bine să plece în necunoscut, alături de famlia ei. Purtând un zâmbet sinistru pe gât, doar cu o voce interioară constant revoltată, nu se complace situației înspăimântătoare, ci dorește să se facă auzită, să reconstituie trecutul, să ofere glas celor aflați în situația ei. Adoptată de o avocată bătăioasă pe nume Khadija, ce caută neîncetat un doctor care să poată să-i redea vocea, Aube este patroana unui salon de înfrumusețare pe nume Șeherezada, un loc ce pare că sfidează regulile nebunești ce doresc ca femeile să fie supuse, ascunse în spatele hainelor negre ce le acoperă tot corpul, și are angajate cu situații la fel de sensibile ca a ei. Însă mai presus de toate, Aube este însărcinată, o viitoare mamă singură care nu este sigură că vrea să dea viață, nu în condițiile în care poartă în pântece o fată, iar destinul femeilor într-o țară ca Algeria este mai rău decât moartea.

„Cele două limbi ale mele îmi cuprind gâtul ca două mâini. Prima e limba care-mi dansează în cap ca o eșarfă, un fluviu pomenit în Coran, o a doua piele sub piele. În ea îți vorbesc ca să te trimit înapoi printre femeile din paradis și să te conving că nu merită să vii pe lume. În loc să cazi din cer ca o oaie, rămâi acolo, inaccesibilă bărbaților.”

„Locul accesta nu-i de tine, pentru o femeie traiul în această țară e un coridor de spini. Te voi ucide din dragoste și te voi face să dispari înspre paradis și copacii lui uriași.”

Monologul lui Aube cu fetița nenăscută din pântece este copleșitor. Vocea interioară a tinerei conferă forță, autenticitate, emoție. Este o mărturie născută din cele mai crunte atrocități făute de oameni asupra altor oameni. Este deopotrivă un strigăt de ajutor și de izbândă, căci deși mutilată, Aube întruchipează destinul tragic al tuturor femeilor musulmane (și nu numai), ce au supraviețuit (sau nu) violențelor unor brute cu chip de bărbat, care își justifică acțiunile inumane în numele unei false credințe. Iar aceste femei nu pot fi altceva decât eroine. Eroine fără voia lor, nevoite să respire un aer de împrumut, nevoite să trăiască sau să moară după bunul plac al torționarilor lor.

Dilema morală a tinerei Aube este firească. Se atașează de fetița nenăscută, însă va fi ea în stare să o aducă într-o lume crudă cu femeile, o lume care însingurează femeile și le reduce la statutul de bun material, o lume care le folosește drept jertfă într-un război provocat de nebunia unor bărbați.

Martor al confesiunii făcute fiicei nenăscute, cititorul află și semnificașia titlului romanului, Huriile fiind în religia musulmană fecioare deosebite de frumoase, promise bărbaților credincioși care ajung în paradis. Nu de puține ori, Aube i se adresează fiicei prin apelativul Huria mea.

Paralel cu povestea eroinei principale suntem martorii încă unui destin tragic din perioada războiului civil algerian, cel al unui bărbat care își strigă neputința oricui se nimerește prin preajmă, cel care nu este crezut și care, la el ca și Aube, poartă pe trup, dar și în interior, consecințele războiului.

„Tu ești o carte. O adevărată carte, povestea a ceea ce nu trebuie uitat, un alfabet pe care numai neștiutorii nu-l știu. Când au să creadă că și-au șters cu totul crimele, ai să fii tu cu ochii tăi minunați.”

Deși evocă evenimente înfiorătoare, cartea este scrisă într-un stil foarte poetic, pe care l-am savurat și care m-a ținut lipită de paginile romanului. Kamel Daoud este una dintre cele mai nonconformiste voci contemporane, un scriitor telentat ce mânuiește cuvintele într-un mod ascuțit, visceral, ce ar trebui să taie în carne vie și în conștiința națională a unei țări mute și oarbe.

Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro pentru oportunitatea de a citi această carte. Pe Libris.ro găsiți cărțile preferate, atât în limba română, cât și în engleză.