la noiembrie 13, 2017

Recenzie: "Fata care citea în metrou” de Christine Feret - Fleury

noiembrie 13, 2017 5 Comments Edit

Mi-am dorit să citesc această carte încă de când am auzit de traducerea ei în limba română la editura Nemira, deși înainte cartea îmi era total străină. A fost oarecum dragoste la prima vedere, căci titlul m-a fermecat pe loc și eram sigură că această carte nu trebuie să lipsească din biblioteca unui bookaholic. Nu m-am înșelat, chiar este o astfel de carte, însă din păcate așteptările mele au fost un picuț cam mari. Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut povestea, ba din contră, însă mi-aș fi dorit să mă regăsesc mai mult în acea fată care citea în metrou.

Protagonista cărții este o tânără parisiană obișnuită, cu o viață banală, care își petrece zilele în monotonie, visând la diferite scenarii, dorind în secret să i se întâmple ceva diferit, ceva palpitant, ceva care să poată alunga definitiv plictisul și monotonia așternute pe nesimțite în viața ei. Plăcerea ei vinovată sunt cărțile și în fiecare dimineață, în metroul care o duce spre agenția imobiliară unde lucrează de patru ani plictisitori, își face obișnuitul ritual: observă ceea ce citesc ceilalți călători și își imaginează în ce fel lecturile alese de către aceștia le modelează viața.

„Imi plac cărțile, atâta tot. Ar fi putut să adauge: Oamenii nu-mi plac întotdeauna.”

Însă într-o dimineață, Juliette se depărtează de la rutină și alege un alt itinerariu spre serviciu. Privirea i se îndreaptă spre o micuță iraniană ce se plimba nonșalant pe străzi, de parcă pe draga de Juliette ar fi așteptat-o, iar pașii o poartă spre locul în care se îndreaptă micuța, un loc în care, din acel moment, Juliette revine în fiecare zi, lăsându-se pradă unor descoperiri palpitante. Pe nesimțite, un bărbat își face loc în viața protagonistei, un bărbat atipic, ciudat, ce poartă mai multe secrete. Numele lui este Soliman, iar micuța este Zaide, fata acestuia.

„Pe poartă, o plăcuță din metal emailat, de-a dreptul desprinsă dintr-un film despre anii de război, își zise Juliette, anunța cu litere mari, albastre Cărți fără limite.”

Soliman reprezintă un mister pentru Juliette. Tot ce are legătură cu acest bărbat ce și-a făcut loc în viața ei pe nepusă masă i se pare straniu. Dar și incitant, iar instinctele și inspirația tinerei se trezesc la viață din amorțeala în care săracele căzuseră, răpuse de atâta monotonie și repetitivitate. Bărbatul este pentru ea, în mare parte din timp, o carte închisă, ori una scrisă într-o limbă necunoscută, dificil de înțeles, la care tânăra nu are acces. Viața lui, atât de simplă și solitară, poate fi cu ușurință catalogată drept ciudată. Cu toate acestea, Juliette nu îl refuză atunci când acesta îi face o propunere...la fel de ciudată precum este el.

Viața tinerei se schimbă în acel moment. În mod brusc, Soliman și micuța Zaide îi schimbă total percepția asupra vieții și asupra...cărților. O nouă viață i se așterne la picioare, o nouă identitate, una care i se potrivește mănușă Juliettei. Ori poate nu. O viață care îi aduce în față perspectiva schimbărilor. Dorința ei de a cunoaște și de a empatiza cu persoanele străine, de a le ajuta prin recomandarea unei cărți care să li se potrivească, care să îi remodeleze, prinde încetul cu încetul contur. Schimbarea vine chiar de unde nu se așteaptă – fosta colegă de muncă, cu care nu avea prea multe în comun, și fostul ei șef. Schimbările din viața lor îi dau încredere Juliettei că Soliman avea dreptate, că lectura și cărțile potrivite fiecărei personalități în parte pot schimba viețile oamenilor.

„- Povestea cărților, înțelegeți? Modul în care trăiesc, oamenii care le ating, fiecare carte este un portret și are cel puțin două chipuri.

- Două...

- Da. Chipul celui – sau celei, în cazul dumneavoastră – care o dă. Și chipul celui sau al celei care o primește.”

Cartea este, din păcate, extrem de scurtă, având până în 200 de pagini, iar când am citit descoperirea Juliettei, conform căreia o fată dn metrou plânge mereu la pagina 247 și constatarea lui Soliman, care este de părere că de la acestă pagină totul se schimbă și „pare pierdut”, prin gând mi-a trecut inevitabila întrebare: oare din această cauza autoarea s-a oprit din scris la pagina 198? Da, poate este stupind să spun asta, ori poate empatizez precum cărăușii lui Soliman.

După ce am întors și ultima filă a cărții, mi-am dat seama că descrierea de pe copertă, O poveste tandră, cu un strop de nebunie, extrem de simplă și concisă, înglobează în totalitate esența acestei cărți.

Este o poveste tandră, tristă, cu siguranță nebunească, acel tip de nebunie oarecum fără sens, dar într-un fel, având sens. Bineînțeles, poate ce scriu eu aici, este lipsit de sens. Însă nu așa încep toate poveștile interesante?

Soliman, iar mai apoi Juliette, lucrează cu cărțile, cu oamenii și cu intuiția. Aceste trei elemente sunt decisive în munca lor, muncă prin care doresc să redea speranța celor cu aripile frânte, să zdrobească barierele și limitele fără noimă, să ofere libertatea de exprimare și libertatea de a alege celor care se simt constrânși de către societatea care îi înlănțuie pe zi ce trece tot mai strâns, lăsându-i constrânși de niște credințe ce nu sunt ale lor.

Cartea este o mică călătorie pe care toți cititorii împătimiți sunt invitați să o parcurgă spre a-și descoperi drumul, spre a se regăsi, o călătorie spre o destinație necunoscută, dar promițătoare.

„Tu ce citești în metrou?”

Mulțumesc editurii Nemira pentru volumul oferit spre recenzare.