Recenzie: Scrisori din insula Guernsey de Mary Ann Shaffer & Annie Barrows
Războiul este o lecție a istoriei pe care niciodată
popoarele nu și-o amintesc îndeajuns este definiția dată de Benito Mussolini cu care
am ales să încep această recenzie deoarece se potrivește mănușă cărții despre
care vă voi povesti în cele ce urmează.
Întotdeauna am apreciat romanele istorice, fie ele de
ficțiune sau nonficțiune. Recunosc, am citit mai multe cărți de ficțiune
istorică decât de istorie „pură”, însă consider că și ficțiunea își are rostul
în istorie. Practic, poți reda anumite evenimente tragice inventând povești și
personaje care crezi că s-ar potrivi perioadei respective, fără a știrbi
importanța contextului istoric ales. Mary Ann Shaffer și nepoata
acesteia, Annie Barrows, au ales să scrie o astfel de poveste, prin care
să (re)amintească tuturor cititorilor pasionați importanța istorică a unor evenimente din trecut, că aceste tragedii au
fost reale, chiar dacă noi, generația din ziua de azi, nu ni le putem imagina
decât foarte vag, și nu la adevărata lor intensitate, nu cu tot pachetul de
trăiri, sentimente, emoții, suferințe.
Am spus că Mary Ann Shaffer a ales să scrie
acesată poveste impresionantă despre cel De-al Doilea Război Mondial și despre
puterea și importanța lecturii. Ei bine, mai degrabă acest subiect a ales-o pe
ea spre a fi scris, deoarece, pe lângă povestea imaginată de autoare, mai există
una, cea din spatele scrierii acestei cărți, pe care cititorii o pot afla din
postfață.
Nu am să dau spoilere, însă
consider că povestea din spatele poveștii
merită aflată, fiind definitorie pentru tema cărții Scrisori din insula Guernsey.
După cum autoarea a afirmat, totul a început din întâmplare
– așa cum se nasc cele mai memorabile lucruri – în anul 1980, atunci când,
aflată în Anglia, se hotărăște să facă o inopinantă călătorie spre Insula
Guernsey, insulă ce face parte din Canalul Mânecii. La aterizare, din cauza
condițiilor meteorologice neprielnice, Mary Ann a rămas blocată în aeroport,
însă acest lucru, foarte neplăcut la
început, a constituit șansa de a scrie cartea vieții sale:
aeroportul deținea o librărie impresionantă, cu titluri
despre ocupația germană de pe insulă din timpul celui De-al Doilea Război
Mondial. O adevărată comoară pentru autoare, care tocmai ce pierduse subiectul
pe care voia să îl dezvolte în noua sa carte.
Așa a luat naștere cartea de față, din această călătorie
neplanificată și datorită acestei pățanii s-a născut personajul Juliet Ashton,
un fel de alter-ego al autoarei, după părerea mea.
La fel ca și Mary Ann, Juliet este pasionată de scris și
caută un subiect pentru noua ei carte, subiect pe care îl găsește într-un mod
cel puțin la fel de amuzant ca și cel redat mai sus.
Acțiunea cărții se petrece în anul 1946, imediat după cel
De-al Doilea Război Mondial. Aflăm de la început că tânăra Juliet, în vârstă de
32 de ani, care locuiește singură într-o Londră încă zguduită în urma
războiului, este scriitoare la gazetă, articolele sale fiind ori foarte
apreciate, ori deloc înțelese, deoarece modalitatea ei de a-și așterne ideile
pe hârtie este destul de transparentă și tranșantă pentru acele zile sumbre. Ea
scrie cu naturalețe și sinceritate, dar tonul ei este mereu sarcastic,
satirizând multe dintre situațiile apărute în timpul războiului, fapt care îi
aduce ori laude, ori critici tăioase – cum am spus mai sus, pe această tânără
scriitoare ori o iubești, ori o urăști, cale de mijloc nu există.
Juliet este orfană de mică, crescând alături de prietena
ei bună de la orfelinat și fratele mai mare al acesteia, cel care a ținut-o sub
aripa lui protectoare și care îi este editor. Caracterul fetei a fost modelat
în vremuri tulburi, iar trecutul i-a oferit puternice lecții de viață. Este o
fire puternică și curajoasă, sinceră și transparentă, dar tratează totul cu
umor, considerând că acesta este singurul care poate ajuta oamenii să treacă
mai ușor după anumite pierderi. Are principii sănătoase de viață, dar care
contravin cu perioada în care trăiește și cu mentalitatea celorlalți.
„Nu vreau să mă mărit doar ca să fiu măritată. Nicio altă
viață nu mi se pare mai tristă și mai însingurată decât una petrecută alături
de un om cu care nu ai ce să vorbești. Sau – și mai rău – alături de un om
lângă care nu poți să taci.”
Întâmplarea face ca una dintre cărțile deținute de ea să
ajungă pe mâna unui bărbat ce locuiește nu în Anglia, ci pe Insula Guernsey. Cei
doi încep un interesant schimb de scrisori, împărtășindu-și impresiile despre
cărțile citite și lectură în general, un subiect pe care amândoi îl preferă.
Particularitatea acestei cărți o reprezintă modalitatea în care autoarea decide
să redea această poveste – și anume sub formă de epistolă. Cartea este
alcătuită dintr-o mulțime de scrisori, scrisori schimbate între personajele
cărții și prin intermediul cărora aflăm poveștile de viață ale celor care au
trăit pe insulă în timpul ocupației germane.
„Nemții au ucis oamenii din bărcile de salvare. Au
bombardat ambulanțele cu semnul Crucii Roșii pe ele, care ne duceau răniții la
adăpost. Pentru că nimeni nu le riposta, și-au dat seama că britanicii ne
lăsaseră descoperiți. Două zile mai târziu au venit fără să mai facă tărăboi și
ne-au ținut cinci ani sub ocupația lor.”
Prin intermediul scrisorilor, Dawsey, bărbatul cu care
Juliet ajunge să corespondeze frecvent, îi dezvăluie existența unui club de
carte, denumit Clubul de literatură și de plăcinte din coji de cartof. Un nume
atipic dacă este să mă întrebați pe mine, dar reprezentativ pentru membrii
acestuia, alcăuiți din oameni de rând, de la fermieri și crescători de porci
până la frenologi. Oameni diferiți prin munca lor de zi cu zi, dar oarecum
asemănători, căci ei au împărtășit aceleași tristeți și neajunsuri în timpul
ocupației, iar lectura le-a oferit o posibilitate de evadare din rutina
apăsătoare căreia trebuiau să-i facă față zilnic. Dar nu numai atât ! Lectura
le-a oferit o nouă șansă la viață, pentru că da, așa cum am spus, există o
poveste în spatele înființării acestui club de carte, o poveste înduioșătoare,
care s-ar fi putut sfârși tragic, însă, din nou, lectura i-a salvat și le-a
purtat pașii spre noi tărâmuri și orizonturi – cele încă nedescoperite, din
diferite cărți, și care oferă posibilități nelimitate cititorilor de
pretutindeni.
„Citeam cărți, discutam despre cărți, ne certam din cauza
cărților și țineam din ce în ce mai mult unii la alții.”
Astfel Juliet ajunge să corespondeze cu toți membrii
clubului de carte – care nu sunt deloc puțini, aflându-le poveștile,
împărtășind cu ei impresii intime, care îi apropie pe zi ce trece, aflând
informații delicate despre zilele negre din timpul războiului. Fascinată de
noii ei prieteni, simțind că se identifică din ce în ce mai mult în cuvintele
așternute pe hârtie, cuvinte pe care aceștia le împărtășesc cu drag acestei
necunoscute în care și-au pus speranța, Juliet este invitată să petreacă o
perioadă pe insulă, pentru a scrie la noua sa carte – inspirată, bineînțeles,
din relatările membrilor clubului.
„Vaporul se apropia de țărm și atunci am văzut cum se
ridică din mare orașul St. Peter Port – în terase și cu o biserică în vârf, ca
un ornament de tort – și mi-am dat seama că inima mea o luase la galop. Eram
atât de tulburată pentru că toți oamenii aceia, pe care am ajuns să-i cunosc și
chiar să-i îndrăgesc, mă așteptau cu brațele deschise pe mine – pe mine. Iar eu
nu mă mai puteam ascunde în spatele vreunui articol de ziar. Sidney, am înțeles
atunci că, în ultimii doi sau trei ani, am ajuns să mă pricep mai bine la scris
decât la trăit. Sunt absolut încântătoare pe o pagină tipărită, dar asta este
doar o șmecherie pe care am învățat-o de-a lungul timpului. N-are nicio
legătură cu mine, cea adevărată. La asta mă gândeam când vaporul se apropia de
debarcader. Și, din lașitate, atunci am vrut să-mi arunc peste bord pelerina
roșie și să pretind că aș fi altcineva.”
Povestea este înduioșătoare și în același timp amuzantă,
iar subiectul este unul destul de original – un club de carte înființat în urma
unor evenimente nefericite, în perioada celui De-al Doilea Război Modial, un
club de carte menit să abată gândurile celor care în fiecare zi duceau o luptă
titanică sub ocupația germană.
„Când îi vezi pe unii în fiștecare zi, vreme de cinci
ani, ajungi să te cunoști cu ei. Și ți se face milă de unii – până la urmă – că
erau forțați să stea aici, știind că acasă le sunt bombardate familiile. Nu mai
conta cine începuse. Pentru mine nu mai conta.”
„Dacă există predestinare, atunci Dumnezeu este diavolul.
Nu a contrazis-o nimeni – ce fel de Dumnezeu este acela care ar concepe cu bună
știință un loc cum a fost lagărul de la Ravensbruck?”
Pe măsură ce numărul scrisorilor crește, destinul
personajelor se întrepătrunde, dezvăluind cititorului detalii marcante din
perioada ocupației. Dintre personajele secundare se remarcă Elizabeth, o femeie
care a sacrificat totul în numele dreptății și iubirii. Cu un destin tragic,
sfârșit mult prea drevreme, ea este cea căreia i se datorează atât de multe:
înființarea clubului de carte, salvarea nenumăratelor
vieți aflate la mila inamicilor, bunăstarea anumitor persoane. Elizabeth este
adevărata eroină a cărții, un suflet tânăr cu spirit de sacrificiu, care a
îndurat ororile ocupației, fiind trimisă în lagăre de concentrare. Ea este cea
care a văzut mai departe de aparențe și și-a dat inima unui ofițer german,
recunoscând în acesta un simplu om și nu un inamic, citindu-i înlăuntrul său și
descoperind un bărbat blând și viteaz, aflat departe de familia lui și care încercă
să supraviețuiască unei perioade negre, așa cum sunt nevoiți să facă locuitorii
insulei.
„Cred că-i puțin straniu să jelești o persoană pe care
n-ai cunoscut-o. Dar o plâng pe Elizabeth din tot sufletul meu.”
Elizabeth este personajul meu favorit, cu toate că am
rezonat și cu Juliet de câteva ori, însă pur și simplu nu am putut să mă atașez
de celelalte personaje. Doar Elizabeth, despre care s-a scris atât de puțin,
m-a făcut să îmi doresc să fi fost ea personajul principal feminin.
„Spune-mi tu, Juliet, cum s-a întâmplat ca o tânără, care
a studiat artele frumoase, dar care n-a lucrat în viața ei, să poată munci ca
infirmieră șase zile pe săptămână?
Într-adevăr, a avut prieteni buni, dar la început a fost singură. Și
apoi s-a îndrăgostit de un ofițer din armata inamică și după aia l-a pierdut.
și a născut un copil în vreme de război. Cu toți prietenii ei, trebuie să-i fi
fost îngrozitor de greu. Nu poți să împarți asemenea responsabilități decât
până la un punct.”
Cu toate că povestea și cele două subiecte principale ale
romanului – războiul și cărțile – mi-au plăcut foarte mult, am scăzut două
steluțe pe Goodreads deoarece lecturarea, în cazul meu, a decurs anevoios. De
vină poate fi modalitatea de redare a poveștii – epistolară, ori poate
personajele, care nu au reușit să îmi inspire acea profunzime și complexitate
pe care o caut mereu la personajele fictive. De vină poate fi și faptul că am
citit câteva ficțiuni istorice mult mai pe gustul meu, cât și lipsa dezvoltării
unor anumite amănunte (mi-ar fi plăcut să găsesc și povești din cealaltă
baricadă – a inamicilor, cât și amănunte ceva mai profund detaliate). Per total mi-a plăcut, însă așteptările mele
erau cu siguranță mai mari.
La final, în caz că vă întrebați de ce sunt trecute două
autoare și care a fost rolul nepoatei lui Mary Ann Shaffer, ei bine, în
momentul în care aceasta a terminat cartea, editorul i-a spus că ar avea nevoie
de câteva schimbări, însă la vremea respectivă Mary Ann era mult prea bolnavă
ca să mai îndeplinească această cerință. Nepoata ei, Annie Barrows, este cea
care a făcut modificările necesare și a publicat cartea mătușii sale, care din
nefericire nu a mai apucat să își vadă creația publicată.
Scrisori din insula Guernsey este mai mult decât o simplă carte, este o lecție de
viață, este o ficțiune care ne amintește cât de mult înseamnă cărțile și cum
acestea pot schimba vieți (și nu este un clișeu !). Ne arată puterea
sacrificiului, ne învață importanța evenimentelor istorice, ne dezvăluie
simplitatea și frumusețea dragostei împărtășite, fie ea dragoste dintre un
bărbat și o femeie sau dragostea dintre prieteni.
Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre
recenzare.
Ador pozele pe care le faci, iar de recenzii, nici nu mai zic. Sunt un cititor fidel al blogului tău, chiar dacă nu comentez prea des la postările tale. Mult succes în ceea ce faci!
RăspundețiȘtergereMultumesc mult, Anndrei ! :* Mi-ai facut ziua mai frumoasa cu acest comentariu :)
Ștergere