Recenzie: Acum mă înalț de Kiersten White





 „Era un dragon. Era un prinț. Era singura nădejde pe care o avusese vreodată Valahia de a prospera. Și ea avea să facă orice ar fi trebuit pentru a ajunge acolo.”

Iubirea mea pentru primul volum din Saga Cuceritorului, Și mă întunec (recenzie aici), nu mai este un secret. Timp de un an, am așteptat cu sufletul la gură continuarea acelui prim volum răvășitor și de neuitat, sperând că în cele din urmă voi avea parte cât mai curând de povestea memorabil șlefuită de către autoare. Atunci când, în sfârșit, s-a anunțat publicarea ei în limba română, am fost peste măsură de entuziasmată. Iar acum, după finalizarea și celui de-al doilea volum, tânjesc după cel de-al treilea, care va fi, din păcate și ultimul.

M-am atașat enorm de mult de personajele acestei serii, de povestea alambicată care reușește să țină cititorul într-un suspans continuu, de frumusețea și lirismul cuvintelor, de absolut tot ce ne-a promis Kiersten White, această autoare îndrăgostită de istoria țării noastre, această autoare care a reușit să reinterpreteze o poveste istorică, făurind noi personaje memorabile inspirate din marile personalități istorice ale țării noastre – și nu numai.

Lada Drăculea, Mehmed Cuceritorul și Radu cel Frumos se întorc în acest volum pentru a frânge, pentru a doua oară, inimile cititorilor și pentru a le oferi o poveste ce transcede timpul, ce înfrânge toate piedicile, o poveste ce trece prin foc și sabie, lăsând în urmă sânge și teroare, dar și iubire și speranță.

Este de prisos să spun cum la fiecare pagină, inima mea bătea mai tare pe măsură ce mă afundam mai adânc în poveste. Este de prisos să spun cât de surprinsă am fost de tenacitatea, curajul, altruismul, puterea și maturitatea personajelor. Deși schimbate, acestea au rămas aproape la fel, așa cum le-am cunoscut din primul volum. Dacă în recenzia primei cărți spuneam că Radu este întruparea bunătății și a altruismului, Lada întruchipând curajul, ferocitatea și puterea de a renaște din cenușă, ei bine, aceste adjective sunt prea modeste comparativ cu schimbarea la nivel psihic, mental, trăită de către cei doi frați Drăculea.

Diametral opuși, dar atât de asemănători, cei doi reprezintă prototipul personajului care sacrifică tot ce are – și chiar și ce nu are – pentru a obține ceea ce inima lor vrea, și pentru a-și îndeplini destinul. Însă ceea ce vor inimile lor cu ce le pregătește destinul sunt două lucruri opuse și uneori, extrem de dificil de obținut, ambii frați fiind nevoiți să jertfească totul pe altarul propriei lor  credințe.

Seria este o ficțiune istorică memorabilă, care atinge perfecțiunea din atât de multe puncte de vedere, însă este la fel de bine și psihologică, printre nenumăratele scene de lupte și bătălii purtate pe câmpul de luptă, în interiorul oașelor zdrobite de voințele opuse ale mai marilor conducători ori în interiorul orașelor conduse de persoane perfide și manipulative, găsindu-și locul și bătăliile psihologice duse înlăuntrul personajelor.

Atât Radu, cât și Lada – la un moment dat, sunt doar pioni mutați pe marea tablă de șah a lumii, potriviți astfel încât să fie uitili diferitelor interese, urmând a fi, fără îndoială, înlăturați atunci când rolul lor se va fi încheiat. Ambii riscă totul în numele iubirii lor – Lada va încerca să facă și imposibilul pentru a ajunge pe tronul Valahiei sale dragi, iar Radu va fi prins neîncetat în urzelile și planurile sultanului Mehmed, încercând să-i facă acestuia pe plac, în speranța că sacrificiile sale vor fi într-o bună zi răsplătite...cu acea iubire după care bunul și blajinul Radu tânjește în secret.

Din Imperiul Otoman până la curtea Valahă și în interiorul Constantinopolului, cititorul îi va însoți pe cei trei eroi în aventura vieții lor. Inimi se vor frânge, orașe vor fi cucerite, sângele va curge, săbii vor fi ridicate și destine vor fi sacrificate pe altarul războiului. Acum mă înalț este un volum mult mai violent decât primul, iar standardele sunt mult mai ridicate.

„Sub tălpile lui Radu, strada era lunecoasă. Alunecă și căzu pe palme și genunchi. Când se ridică din nou, mâinile îi erau pline de sânge. Pe străzi șiroia sânge. Așa că o luă la sănătoasa. Fugi, și fugi, și fugi. Se strădui din răsputeri să nu se uite, însă știa că ceea ce vedea avea să i se întipărească pentru totdeauna în memorie ca ars cu fierul înroșit. Astăzi, văzu adevăratul preț al voințelor de neabătut a doi bărbați. Văzu ce se întâmpla atunci când oamenii erau forțați să se lupte unii cu alții luni în șir. Nu era numai vătămarea trupească cea care chinuia în timpul asediilor, ci și vătămarea sufletelor care îi prefăcea pe oameni în monștri.”

Dacă în primul volum, Radu a fost preferatul meu, empatizând cu sentimentele acestuia, cu inima sa capabilă de atât de multă iubire – o iubire neîmpărtășită, pură și sinceră, deși considerată rușinoasă -, cu firea lui puternică, în ciuda nenumăratelor suferințe prin care a trecut în copilărie, în volumul de față nu puține au fost momentele în care efectiv nu l-am înțeles. Sacrificiul de care a fost capabil, pervertirea pe care a suferit-o, rănile pe care le-a căpătat într-un război care nu era al său și rănile pe care le-a cauzat, doar pentru a sluji necondiționat unei iubiri obsedante, pentru a-i sluji necondiționat lui Mehmed, toate acestea m-au intrigat și m-au durut peste măsură. Deși nu mai este copilul manipulat și rănit de la curtea tatălui său, batjocorit și luat în derâdere, acum fiind capabil de comploturi de neimaginat, fiind un bun strateg și un aliat neprețuit pentru otomani, pentru Mehmed, eu nu consider că s-ar fi maturizat și ar fi crescut prea mult, căci a rămas ușor de manipulat, din păcate. Uneori, iubirea te orbește, mai ales acel gen de iubire neîmpărtășită, dureroasă, obsedantă. Acest tânăr minunat și inteligent, frumos și cultivat merită mult mai mult decât ceea ce îi oferă Mehmed – niște rămășițe culese din întregul său harem. Răsplata dragostei sale nemărginite constă într-un suflet chinuit și veșnic împărțit în două – Lada/alte persoane de care ajunge să se atașeze enorm de mult (nu vă spun cine este acest nou personaj), dar cărora le întoarce spatele și le înfige un cuțit în inimă -,  și Mehmed, veșnic sultan și stăpân peste inima lui frântă.

„Nu știu cum să trăiesc într-o lume în care toți au dreptate și toți greșesc. Constantin a fost un om bun, dar și un prost care a irosit viețile oamenilor săi. L-am iubit pe Mehmed cu tot ce sunt de când eram un copil și am tânkit să intru în acest oraș triumfător alături de el. Dar acum, că suntem aici, nu pot să îl privesc fără să aud strigătele muribunzilor, fără să văd sânge pe mâinile mele. Nazira și cu mine...am mâncat și am visat și am umblat și am sângerat dimpreună cu oamenii aceștia. Și acum ei s-au dus, iar poporul meu este aici, însă eu nu știu cine mai sunt.”

Mehmed, de cealaltă parte, este un strateg desăvârșit, citește foarte bine ce se află în privirile inamicilor săi, dar și a apropiaților săi, este continuu obsedat de aceeași idee de înavuțire și îmbogățire, de progres și extindere teritorială cu orice preț. El este cel care deține puterea – atât cea teritorială și pe câmpul de luptă, beneficiind de cele mai noi tehnologii și de cei mai buni oameni, cât și cea psiholgică. Joacă după propriile reguli,  lovește și cucerește, frânge inimi și reprezintă prototipul personajului care deține atât întrebările cât și răspunsurile, fiind punctul sensibil al celor doi frați Drăculea. El este reperul lor (mai mult al lui Radu decât al Ladei, căci aceasta dă mai multă dovadă de caracter, fiind capabilă să se rupă de el mai ușor), el este omul pe care îl iubesc dar pe care nu îl pot avea, el este dulcea și amara lor iubire, el este pieirea sufletelor celor doi. Nu este un personaj negativ, nu este rău, dar este conștient de puterea pe care o are și profită, fiind capabil să lase în urmă orașe dărâmate, răni sângerânde și inimi frânte. Iar pentru asta nu pot spune că este unul dintre personajele mele preferate.

„Radu nu se putea uita la chipul lui Mehmed fără iubire. El era tot Mehmed. Mehmed al lui Radu, cel mai vechi prieten al său. Și în pofida a tot și a toate, Radu nu avea să renunțe la el. Radu făcuse alegerea. Alesese să-l salveze pe Mehmed în dauna unui întreg oraș. Mehmed zâmbea și era soarele. Nazira avea dreptate. Mehmed era și mai mult, și mai puțin decât un om. Era cel mai mare conducător în generații întregi, era genial, era un bărbat pe care alți bărbați l-ar fi urmat până la moarte.”



Cea pe care o înțeleg și o admir cel mai mult este Lada. Deși mulți o percep ca fiind doar nemiloasă și fără inimă, eu am reușit să văd tristețea din spatele privirii ei ucigătoare, să-i citesc temerile și iubirea acolo unde alții au văzut doar foc și mistuire. De mică nevoită să se descurce singură, crescută fără dragostea de mamă, atât de esențială fetelor, și cerșind atenția tatălui lor, care i-a lăsat zălog la curtea otomană, urîndu-l apoi din tot sufletul ei chinuit pentru viitorul incert și sângeros pe care el le-a oferit celor doi copii ai săi, ca mai apoi să piardă pe veci Valahia și să fie trădat și în final omorât. Marcată de toate aceste lucruri, Lada încearcă să nu repete greșelile tatălui ei, dar mai ales să nu depindă de niciun bărbat – fiind sătulă să fie luată peste picior că este femeie și dorește să conducă. În ciuda acestui fapt, în ciuda dezamăgirilor pe care a fost nevoită să le îndure din partea bărbaților pe care i-a iubit – mai întâi tatăl ei, apoi Radu, apoi Mehmed, toți trădând-o și părăsind-o -, în ciuda acestei sensibilități, ea se poate baza necondiționat pe ienicerii ei, valahii ei care au fost de mici luați în slujba Imperiului Otoman – Petru, Bogdan, Nicolae și alții ca ei, cât și pe Huniade. Ironic, căci acesta a contibuit enorm la căderea tatălui Ladei, însă aceasta descoperă în el un bun strateg, sfătuitor și chiar un tată, aceasta mărturisindu-i că și-ar fi dorit ca tatăl ei să fie la fel de puternic, de hotărât și de curajos ca Huniade.

„Nu-ți dori să nu mai fii ceea ce ești (...). Acesta este cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru copiii noștri – să-i prefacem în străini cu speranțe mai bune decât am avut noi vreodată. Tatăl tău a fost un prost și un laș, însă alegerile lui te-au modelat în ființa grozavă care ești. Nu vreau să-mi închipui o lume în care tu să nu fii tu.

Ani la rând, Lada nutrise numai ură față de tatăl ei, pentru a îndepărta durerea cu care rămăsese pentru cât îl iubise. Dar în acea noapte din cortul ei, în timp ce plutea spre somn, se eliberă de o parte din ea. Deoarece și ea era recunoscătoare pentru cine era. Nu și-ar fi dorit ca nicio parte din ea să fie altfel.”

Lada este o eroină, cu siguranță, așa cum a fost și personalitatea după care autoarea s-a inspirat în momentul în care a creat acest personaj – Vlad Țepeș, în caz că încă nu v-ați dat seama despre ce vorbesc aici. Îi iubesc hotărârea de nestrămutat, îi ador caracterul înflăcărat, dreptatea de care dă dovadă. Da, este dură și brutală, dar tot ce face, face cu un scop – ea este singura care vrea tot ce e mai bun pentru țara ei, indiferent cum obține acel lucru, cât sânge este nevoită să verse în drumul ei. Pedepsește nedreptatea și hoția, vrea să înlăture un sistem nesănătos și corupt – lovind în marile familii de boieri, care destabilizează Valahia și se folosesc de cel care este pe tron pentru ca lucrurile să fie în favoarea lor, nu a țării și a poporului. Lada este acel personaj care sacrifică părți din propriu-i suflet pentru a deveni mai puternică, pentru a nu se lăsa manipulată, pentru a se căli în luptă. Ea dă totul și pariază totul pe o carte, având lângă ea doar o mână de oameni cărora le-a câștigat loialitatea și respectul – bărbați care o urmează în ciuda faptului că este  femeie. Am tot respectul pentru acest personaj greu încercat, plămădit din foc și cu o voință ce mută munții din loc.



„Lada se gândi la ogoarele fără grâne. La drumurile lipsite de negoț. La ochii goi și la burțile goale. La leșurile de lângă zidurile Constantinopolului acum. La pământurile înghițite de Transilvania și Ungaria. Promisese poporului o țară mai bună. O țară mai puternică. Și acum, în sfârșit, înțelegea cum să o creeze. Nu existau compromisuri, nici căi blajine. Nu avea să-și păstreze puterea în chipul în care toți ceilalți o făcuseră înaintea ei, deoarece ea era ca nimeni altineva dinaintea ei.”

„Te voi face mândru. Nimeni nu va fi mai brutal decât mine. Nimeni nu va fi mai nemilos. Și nu voi înceta niciodată să lupt.”

„Sunt Lada Dracul și voi fi prinț. Nu era o domniță. Era un dragon, iar această țară întreagă avea să o știe înainte de sfârșit.”

Pe lângă aceste trei magnifice personaje, multe altele își revendică dreptul de a fi iubite și înțelese de către voi, cititorii. Huniade cu al său fiu, valahii Ladei și doica acesteia - Oana, Nazira, Ciprian, Constantin și mulți alții contribuie la creionarea acestei povești minunate, captivante.

Acum mă înalț este o carte de nota zece, o poveste întunecată, dar și frumoasă, perfectă, obsedantă, delirantă. Cu personaje memorabile, perfect de imperfecte, cu acțiune ce-ți taie răsuflarea, cu răsturnări de situație și lupte acerbe, Kiersten White știe cum să-și atragă cititorii în vârtejul numit Saga Cuceritorului. Cucerește și lovește drept în sufletul cititorului, care va sta ca pe jar în timpul lecturării volumelor. În mod clar, nu trebuie să ratați această serie !

Mii de mulțumiri editurii Corint/ Leda Edge pentru acest minunat volum. Cartea o puteți achiziționa de aici. 


Share this:

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu