„Vila îl cheamă la ea. Zidurile ei roșii, treptele albe, grilajele de bronz, o copilă care dansează..toate acestea se prefac în vârtejuri. Drumul de piatră de sub picioarele lui îl știe, îi cunoaște mirosul mâinilor – cerneală și hârtie de la gazete – și parcă îl împinge să ajungă mai repede. Este vânzătorul de ziare Lefteris Zevgos, un val al marelui bulevard care se sparge și revine, o maree care pornește de la ulițele strâmte din Cartierul apusenilor și ajunge până la vila lui Allarini, în fiecare zi tot la fel: un reflux zgomotos care strigă titluri de gazete în cinci limbi, un val al străzii care vuiește cu vocea lui.”

Cea mai complexă carte de ficțiune istorică citită în ultima perioadă, Câteva nopți și încă una, de Isidoros Zourgos ,mi-a oferit o poveste de iubire ce transcede timpul, folosită drept pretext pentru istoria unui oraș măreț și pestriț prin amestecul său multicultural și multireligios: Salonicul. Mai exact, Salonicul anilor 1900, perioadă în care orașul grecesc se afla sub talpa Imperiului Otoman, grecii ocupând posturi mărunte, în timp ce diversele naționalități otomane și occidentale trăiau în belșug și armonie. Anul 1909 îl poziționează pe sultanul Abdul Hamid al II-lea în Salonic, în cartierul Exohes. Detronarea acestuia este prilej de zarvă în oraș, căci lumea se îndreaptă spre Vila Allatini cu dorința adâncă și speranța de a zări sau surprinde câte ceva din viața misterioasă a lui Abdul-Hamid și a familiei sale. Dar nu se vede nimic, oricât ar încerca să străbată cu privirea distanța și zidurlile vilei. Totul este învăluit într-un mister absolut.

Așadar, avem un personaj (odinioară) impunător, al cărui destin este frânt, ajungând să fie închis într-o vilă impunătoare, acest episod cu care începe cartea find pretextul unei impresionante povești de dragoste, ce transcede timpul și orice imaginație: cea dintre Lefteris Zevgos și Mirza, sau cei care, mai târziu, vor deveni Eugène Girdot și Jeni.

„Cine auzise vocea sultanului tremurând de emoție precum flacăra opaițului, cine ascultase foșnetul rochiei ei în timp ce dansa nu-și putea dori altceva decât să schimbe viața pentru totdeauna.”

Lefteris Zevgos este fiul unui grădinar, iar la vârsta de 11 ani ajunge la rândul lui grădinar, dar și vânzător de ziare. Cu o aprigă dorință de a-și depăși condiția nu tocmai fericită, micul ștrengar se infiltrează în interiorul vilei și devine martorul tăcut al nopților în care sultanul exilat deapănă povești din propria-i viață unei copile exuberante, Mirza, fiica unui turc sus-pus. Aceste nopți fermecătoare, cu iz de basm, dar și de adrenalina indusă de posibilitatea de a fi prins în flagrant delict, îl transformă pe micul Lefteris și îi modelează destinul în nenumărate moduri semnificative, pe care cititorul le va descoperi de-a lungul celor 500 de pagini.

M-am delectat cu farmecul de povestitor al autorului, care are capacitatea de a te transpune direct în poveste, în acea epocă și în acel cartier străbătut pe rând de liniște, farmec și tradiție, apoi de nesiguranțe, războiae și crime odioase. Acțiunea cărții, întinsă pe parcursul a 70 de ani, concentrează destinul unor personaje ce se pierd și se regăsesc de nenumărate ori, prinse în zbuciumul unor ani sufocați de schimbări continue și războiae brutale. Se știe că anii care trec peste oameni îi schimbă în diverse moduri, însă luptele lipsite de sens, logică, pervertesc crunt omul, aducându-l în stări și ipostaze greu de imaginat.

„Războiu-i ca marile camioane ce-nghit benzină cu vadra. Oamenii sunt comustibili pentru război.”

Destinul lui Lefteris Zevgos este despicat fir cu fir, pas cu pas. Autorul nu face doar radiografia unui oraș trecut prin ani de război, ocupații și alianțe neașteptate, ci și o succintă analiză a psihologiei umane, iar personajul principal masculin, Lefteris, este precum o sursă nesecată de inspirație, oferind autorului o pânză pe care să își desfășoare creatia, iar cititorului, nenumărate momente de reflecție referitoare la viață, liber arbitru, ambiție, putere și dragoste, moralitate, război, singurătate și moarte.

Am apreciat stilul de scriere complex și vizual al autorului, grandoarea subiectelor atinse și legătura incontestabilă dintre personaje, ale căror destine se împletesc și se desfac în felurite moduri semnificative. Cu toate acestea, nu am reușit să mă atașez de vreun personaj, deși aproape toate se remarcă prin ceva anume. Nu de puține ori mi-au părut a fi reci, îndeosebi Lefteris, care la început, în anii lui mici, este întruchipat drept razvrătit și ambițios, ceea ce îl ajută să își depășească condiția socială, însă mai apoi este măcinat de o continuă ambiție nesănătoasă și sete pentru putere, poziții și bani, conferindu-i o alură de om rece, calculat, de care nu te poți atinge și care nu a știut să lupte pentru dragoste, ci s-a lăsat orbit de putere și influențat de alte personaje.

La polul opus, personajul feminin principal, Mirza, cea de care se va îndrăgosti pentru eternitate un băiețel de 11 ani, ocupă mai puțin spațiu în poveste, spre dezamăgirea mea, căci este un personaj promițăor, despre care aș fi vrut să aflu mai multe. M-a impresionat modul în care ea se sacrifică de tânără pentru a-și salva omul iubit, suferind apoi o viață întreagă consecințele alegerilor personajelor masculine, care se impun neîncetat în viața ei. La fel de mult am rămas impresionată de îndârjirea pe care o arată câțiva ani mai târziu, când înfruntă forțe întunecate în speranța de a-și salva casa ce odinioară i-a fost cămin, casa situată în cartierul Exohes.

„Ceea ce rămâne în urmă nu sunt oamenii. Aceștia se consumă devreme, ca un coniac bun într-o noapte ploioasă.”

„În Exohes există un ceas care s-a oprit și așteaptă ca cineva să-l întoarcă.”

Dezvăluirile din capitolele finale m-au luat prin surprindere, căci după toate luptele petrecute, nu mă așteptam la o asemenea încheiere. O finalitate care nu este neapărat nici fericită, dar nici tragică. Doar este. Există într-un mod natural, după 70 de ani de tumult, supraviețuire, lupte brutale și destine frânte, ani zbuciumați, dar și speranțe, prietenii și relații complicate.

Recomand cartea celor care vor să cunoască o mică bucățică din istoria unui oraș greu încercat, celor care vor să redescopere cât de insignifiant, dar totodată măreț este destinul uman, dar și celor care iubesc ficțiunile istorice bine scrise.  

Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro pentru că au făcut posibilă lectura acestui roman. Pe Libris.ro găsiți titlurile preferate la un clik distanță, atât în limba română, cât și în limba engleză.

  „Vila îl cheamă la ea. Zidurile ei roșii, treptele albe, grilajele de bronz, o copilă care dansează..toate acestea se prefac în vârtejuri....

„În viața reală, spre deosebire de cărțile de istorie, poveștile ne parvin nu în întregime, ci în fărâme și bucățele, episoade disparate și ecouri incomplete, o frază întreagă ici, un fragment colo, un indiciu ascuns printre ele. În viața, spre deosebire de cărți, trebuie să ne țesem poveștile din fire la fel de subțiri ca venele ce străbat aripile unui fluture.”

Anul acesta m-am îndrăgostit profund și iremediabil de scriitoarea de origine turcă Elif Shafak, care este una dintre cele mai puternice voci ale secolului, cărțile și prezența ei la diverse evenimente culturale și sociale fiind extrem de apreciate de publicul de pretutindeni.

Prima carte citită de la ea, „10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie”, a cărei recenzie o puteți citi aici, m-a emoționat peste măsură și m-a făcut să realizez ce scriitoare valoroasă este Shafak. Trei titluri mai târziu, datorită prietenilor de la Libris.ro, am avut șansa să pătrund în lumea unui alt roman semnat Shafak, „Insula copacilor dispăruți”, tradus destul de recent la editura Polirom.

Deopotrivă ficțiune istorică și poveste de dragoste, cartea urmărește destinul tragic al unui grec și al unei turcoaice, doi adolescenți care trăiesc o poveste plină de iubire, patimă, dar și suferință și deziluzii. Acțiunea cărții începe în anul 1974, anul invaziei turcești în Cipru, supranumită insula copacilor dispăruți – o insulă care este martora nenumăratelor conflicte istorice și a unor povești de viață pe cât de tragice, pe atât de captivante. Războiul și dragostea se întrepătrund sub diverse forme, până la contopire, cuprinzând întreaga natura, cu tot ce înseamnă ea. Aici nu doar oamenii își deapănă poveștile, ci și natura, o găselniță interesantă și inedită din partea autoarei fiind aceea de a reda o parte din acțiunea poveștii prin intermediul unui copac – mai exact, a unei smochinițe de aproape 90 de ani. Să citești o carte din perspectiva unui narator arboricol, dar care exprimă atât de multe sentimente și emoții intense, este o experiență deosebită. Shafak, o apărătoare ferventă atât a imigranților, cât și a naturii, a împletit povestea unui copac ale cărui rădăcini sunt smulse din locul natal cu cea a tinerilor îndrăgostiți, unindu-le destinele într-un mod unic și original, cum numai ea este capabilă să facă.

„Singurătatea e o invenție a oamenilor. Copacii nu se simt niciodată singuri. Oamenii cred că știu sigur unde se termină propria ființă și unde începe cea a altcuiva. Cu rădăcinile lor încurcate și prinse sub pământ, înlănțuite de cuperci și bacterii, copacii nu se leagănă cu asemenea iluzii. Pentru noi, totul se întrepătrunde.”

Am savurat capitolele redate din perspectiva Smochiniței, glasul suav al acestui copac, inteligența lui profundă. Am aflat mai multe detalii despre viața copacilor, cât de sublimă este ea, cât de puternice și importante sunt legăturile dintre diferitele specii de arbori, alte organisme și specia umană, cum se întrepătrunde totul, cât de binecuvântați suntem că putem coexista cu minunățiile naturii și cât de trist este că omenirea nu a știut niciodată cum să- i protejeze și sa-i aprecieze darurile oferite, semănând în schimb haos și distrugere.

De distrugere și schimbări negative au parte și cei doi tineri când războiul civil izbucnește, luând cu el toate momentele frumoase petrecute în taină în interiorul tavernei Smochinița fericită, locul în care dragostea, mâncarea, dansul și voia bună își făceau sălaș, umplând inimile mușteriilor de bucurie și speranță. Concomitent cu relația dintre Kostas și Defne se mai petrece încă o poveste de iubire, între două persoane interesante și deosebite – patronii tavernei, doi bărbați legați printr-o relație înduioșătoare, foarte profundă, însă tragică, prin natura ei clandestină.

„Poate ce se spune despre fericire e adevărat, la urma urmei: e molipsitoare. Într-o tavernă care se chema Smochinița fericită, cu un copac înflorit în mijloc, era greu să nu te simți plin de speranță.”

Acțiunea oscilează între trecut și prezent – o altă caracteristică interesantă a cărților lui Shafak, pe care personal o ador, căci conferă veridicitate, profunzime și o mare doză de mister, cititorul neputând să lase cartea jos pe măsură ce planurile temporale altrenează, iar povestea capătă substanță. Astfel, dacă trecutul ne oferă detalii despre cele două cupluri, prezentul ne-o aduce la cunoștință pe tânăra Ada, rodul iubirii dintre Kostas și Defne. Aceasta s-a născut și a crescut în Londra, departe de locurile natale ale părinților ei, și nu își cunoaște rădăcinile – este un copil dezrădăcinat, crescut fără informații despre strămoșii și rudele ei, care încerarcă din răsputeri să umple golurile lăsate de familia sa – iar paralela pe care o face autoarea cu micul smochin din curtea londoneză, la fel de dezrădăcinat ca și Ada, adus în bagaj de către tatăl fetei în momentul în care fuge din Cipru, este absolut superbă.

„Oamenii presupun că diferența dintre optimiști și pesimiști ține de personalitate. Dar eu cred că totul se reduce la o neputință de-a uita. Cu cât ești în stare să reții mai mult, cu atât șansele să fii optimist sunt mai slabe.”

În stilul caracteristic, plin de emoție, profunzime și lirism, autoarea creează încă o poveste deosebită despre iubire, identitate, importanța cunoașterii rădăcinilor noastre, fragilitatea vieții în contextul unui război iminent, puterea acceptării iubirii sub toate formele, importanța naturii înconjurătoare și a rolului sublim pe care aceasta o are în viețile noastre guvernate de haos și incertitudine, tragismul traumelor transgeneraționale și cum pot acestea să curme vieți și să distrugă generații întregi.

„La urma urmei, toți ne amintim din același motiv pentru care încercăm să uităm: ca să supraviețuim într-o lume care nici nu ne înțelege, nici nu ne prețuiește.”

Dacă sunteți în căutarea unei cărți care să vă ofere lecții de viață prețioase, recomand cu încredere cărțile autoarei Elif Shafak, căci sunt unice și valoroase în literatura contemporană.

Mulțumesc încă o dată prietenilor de la Libris.ro pentru acest exemplar. Pe Libris.ro găsiți titlurile lui Shafak atât în limba română, cât și în limba engleză.

  „În viața reală, spre deosebire de cărțile de istorie, poveștile ne parvin nu în întregime, ci în fărâme și bucățele, episoade disparate ș...

„Viața e un șir de alegeri pe care le-am face altfel dacă ne-ar fi dat s-o luăm de la capăt.”

Nu refuz niciodată o carte de ficțiune istorică bine scrisă și documentată, căci adevărul care se împletește cu ficțiunea oferă atât de multe unui cititor avid după cunoaștere, încât acest gen literar este cu ușurință iubit și apreciat de mai toți cititorii, indiferent de preferințele ori vârstele acestora. Așadar, după ce m-am documentat puțin despre noua carte a scritorului, scenaristului și regizorului francez Jean-Baptiste Andrea, „Mereu cu gândul la ea”, premiata în 2023 cu premiul Goncourt, nu am stat pe gânduri și am adăugat titlul pe lista dorințelor, chiar în fața altor romane ce își așteaptă nerăbdatoare rândul..

Deopotrivă ficțiune istorică, roman de dragoste și roman dedicat iubitorilor artei, „Mereu cu gândul la ea” este o lectură ambițioasă despre puterea prieteniei, ambiție și curaj, dragoste obsesivă, faimă și putere, pericolele traversării unei perioade întunecate din istoria Italiei dominate de fasciști.

Scriitura lui Andrea este concisă, ascuțită precum loviturile unei dalte, fermecătoare și atractivă, iar cele peste 400 de pagini ale romanului atestă capacitatea acestuia de a construi o poveste interesantă, petrecută pe parcursul multor ani, începând cu primii ani ai copilăriei personajului masculin principal – Mimo Vitaliani, pe numele său complet Michelangelo (un nume predestinat), până la moartea acestuia.

Mimo este un personaj nonconformist, plin de contradicții, creionat într-un mod cât se poate de realist și original: este un copil născut într-o familie săracă, ajuns ucenic pentru un oportunist tăietor în piatră în urma unui șir de evenimente nefavorabile - moartea tatălui, a cărui pasiune pentru sculptură a moștenit-o, și părăsirea mamei, incapabilă de a-l întreține singură. Odată ajuns în Italia, Mimo, prin trudă, sudoare și sacrificii, ajunge să stăpânească la perfecție arta sculpturii, nu înainte de a cunoaște ce înseamnă fățărnicia și nimicnicia oamenilor, de a îndura cele mai înjositoare momente și de a afla ce preț trebuie să plătească pentru recunoașterea talentului și a muncii sale.

Arta – sculptura – ocupă pentru Mimo un loc special în suflet, îl înnobilează și îi deschide nenumărate oportuntăți, îi aduce recunoaștere, bani și încredere, însă adevăratul moment ce îi definește pe deplin existența și i-o modelează în nebănuite feluri este momentul în care destinul i se intersectează cu membra unei famili extrem de influente și puternice: Viola Orsini. Încă din primele interacțiuni, cei doi devin prieteni apropiați, ajungând să se numească gemeni cosmici, termen inventat de îndrăzneața Viola.

„Nu există Mimo Vitaliani fără Viola Orsini. Însă există Viola Orsini fără să fie nevoie de nimeni altcineva.”

Exuberantă, ambițioasă și extrem de inteligentă, Viola este un personaj aparte, remarcându-se prin ambiția ei de a își depăși soarta de tânără femeie născută într-o familie privilegiată, destinată căsătoriei și procreării. Este considerată vrăjitoare, ciudată din cauză legăturii pe care o are cu o ursoaică salvată de la moarte și puțin imatură din cauza dorinței sale de a studia și de a ajunge pilot. Inevitabil, prin firea-i excentrică și nonconformistă, ajunge fie îndrăgită, fie arătată cu degetul. Sălbatică în gândire și faptă, Viola atrage în urma ei un episod nefericit, care îi va hotărî soarta și o va transforma într-o fire docilă, de nerecunoscut în fața prietenului ei intim, Mimo, alături de care se avânta cu putere în cele mai savuroase năzbâtii. Cu timpul, deși vor fi despărțiți pe perioade lungi, cei doi își vor influența reciproc viețile, în special parcursul tânărului sculptor luând avânt datorită, în parte, talentului său, dovedit mai întâi prin intermediul unui cadou dăruit Violei de ziua acesteia, dar și influenței de necontestat a familiei Orsini. Deopotrivă binecuvântare și blestem, familia Orsini ajunge să influențeze parcursul micului Mimo până în momentul în care cititorul îl găsește într-o abație, așteptându-și sfărșitul – acesta fiind, de fapt, capitolul cu care autorul își începe cartea.

„Ab tenebris, ad lumina. Orsinii rămâneau fideli devizei lor. Din întuneric, spre lumină.”

Astfel, pe fundalul mai multor episoade istorice reale, precum Primul Război Mondial, preluarea puterii de către fasciști, decăderea Italiei, se desfășoară o poveste de dragoste interzisă și complicată, dictată de nesiguranțele epocii, diferențe de statut, războaie externe dar și nesiguranțe și îngrădiri emoționale.

Deși am apreciat atât imaginația și talentul autorului, cât și temele delicate abordate, mă așteptam la o mai mare profunzime, la personaje de care să mă atașez și de care să îmi peste cu adevărat, la o lectură memorabilă din toate punctele de vedere, căci este atât de apreciată și recomandată. Câteva lucruri nu au funcționat pentru mine: nu puține au fost momentele în care m-am simțit plictisită, de parcă autorul nu reușea deloc să îmi mențină atenția. Cel mai mult m-a deranjat că nu am reușit să am o conexiune cu personajele. Cu excepția Violei, care m-a intrigat și cu care am rezonat o mare parte din timp, toate celelalte personaje nu m-au convins decât într-o foarte mică măsură, nereușind să le înțeleg pe deplin. Mi-aș fi dorit ca din paginile acestei cărți atât de promițătoare prin subiectele abordate să răzbată mai multă emoție și profunzime. Uneori, am simțit că autorul nu stăpânește pe deplin arta povestirii, redând povestea într-un mod destul de pasiv, chiar rece uneori. Cu toate acestea, nu contest unicitatea poveștii ori scriitura reușită, ci doar lipsa acelei emoții pure pe care am întrezărit-o doar în etapa incipientă a cunoașterii celor doi protagoniști.

„Viola era demiurgul vieților noastre, le organiza după bunul ei plac, cu un trosnet din degete sau cu un zâmbet.”

M-am bucurat că am avut ocazia de a parcurge acest roman promițător și am să recomand cartea tuturor celor care sunt atrași de artă, ficțiune istorică și romane de dragoste realist construite. Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro pentru oportunitatea de a împărtăși cu voi aceste impresii. Nu uitați că pe Libris.ro găsiți o selecție ofertantă de cărți în limba română și engleză.

  „Viața e un șir de alegeri pe care le-am face altfel dacă ne-ar fi dat s-o luăm de la capăt.” Nu refuz niciodată o carte de ficțiune ist...

„Când bărbații o întrebau de ce insistă să-și scrie numele „Leila” și dacă prin asta încearcă să pară mai occidentală sau mai exotică, ea râdea și le răspundea că într-o zi fusese la bazar și dăduse „y”-ul din „yokkluk” (absență) pe „i”-ul din „imar” (fericire), atâta tot.”

 „Durerea e o rândunică. Într-o zi te trezești și crezi că a dispărut, însă doar a migrat în altă parte să-și încălzeasccă penele. Mai devreme sau mai târziu se întoarce și ți se cuibărește din nou în suflet.”

Ce se întâmplă cu noi după ce murim? Trupul rămâne o carcasă goală, îngropat în pământ sau incinerat, sau poate, în anumite circumstanțe, dăruit ofrandă mării, spre a completa frumusețea și unicitatea naturii încojurătoare. Însă ce se întâmplă cu sufletul nostru? Își poate el găsi pacea eternă? Dar mintea noastră? Se oprește brusc, in acelasi timp cu toate celelalte organe, din a mai produce gânduri? Și unde ajung toate aceste gânduri, cui le lăsăm, ni le mai poate afla cineva, dacă noi nu le mai putem reda prin cuvinte, dacă suntem absolut singuri în mintea noastră, în ultimele secunde din existența aceasta efemeră?

Pornind de la numeroasele cercetări științifice conform cărora creierul este capabil de o activitate persistentă timp de câteva minute de la moartea omului, cea mai mare perioadă de timp fiind de până la 10 minute și 38 de secunde, celebra scriitoare de origine turcă Elif Shafak brodează o poveste impresionantă despre viață, moarte și ce se află între aceste două stări.

Este prima carte scrisă de Elif Shafak pe care o citesc și o voi purta în suflet și în minte mulți ani de acum înainte. Prin scrierea de față, Elif m-a convins că este o scriitoare valoroasă și autentică, ce oferă cititorului o experiență ce se remarcă prin calitate, profunzime și o amplă viziune asupra vieții și umanității. Cu empatie și o foarte mare blândețe, Elif creează o poveste emoționantă și tulburătoare centrată pe bucuriile și amarăciunile vieții, destin și voințe, familie și prieteni, punând în antiteză toate aceste elemente și arătând cum viața, în nemărginita ei profunzime, țese soarta oamenilor, unindu-i, influențându-i și despărțindu-i prin ițe care sunt, de cele mai multe ori, invizibile, nimeni neștiind cu adevărat pe ce căi îi va umbla aceasta.

Încă din descreirea de pe copertă, aflăm cum Leila Tequila – o tânără prostituată- este omorâtă undeva la periferia Istanbulului și aruncată în spațiul destinat gunoaielor – o soartă cumplit de crudă, în ciuda opiniei unora, conform căreia o persoană cu o astfel de îndeletnicire, nu merită a fi deplânsă prea mult. Un mic detaliu oferit de autoare la finalul cărții informează cititorul cum, până în anii 1990, codul penal al Turciei stipula reducerea cu o treime a pedepsei violatorilor dacă se demonstra că victima era prostituată, pe motiv că violul nu are cum să agraveze starea fizică sau mentala a unei prostituate. O realitate absolut înfiorătoare !

„Într-o țară în care adesea se făcea dreptate mult prea târziu, dacă se mai făcea vreodată, mulți cetățeni căutau să se răzbune singuri, plătind durerea cu o durere și mai mare. Doi ochi pentru un ochi, o falcă pentru un dinte. Nu că infracțiunile ar fi fost premeditate – majoritatea erau comise total impulsiv. O privire percepută ca lascivă putea fi motiv de omor. Un cuvânt înțeles greșit putea servi drept pretext pntru vărsare de sânge. Instanbulul făcea crima mult mai ușoară, iar moartea și mai și.”

După ce inima și alte organe încetează să-i mai bată, Leila descoperă, cu stupoare, că mintea ei încă mai funcționează, chiar pe repede-nainte, rememorând episoade importante și oferind cititorilor tabloul complet al vieții ei și a persoanelor apropiate ei, în special al familiei care a traumatizat-o și al prietenilor ei – cinci la număr – care, la polul opus, i-au oferit iubire și siguranță.

Astfel, cititorul are ocazia de a cunoaște un personaj feminin impresionant, construit din lumini și umbre, bucurii și suferințe, iubire și cicatrici, solitudine și exuberanță. Fiind de mică înzestrată cu acea inteligență emoțională, cu profunzime și acea intuiție feminină denumită al șaselea simț, pe care, din păcate, multe femei ajung să o înăbușe, forțate de circumstanțe, dar mai ales de această societate defectă, lipsită de umanitate și crudă cu femeile, Leila este dureros de conștientă de lipsurile familiei sale și de nedreptățile unei societăți patriarhale, care pedepsește inteligența și dorințele femeilor, le înăbușă vocile și drepturile, le fură chiar și libertatea și sănătatea fizică și psihică. Traumatizată încă de la vârsta de 6 ani, Leila cunoaște ce înseamnă osânda, fiind pedepsită pentru păcatele adulților din familia ei. Supraviețuitoare din fire și cu o mare putere interioară, Leila fuge din micul oraș natal și se refugiază în grandiosul Istanbul – care, după cum imediat va afla, nu este chiar orașul libertății și păcii la care spera. După multe alte încercări și mâini necruțătoare din care trebuie să evadeze, Leila cunoaște ce înseamnă adevărata iubire prin intermediul a cinci persoane care apar în viața ei în acel fel straniu și minunat în care numai hazardul ne permite să intrăm în viețile altor oameni, să le cunoaștem cele mai profunde năzuințe și să ne putem vindeca cu ajutorul lor – și ele cu al nostru.

„Era o străină și, ca toți străinii, purta cu ea umbra unui altundeva.”

Relația dintre cele 6 personaje este una dintre cele mai umane și pline de însemnătate din câte am întâlnit în cărțile de ficțiune. Este dovada că, uneori, sângele apă se face, iar prietenii  pot deveni mai importanți decât familia de sânge. Ce au în comun aceste persoane atât de diferite, venite din colțuri îndepărtate ale lumii? Ura oamenilor – sunt neînțelese pentru că sunt diferite, sunt abuzate fără milă și  fiecare dintre ele a fost privată de libertate, fiind tratate cu mai puțină considerație decât un obiect. Împreună devin o forță, se alină și se ajută reciproc, își acceptă și respectă unii altora viețile și neajunsurile, toate acestea în timp ce se lovesc în continuare de forțe exterioare negative.

Pe lângă povestea Leilei si a prietenilor ei, Elif mai spune și o altă poveste, aceea a Istanbulului, acest oraș în continuă schimbare, care a suferit enorm și încă o mai face, pradă unor evenimente istorice marcante, ce au avut mereu consecințe negative asupra femeilor și copiilor, minorităților și refugiaților. Am apreciat enorm temele istorice și politico-sociale și am descoperit cum un autor memorabil, precum Shafak, poate îmbina aceste subiecte cu altele la fel de delicate, precum condiția femeii în societate, abuzurile sexuale și psihice, traumele în familiile patriarhale, furtul autonomiei și libertății persoanelor vulnerabile.

„Nalan avea senzația că religia – și puterea, și banii, și ideologia, și politica – acționa și ea ca o glugă. Toate superstițiile, profețiile și credințele îi împiedicau pe oameni să vadă, ținându-i sub control, dar în lăuntru le slăbeau în asemenea măsură încrederea în sine, încât acum se temeau de orice.”

“Dacă exista un Dumnezeu în ceruri, probabil râdea cu lacrimi de o rasă capabilă să fabrice bombe atomice și să dezvolte inteligența artificială, dar care încă nu se simțea în largul ei pe subiectul propriei mortalități și nu era în stare să-și dea seama ce să facă cu morții ei. Ce jalnic era să încerci să împingi moartea la marginea vieții când ea se afla în chiar miezul lucrurilor.”

Întreaga poveste s-a simțit ca o gură proaspătă de aer, căci, deși răzbate multă suferință din poveștile personajelor, la final am rămas cu un sentiment acut de speranță – speranța că bunătate nu este pe deplin pierdută, că suferința poate fi transformată în bucurie, că soarta ne-o facem și cu mâna noastră și trebuie să fim atenți cum și lângă cine ne trăim cei mai frumoși ani din viață.

„10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie” este o carte memorabilă, ce își are propria voce și însemnătate într-o lume care, de multe ori, a dovedit că și-a pierdut verticalitatea, omenirea și empatia. Este o odă închinată stranietății vieții și certitudinii morții, într-o lume care a uitat să aprecieze ființele umane.

Recomand cartea tuturor celor care doresc o lectură memorabilă, emoționantă și inteligent scrisă. Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro pentru exemplarul oferit spre recenzie. Pe Libris.ro găsiți cărțile scriitoarei Elif Shafak, atât în limba română, cât și în limba engleză.

  „Când bărbații o întrebau de ce insistă să-și scrie numele „Leila” și dacă prin asta încearcă să pară mai occidentală sau mai exotică, ea ...

„În zilele noastre, viața este atât de aglomerată și de plină de factori perturbatori, încât, uneori, lucrurile mărunte, ca de exemplu să privești focul într-o zi ploioasă, oferă multă desfătare.” – Catherine, Prințesa de Wales

Robert Jobson, poreclit și nașul reportajelor regale de către The Wall Street Journal, este corespondent regal și membru acreditat al grupului de jurnaliști din Marea Britanie, având acces la Casa Regală si oportunitatea de a observa îndeaproape conduita familiei regale, în special a tinerei Kate Middleton, devenită între timp prințesă de Wales. Această împrejurare favorabilă a condus la scrierea acestei cărți, prin care autorul dorește să împărtășească publicului de pretutindeni informații sută la sută reale, separând astfel adevărul de supozițiile tabloidelor.

Întotdeauna am fost atrasă de poveștile regale și doresc să cunosc în profunzime tot ce ține de acest subiect. Țin foarte mult la acuratețea informațiilor, pentru că dezinformarea mă întristează și mă enervează în egală măsură, așadar am fost fericită să aflu de apariția acestei cărți și nerăbdătoare să-i descopăr secretele. Admirația mea pentru tânăra Middleton a început acum câțiva ani, pe când nu era atât de cunoscută, însă tabloidele se țineau scai de ea, datorită apropierii de prințul Wiliam. M-a cucerit prin prestanța, verticalitatea și empatia de care dă dovadă, prin inteligență, rafinament și bun gust. Din punctul meu de vedere ea nu este, așa cum spune titlul cărții, (doar) viitorul monarhiei britanice, ci și un model de urmat pentru oricine, fie că acea persoană face sau nu parte dintr-o familie regală, este sau nu este figură publică. În orice caz, cu ea și cu William, moștenitorul tronului, viitorul Marii Britanii sună promițător.

Catherine provine dintr-o familie modestă, însă care pune principiile și valorile mai presus de orice. Kate și frații acesteia au beneficiat de o educație exemplară, părinții lor oferindu-le tot ceea ce este necesar pentru ca un copil să devină un tânăr, iar mai apoi un adult cu mentalitate sănătoasă și caracter frumos. După cum Kate recunoaște, este obligatoriu ca începuturile copiilor să fie caracterizate deopotrivă de joacă, sport, educație și insuflarea unei mentalități sănătoase și pozitive. Iar modele sănătoase tânăra Kate a avut din belșug, atât în familie, cât și mai târziu, în cadrul Facultății de Istoria Artei din Scoția pe care a absolvit-o cu rezultate excelente. Perioada facultății coincide cu momentul în care l-a întâlnit pe prințul moștenitor William, absolvent al aceleiași universități, între ei formându-se încă de atunci, de la începutul anilor 2000, o frumoasă și trainică relație.

De aici parcursul tinerei a luat o turnură incredibilă – cu nenumărate suișuri și coborâșuri, cu momente încununate de realizări și fericire, dar și cu situații provocatoare, uneori chiar destabilizatoare. În primul rând, presa a arătat o lipsă de respect față de intimitatea celor doi, creând o mare presiune asupra tinerei, nefamiliarizată cu atât de multă atenție – atenție ce se transforma uneori într-o adevărată hărțuire. Situația aceasta îngrozitoare asemuită cu o vânătoare de vrăjitoare a fost înăbușită de către William și restul familiei regale, care au mers pe cale legală pentru a-și redobândi intimitatea și liniștea. Frica și traumele prințului moștenitor s-au reactivat când și-a văzut iubita hărțuită în același mod în care mama acestuia, prințesa Diana, a fost tratată, rezultatul fiind binecunoscutul accident tragic în care aceasta și-a pierdut viața.

Din fericire, tânăra a reușit să depășească cu înțelepciune și calm toate momentele-cheie, concentrându-se să își croiască un drum plin de semnificație. Catherine investește foarte mult în acțiuni caritabile pentru copii și tineri ajutându-i pe aceștia să își construiască un viitor decent. Aceasta vorbește ori de câte ori are prilejul despre importanța educației și a sănătății și cum toți oamenii ar trebui să beneficieze de șanse egale în viață. Pasionată și practicantă de sport, Kate inspiră tinerii înspre acest domeniu, implicându-se și aici în proiecte. De asemenea, iubitoare de arte, încurajează creativitatea copiilor de pretutindeni. Curând viitoarea prințesă ajunge să aibă un palmares impresionant în domeniul acțiunilor caritabile, fiind un model și o sursă neobosită de inspirație.

„Trecerea lui Kate Middleton la statutul de ducesă de Cambridge, iar apoi la cel de Alteța Sa Regală Catherine, prințesă de Wales, este cu adevărat remarcabilă după orice standarde.Dacă s-ar fi născut cu 50 de ani mai devreme, o călătorie ca a ei, demnă de un basm, nu ar fi fost posibilă. Nu o fi avut ea un condur de cleștar care să i se potrivească perfect pe piciorul delicat dar, în multe privințe, povestea ei este cea a Cenușăresei zilelor noastre.”

Datorită firii ei plăcute, valorilor pe care le susține, implicării ei în proiecte umanitare și a decenței de care dă dovadă, Catherine ajunge să fie iubită și prețuită atât de familia regală, cât și de publicul internațional, fiind o imagine constantă în tabloide, o imagine care denotă eleganță și stabilitate într-o lume în care celebritățile se remarcă prin scandaluri și decăderi. Cu trecerea anilor, cuplul, care și-a anunțat logodna în 2010, după o perioadă de curtare de mai bine de opt ani, primește tot mai multe responsabilități, cei doi fiind trimiși să reprezinte familia regala britanică în afara granițelor țării, pentru a întări relațiile cu monarhia. Toate aceste călătorii sunt încununate de succes, iar efortuile cuplului sunt remarcate cu ușurință, cei doi fiind carismatici, empatici și foarte pregătiți pentru rolurile lor. Curând, cei doi primesc titulatura de duce și ducesă de Cambridge, iar nunta lor are loc în anul 2011, la Catedrala Westminster.

După opt ani de căsnicie, regina Elisabeta, bunica ducelui William, o numește pe Catherine Doamnă a Marii Cruci a Ordinului Regal Victorian, decizie prin care Regina dorește să-i mulțumească Catherinei pentru loialitatea ei nestrămutată și respectul pe care l-a afișat mereu în fața tuturor, reprezentând cu onoare și succes familia regală. Fericirea cuplului este ccompletată de venirea pe lume a celor trei copilași.

Evenimentele pozitive sunt, din păcate, umbrite de neînțelegerile cu fratele mai mic al ducelui William, Harry. Deși apropiați vreme îndelungată, relația devine tumultoasă din momentul în care iubita și mai târziu soția lui Harry, actrița americană Meghan, își manifestă influența asupra lui Harrry, cei doi ajungând în curând să se situeze la polul opus valorilor impuse de familia regală, dorind să beneficieze doar de privilegii, dar fără răsponsabilități, adoptând viziuni care nu ar fi făcut cinste statutului lor. Ordinea din Casa de Windsor trebuia protejată, iar Regina Elisabeta și fiul acesteia, Charles, decid să protejeze instituția pe care o servesc, în detrimentul relației cu nepotul, respectiv fiul Harry.

De asemenea, prețiozitatea Catherinei poate fi ușor remarcată și datorită relației strânse pe care o are cu socrul ei, Charles, căruia îi este alături la bine și la greu, contribuind la împăcarea lui William cu tatăl său, acesta din urmă având în trecut o relație mai bună cu Henry, mult înainte de episodul Harry-Meghan. Cei doi, Catherine și Charles, construiesc o relație magnifică, bazată pe încredere și respect reciproc, iar iubirea ce și-o port îi ajută în cele mai dificile momente – cum ar fi momentul în care ambii află, în mod tragic în anul 2024, că suferă de boli grave.

„Catherine conduce prin puterea exemplului, adună oamenii în jurul ei și este un ascultător excelent. Se pare că Charles este gata să-i recunoască meritele pentru serviciul ei dedicat, numind-o Doamna Regală a Ordinului Jartierei, vechiul și prestigiosul ordin cavaleresc datând din timpul domniei lui Eduard al III-lea, în secolul al XIV-lea. Făcând acest lucru, Charles nu numai că-i va recunoaște loialitatea și dăruirea față de monarhie, ci și importanța în cadrul familiei regale.”

Acestea sunt poate, cele mai importante etape ale familiei regale britanice, redate cu acuratețe de jurnalistul și autorul acestei biografii remarcabile. Despre multe alte detalii semnificative vă invit să citiți cartea de față, deoarece este o sursă plăcută de informare.

Pentru mine lectura acestei cărți a fost foarte inspirațională. Lăsând la o parte plăcerea  oferită de o asemenea lectură, detaliile aflate nu sunt doar curiozități în genul tabloidelor obișnuite, ci informații interesante despre ce presupune să faci parte din familia regală, cu ce eforturi supraomenești s-a confruntat Catherine și cât de elegant își îndeplinește rolul, fiind doar ea însăși: naturală, inteligentă, empatică, curajoasă și o veșnică luptătoare în slujba binelui.

Personal, pentru mine Prințesa de Wales face parte din categoria oamenilor pe care mi i-am luat drept model și inspirație, întrunind toate caltățile unei persoane destinată a face lucruri seminificative pentru cei din jur și a schimba soarta poporului său în bine.

Mulțumesc din inimă prietenilor de la librăria online Libris.ro, care au făcut posibilă această lectură. Pe Libris.ro găsiți titlurile preferate, accesorii pentru orice iubitor de cărți și oferte tentante.

  „În zilele noastre, viața este atât de aglomerată și de plină de factori perturbatori, încât, uneori, lucrurile mărunte, ca de exemplu s...

„În întuneric, toți sunt unul.”

Talentata Leigh Bardugo a revenit către fanii ei cu o nouă carte, Spiritul slujitor, o carte de sine stătătoare, care nu face parte din universul Grisha, pentru care autoarea este atât de apreciată și de iubită. Personal, Bardugo m-a cucerit cu duologia Banda celor șase ciori (care pare-se că ar fi o trilogie, însă aștept de prea mulți ani acel volum trei, motiv pentru care sunt cam supărată pe autoare..), dar și cu Regele cicatricilor, povestea lui Nikolai. Când am aflat că în 2024 va apărea o nouă carte, care nu are legătură cu universul Grisha, am fost destul de entuziasmată.

Spiritul slujitor mi s-a părut o alegere foarte bună cu care să încep anul literar 2025 și chiar am rămas impresionată de talentul autoarei de a contura o altă poveste originală și promițătoare. Romanul standalone este o ficțiune istorică cu accente fantasy și de realism magic care se concentrează pe secolul șaisprezece, cu acțiunea plasată în Madrid, în timpul Inchiziției spaniole. Din câte am înțeles că ar fi declarat autoarea, povestea este inspirată chiar de istoria ei personala, ceea ce mi se pare foarte interesant. Genul de fantasy istoric, această combinație dintre ficțiune istorică cu accente de realism magic și/sau accente fantasy capătă amploare și chiar mi se pare o combinație bine-venită și foarte reușită. Însă Spiritul slujitor este și o poveste de dragoste, una extrem de întunecată, așa cum ne-a obișnuit Bardugo, în stilu-i caracteristic. Așadar, un volum pentru toate gusturile !

„Pierdută în exil sau în fața Inchiziției, magia se scurgea din trupurile evreilor și musulmanilor, poezia lor era redusă la tăcere, cunoștințele lor erau îngropate în piatra sinagogilor preschimbate în biserici, în arcadele din palatele mujedarilor.”

Cartea ne prezintă viața personajelor Luzia Cotado, o tânără servitoare ce tăinuiește un secret care i-ar putea aduce moartea pe rug, a lui Guillen Santangel, un personaj misterios, întunecat și care trezește frica celor din jurul său și a altor câteva personaje secundare, al căror destin se intersectează cu cel al celor două personaje principale. O particularitate pe care o apreciez la autoare este aceea de a construi personaje secundare cât mai ofertante și veridice, cu povești de viață profunde, realist si atent construite. Așadar, pe langă cei doi misterioși protagoniști, mai facem cunoștință și cu Valentina și Marius din Casa Ordono, cei pentru care Luzia lucrează, frumoasa și extravaganta Hualit, mătușa secretă a Luziei, cea alături de care împărtășește un secret privind propria identitate, maleficul Victor de Paredes, cu ale sale jocuri duble, uneltitor desăvârșit și om capabil de orice pentru a-și atinge scopurile și nu în ultimul rând cele trei personaje care constituie sarea și piperul poveștii – Teoda, Copila Sfântă, o fată ce poartă un secret monumental, Donadei, țăranul de o frumusețe serafică și Gracia de Valera, tânăra superbă și încântătoare. Cei trei devin competitorii Luziei într-un turneu pe viață și pe moarte, organizat la dorința regelui Spaniei, acesta dorind să își ia revanșa în războiul împotriva reginei eretice a Angliei. Turneul este o întrecere la care pot particpa numai oamenii binecuvântați cu un anumit har – fie ei clarvăzători, alchimiști, oameni sfinți, unde linia dintre magie, știință și fraudă este foarte fină și greu de delimitat. Iar secretul Luziei, pe care se hotărăște brusc și neugetat să nu-l mai ascundă, acela de a face mici milagritos, o propulsează direct în brațele profitorilor, a oamenilor politici corupți și a intrigilor de curte, aceasta văzându-se rapid introdusă într-un joc murdar în care nimeni nu este ceea ce pare, iar foamea pentru putere, statut și bani îi împinge pe toți la acte de perfidie și trădare.

„Teme-te de oameni, Luzia ! Teme-te de ambiția lor și de crimele pe care le comit pentru ea !”

Am apreciat foarte mult lecția de istorie, toate evenimentele descrise și imaginate de autoare care își au sălaș în realitatea istorică a perioadei Inchiziției și reproducerea cât mai fidelă a unei bucăți de istorie care a rămas cunoscută de-a lungul secolelor drept una extrem de tristă și de neagră. Tensiunea ce reiese din momentele cheie în care sunt aruncate personajele este palpabilă, iar neobosita căutare a personajelor spre o viață mai dreaptă și mai sigură, la loc sigur de asupritorii ahitiați după sânge diferit, este emoționantă.

Luzia Cotado este, oarecum, prototipul personajului feminin principal hărăzit cu notabile puteri miraculoase pe care nu și le stăpânește pe deplin, nu le înțelege, dar cum-necum, reușește să facă, la propriu, miracole. Jucând rolul unei ființe lipsite de putere, neștiutoare, inofensive și incapabile de a se remarca prin ceva, orice, Luzia este de fapt destul de învățată și isteață, foarte dispusă de a-și depăși condiția de slujnică, însă nepregătită pentru crudul adevăr. Nu pot spune că am rezonat prea mult cu ea, nu a fost nici pe departe favorita mea, deoarece am văzut-o ca fiind acel gen de personaj clișeic, fata bună și înzestrată cu puteri ce o depășesc și care fac din ea o adevărată eroină. Aș fi vrut să aibă mai multă substanță, să nu se deconspire atât de ușor și să nu trateze lucrurile atât de simplist. La polul opus, personajul masculin principal, Santangel, slujitorul perfidului Victor de Paredes și a tuturor străbunilor acestuia, mi-a plăcut prin povestea întunecată și bine gândită, prin statutul lui convingător, care s-a aliniat perfect cu povestea lui de viață și cu trecutul lui înecat la propriu în vicii, plăceri, nesăbuințe, alegeri neinspirate. Este un adevărat morally grey character, construit în stilul recognoscibil al lui Bardugo, care, din păcate, nu se ridică la nivelul lui Kaz din Banda celor șase ciori, însă este, cu siguranță, un personaj suficient de interesat. Supranumit și El Alacran, Scorpionul, acesta ajunge să-i fie mentor Luziei, ajutând-o să își descopere adevăratele puteri, puteri minunate ce îl trezesc la viață pe Scorpion, trezind în el lucruri firești ce le credea pe veci pierdute. Evoluția lui este surprinzătoare și realist construită, Santangel preschimbându-se în preajma darurilor Luziei, ajungând, evident, să se înfiripe și o poveste de dragoste interzisă și periculoasă. Mi-a plăcut modul în care puterile celor doi s-au contopit și s-au completat, acestea ducându-i spre un deznodământ pe care l-am găsit foarte potrivit, atât realist, cât și romantic.

„Cunoscuse nenumărați așa-ziși mistici și oameni sfinți, în lunga lui viață. Călugări care susțineau că pot să leviteze, prezicători ale căror mâini sângerau când erau posedați de viziuni, ghicitori în apă și profeți. Dar nu putea să nege ce făcuse fata în curte și nici nu putea spune că nu i se înfierbântase sângele. O senzație neplăcută. Fusese adormit prea multă vreme. Nu voia să se trezească, să tragă draperiile și să fie nevoit să mijească ochii ca să se uite la soare. Și totuși iat-o pe servitoarea tristă care scotea magia din aer și-l silea să se trezească. Și ce fată – cu umerii lăsați, ochii triști, fără demnitate, frumusețe sau foc. O cupă nefericită în care să se afle puterea.”

Așadar, pot spune că personajul masculin care m-a cucerit a fost Santangel, însă la capitolul personaje feminine, preferata mea este Teoda, Copila Sfântă, despre care aș fi vrut să citesc mai multe, deoarece povestea ei are un foarte mare potențial, este originală și misterioasă, însă insuficient dezvoltată. Hmm, oare Bardugo ar vrea să scrie o carte doar despre Teoda? Pe mine cu siguranță o astfel de veste m-ar bucura !

„Erau mai multe feluri de suferință. Cea care te ia prin surprindere și cea pe care o trăiești atât de multă vreme, că nici n-o mai bagi în seamă.”

În concluzie, Spiritul slujitor a fost pentru mine o lectură foarte plăcută, nu neapărat memorabilă, precum alte tituri ale autoarei, dar scrisă bine, cu multă acțiune, răsturnări de situație, personaje interesante și un background istoric ofertant. Recomand cartea tuturor fanilor Leigh Bardgo, dar și cititorilor care vor să descopere o poveste frumoasă despre sacrificii, dragoste și eterna luptă dintre bine și rău.

Mulțumesc prietenilor de la librăria online Libris.ro pentru exemplarul oferit. Pe Libris.ro găsiți toate cărțile scriitoarei Leigh Bardugo, atât în limba română, cât și în limba engleză.

  „În întuneric, toți sunt unul.” Talentata Leigh Bardugo a revenit către fanii ei cu o nouă carte, Spiritul slujitor , o carte de sine s...

 „E ușor să crezi că ai înțeles motivul unei schimbări de comportament. Atunci când deja crezi că știi ce s-a întâmplat. Asta schimbă memoria despre ce ai văzut.”

„Miraj” este ultimul volum al trilogiei Vincent și Mina, primele două titluri din această serie absolut demențială fiind „Cutia” și „Cult”. Pentru orice iubitor de thrillere psihologice, această trilogie trebuie neapărat cumpărată și citită. De mică am apreciat poveștile thriller și mystery, întunecate și întortochiate, care să mă țină în suspans și să îmi ofere o lectură de neuitat și tot de mică am această atracție spre scriitori nordici; mi se par cei mai talentați atunci când vine vorba despre creionarea unei povești care să atragă atât prin execuție, cât și prin profunzime. Iar rețeta succesului o dețin, cu siguranță, Camilla Lackberg și Henrik Fexeus.

Ea este o foarte apreciată scriitoare de romane crime, cărțile ei ajungând bestsellere și fiind traduse în 60 de țări. Supranumită și Regina thrillerelor nordice, Camilla Lackberg m-a cucerit cu seria ei de debut, Fjallbacka, iar acum cu această trilogie minunată, scrisă la patru mâini.

Henrik Fexeus este un psiholog suedez și...mentalist, expert în limbajul corpului, comunicarea non-verbală, dar și în citirea minții, aceasta din urmă fiind o disciplină care folosește tehnici din psihologie, magie și teatru. Absolut impresionant, însă partea cu adevărat interesantă este că personajul principal masculin al trilogiei, Vincent Walder, este un fel de alter ego al autorului, căci profesia acestuia este...mentalist.

Vincent Walder face, pentru a treia oară, echipă cu inspectoarea Mia Dabiri pentru a face lumină în două cazuri care, aparent, nu par a avea vreo legătură: găsirea unor oase umane la metroul din Stockholm, oase ce aparțin unui finanțist de succes, dispărut cu câteva luni în urmă, și amenințarea, iar mai apoi dispariția ministrului suedez al justiției.

Dacă am devorat primele două volume, la finalul celui de-al doilea ajungând chiar să plâng, lucru care rar mi se întâmplă, vreau să spun că acest ultim volum mi-a oferit o călătorie absolut explozivă. Încă nu îmi vine să cred că mi-am luat adio de la personajele mele favorite; le-am îndrăgit enorm, m-am simțit de parcă aș fi cunoscut niște oameni în carne și oase. M-am atașat enorm atât de cele două personaje principale, cât și de celelalte personaje, cum ar fi, de exemplu, cele care fac parte din echipa poliției suedeze, căci autorii le-au creionat atât de realist și de perfect, găsind pentru fiecare în parte o poveste care merită a fi aflată, încât am crezut că urmăresc acțiunile unor oameni pe care îi cunosc în viața reală. Da, se întâmplă să ajungi să crezi că trăiești mai mult în cărțile de ficțiune decât în viața de zi cu zi, iar acele personaje să ți le dorești prieteni. Asta se înâmplă când autorul te ancorează atât de frumos în povestea ticluită de el și te face să uiți pentru câteva ore de realitatea dezamăgitoare. Iar asta cu siguranță le-a ieșit de minune celor doi scriitori. Munca depusă de ei este impresionantă și genială !

„Cei care nu apreciau viața trebuiau să primească o lecție ca să înțeleagă ce pierdeau.”

Din acțiunea propriu zisă nu vreau să dau prea multe spoilere. Sunt foarte multe ițe ce trebuie descusute, foarte multe piste și foarte multe detalii care au legătură cu volumele anterioare, însă ce pot spune este că poveștile autorilor evoluează de la un volum la celălalt, oferind din ce în ce mai multă complexitate, profunzime și calitate. Miraj, lăsând la o parte faptul că este un volum la fel de antrenant precum celelalte două, se concentrează foarte mult pe analiza comportamentală a personajelor. Dacă în mare parte din carte, cititorul se simte debusolat, nereușind nici măcar să se apropie de adevăr, la final sunt explicate toate detaliile și toată intriga capătă sens și claritate, în ciuda faptului că este greu de imaginat așa ceva. Dar nu imposibil. Povestea este foarte realist construită, pe tot parcursul ei fiind scoase în evidență diferite tipologii psihologice umane. Mintea umană este o enigmă fascinantă pe care prea puțini reușim să o descifrăm. Este extrem de ofertantă, alambicată, imprevizibilă și de multe ori...întunecată. Iar asta au reușit să explice foarte bine Camilla și Henrik, spre deliciul celor pasionați de thrillere psihologice, așa cum sunt eu.

„Chiar e posibil să știm ceva despre altă ființă umană, ceva ce să nu fie de fapt doar propriile proiecții și ipoteze neconfirmate? Probabil că nu.”.

Romanul abundă în răsturnări de situație, impresionante detalii informative despre criminalistică, istorie, psihologie, psihopatologie comportamnetală și boli psihice, dar și povești de viață emoționante. Am devorat cele aproape 700 de pagini și mi s-au părut puține, voiam să nu se termine povestea, căci îmi va fi foarte dor de Mia și Vincent. Modul în care sunt creionate aceste două personaje este uimitor. Ambele personaje se completează într-un mod inteligent pe care greu l-am mai găsit în cărți: sunt deopotrivă fragile și puternice, incredibil de defecte, dar perfecte în imperfecțiunea lor, atipice și inedite. Sunt yin și yang, sunt foc și apă, lumină și întuneric. Sunt două piese ale aceluiași puzzle, două vieți impactate de traumele din trecut, preschimbate într-un singur destin..tragic.

„Înțelegerea că moartea e inevitabilă și iminentă îi poate face pe unii să găsească o liniște interioară pe care n-au avut-o niciodată înainte.”

În timp ce avansam cu lectura și eram prinsă în tumultoasa poveste a găsirii principalului vinovat al cazurilor expuse, credeam că am înțeles titlul cărții, însă finalul mi-a dovedit contrariul. Iluzia deșartă pe care cei doi autori ne-au oferit-o este, practic, o scamatorie demnă de un mentalist precum Fexeus. Niciodată nu m-aș fi gândit la asta, deși, uitându-mă în spate, la tot ceea ce semnifică primul volum al seriei, are foarte mult sens și coerență. Însă rămâne o surpriză de proporții, o adevărată bombă creată cu premeditare de către cei doi scriitori geniali.

Trilogia Vincent și Mina va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu drept una dintre cele mai deosebite povești ale genului thriller psihologic. Este plină de substanță, oferă acțiune pe bandă rulantă, povești realiste și emoționante, crime uimitoare, personaje originale, multă adrenalină, suspans, multe noduri în gât și chiar lacrimi. Iar cireașa de pe tort – analiza psihologică a personajelor în cel mai mic detaliu posibil – dovedește atât pregătirea celor doi scriitori, cât și imensitatea subiectului atins.

Dacă doriți o poveste care să vă taie răsuflarea, nu ezitați să puneți mâna pe această trilogie. Este inteligent scrisă, atinge teme sensibile, are doza potrivită de romance și o să vă indrăgostiți de personaje.

Mulțumesc din suflet prietenilor de la Libris.ro pentru că au făcut posibilă lecturarea acestei bijuterii. Pe Libris.ro găsiți titlurile preferate la un singur click distanță.

    „E ușor să crezi că ai înțeles motivul unei schimbări de comportament. Atunci când deja crezi că știi ce s-a întâmplat. Asta schimbă mem...