„Durerea ne dă lecții, așa că o acceptăm de bunăvoie. Plăcerea nu ne învață nimic, de aceea trebuie s-o dobândim.”

            Războiul la lumina zilei este cel de-al treilea volum al seriei epic fantasy Demon, una dintre cele mai bune serii fantasy citite de mine. Universul creat de PeterV. Brett este de o ingeniozitate ieșită din comun și are toate ingredientele necesare pentru a atinge așteptările cititorilor pasionați de fantasy. Pe mine m-a acaparat în totalitate, trăiesc povestea alături de personaje, mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat atunci când nu am timp pentru citit, nerăbdătoare să mă reîntorc între paginile cărții și să descopăr ce surprize mi-a mai pregătit autorul.

Dacă primul volum, „Omul pictat”, a fost unul specific începuturilor de serie, în care am fost familiarizați cu personajele și lumea imaginată de autor, iar al doilea volum, „Sulița deșertului” (despre care am scris pe larg aici), ne-a introdus în lumea lui Ahmann Jardir, spre a-i cunoaște detaliat trecutul dureros și brutal, iată că în „Războiul la lumina zilei” pătrundem în viața uneia dintre cele mai puternice și controversate personaje ale seriei, și anume Inevera, soția lui Ahmann. Povestea acestei femei atât de respectate și temute este la fel de tristă și de dureroasă precum a soțului ei, însă toate asperitățile vieții și toate încercările la care aceasta a fost supusă de la o vârstă fragedă au călit-o și au transformat-o în personajul care este în prezent.

„Durerea mea e un vânt puternic. Orice palmier trebuie să se plece în fața vântului, îndreptându-se numai după ce a trecut.”

Deși detestată de alți cititori, Inevera mi-a plăcut încă de la început, datorită aerului ei respectabil, deminității sale fără margini și a inteligenței pe care o arată cu fiecare ocazie. Aceasta dă dovadă de o calmitate și o reziliență ieșite din comun, ca a oricărei dama’ting respectabile, cât și de o eleganță în mișcări, purtare și chiar gândire. Recunoscute pentru nenumăratele sale calități, dama’ting sunt femei sfinte krasiane, ce posedă, în urma nenumăraților ani de instruire, mari puteri de vindecare, ele învățând secretele magiei hora, printre care capacitatea de a prezice viitorul. Dama’ting sunt respectate, inspiră teamă, fac și desfac soarta celorlalți în numele voinței lui Everam (Ziditorul), manipulând și influențând tot ceea ce se întâmplă în plan politic. Inevera este maestrul-păpușar al vieții lui Jardir, aceasta fiind cea care îi influențează gândurile și deciziile încâ de când acesta era doar un copilandru inocent.

Volumul ne relevă cât de complicată a fost tinerețea Inverei din momentul în care a fost luată de lângă familia ei și nevoită să treacă prin ani grei de instruire în sânul femeilor dama’ting, care au tratat-o cu o răutate nedisimulată. Însă, precum o pasăre phoenix care renaște din propria cenușă, toate aceste încercări brutale au avut drept rezultat transformarea Ineverei dintr-o copilă blajină și supusă într-o femeie aprigă, determinată și mândră, capabilă să-și ia revanșa în fața celor care și-au râs de ea, ajungând chiar să se ridice mai sus decât orice dama’ting, devenind conducătoarea lor supremă.

Bineînțeles, volumul trei nu ne prezintă doar povestea remarcabilă a Ineverei, ci ne reîntâlnim și cu celelalte personaje mult-iubite ale seriei, cum ar fi Arlen, numit și Omul pictat, Leesha, Culegătoarea de Ierburi și, mai nou, conducătoarea și apărătoarea Văiugii Izbăvitorului, Rojer, saltimbancul orfan, care dispune de un parcurs extraordinar și al cărui destin i se va intersecta cu două femei krasiane incredibile, Amanvah și Sikvah, care m-au cucerit din primul moment în care au fost introduse în poveste, și nu în ultimul rând, apriga Renna Tanner, cea care își va lega destinul de cel al Omului pictat, cei doi formând un duet redutabil atât în fața demonilor nopții, cât și în fața krasianilor. Alături de personajele sus numite intră în scenă altele noi, care vor contribui la desfășurarea poveștii și vor acapara atenția și inimile cititorilor.

„Trecutul te cheamă când e vremea să plătești ce-i datorezi.”

Finalul este unul surprinzător, plin de tensiune și neprevăzut. După toate intrigile politice de care am avut parte în întregul volum, după multe răsturnări de situație și momente epice, te lasă cu și mai multe întrebări și îți hrănește curiozitatea astfel încât să vrei cu ardoare să pui mâna pe următorul volum. Da, Peter V. Brett chiar știe cum să-și seducă cititorii și să-i țină în suspans !

„ Toate războaiele aduc cu sine vărsare de sânge și pierderi. E prețul unității, și e un preț corect.”

Pentru a treia oară de când am început seria, nu știu când am parcurs cele aproape 800 de pagini, entuziasmată de tot ce a reușit să creeze autorul, inmpresionată de calitatea poveștii livrate, acaparată de lumea imaginată și sedusă de toate aceste personaje magice, ce dispun de o forță impresionantă și de un background psihologic savuros.

Execuția seriei este magistrală, stilul de scriere perfect, acțiunea extrem de alertă, iar lecțiile de viață care răzbat din poveste sunt prețioase. Pot afirma cu certitudine că pentru mine este descoperirea anului în materie de lecturi și sunt tare recunoscătoare pentru această călătorie literară epică. O voi recomanda fără încetare oricărui cititor interesat de fantasy și sunt sigură că poate atinge cele mai înalte așteptări.

Mulțumesc din suflet prietenilor de la Libris.ro pentru exemplarul oferit spre recenzie. Pe Libris.ro găsiți toate titlurile preferate, multe promoții atractive și accesorii bookish pe gustul tuturor.

                „Durerea ne dă lecții, așa că o acceptăm de bunăvoie. Plăcerea nu ne învață nimic, de aceea trebuie s-o dobândim.”        ...

“Prezența lui la Wuthering Heights era o povară mai apăsătoare decât aș putea explica. Simțeam că Dumnezeu își abandonase acolo oaia rătăcită, lăsând-o să își vadă în voie de faptele mârșave, și că o bestie malefică dădea târcoale între aceasta și țarc, așteptând momentul să se năpustească și să distrugă.”

Clasicul La răscruce de vânturi nu are nevoie de prea multe prezentări, Emily Bronte reușind să cucerească ani la rândul inimile cititorilor împătimiți după povești de dragoste memorabile. Cartea însă nu expune doar o tragică poveste de dragoste, ori dramele unor familii damnate, ci aparține și genului gotic, care pe mine mă atrage ca un magnet. În plus, povestea este extrem, dar extrem de psihologică. Așadar, cu toate aceste ingrediente ofertante, am purces la drum, fiind entuziasmată peste poate de promisiunea unei călătorii literare epice. Dacă toate așteptările mi s-au împlinit, veți afla în cele de mai jos.

Întâi de toate, trebuie să menționez că scriitura autoarei m-a cucerit de la primele capitole. Harul ei de a reda în cuvinte simple, totuși fermecătoare, toate scenele imaginate, de la cele nesemnificative până la cele care abundă în dramă și tensiune, este unul cu totul special, scriitura ei fiind extrem de grăitoare, cinematografică. Felul în care își creionează povestea este aparte, cititorul poate simți la propriu atmosfera apăsătoare construită în jurul reședinței situate la răscruce de vânturi, acolo unde personajele noastre misterioase iubesc și urăsc cu o patimă nefirească, greu de imaginat, fiind proprii lor torționari.

Povestea se desfășoară pe durata a douăzeci de ani sumbri, plini de suferințe și nefericire și este redată din perspectiva bătrânei Nelly Dean, cea care a fost în slujba familiilor Earnshaw și Linton. Nobilul Earnshaw, tată a doi copii, Catherine și Hindley, se întoarce într-o zi acasă cu un pui de țigan, un biet copil orfan cules de pe străzile din Londra, pe care se hotărăște să-l adopte și-l numește Heathcliff. Acesta se atașează imediat de Catherine și ea de micul poznaș, însă Hindley îl pizmuiește pentru atenția pe care acesta a reușit să o trezească în tatăl și sora lui, făcându-i viața amară și purtându-se cu el precum s-ar purta cu un sclav, mai ales după ce, câtiva ani mai târziu, tatăl lor moare, iar Hindley și soția sa preiau moșia. Răutățile la care este supus Heathcliff, atât în copilările, cât și la maturitate, sunt greu de pus în cuvinte. Este tratat precum un câine, lovit și înjurat, iar neputința și suferința pe care le simte sunt aproape palpabile, de parcă ar putea răzbate dintre filele cărții. Singura lui alinare este Catherine, care în copilărie i-a fost camaradă de năzbâtii, amândoi având firi pătimașe, iar mai târziu, devenind o femeie pe care  o divinizează și o urcă pe un piedestal nemeritat, din punctul meu de vedere.  Iubirea lui Heathcliff este puternică, mistuitoare. Însă destinul este nemilos pentru amândoi, ori poate că ei nu au știut cum să lupte pentru iubirea lor, pentru că o asemenea dragoste puternică, obsesivă, poate îngenunchia, poate mai degrabă distruge și poate mistui două biete suflete incapabile să își rupă propriile lanțuri, să zboare și să își hrănească iubirea. Aripile lor mult prea tinere sunt retezate, iar ei  suferă o pervertire totală, ce le aduce declinul. În poveste își fac apariția și verii lui Catherine, Isabella și Edgar Linton, iar drumurile celor cinci se întrepătrund în felurite moduri, dezvăluind tragedia unor familii nobile, înstărite, însă sărăcită de orice urmă de inteligență relațională și emoțională.

 Dinamica dintre personaje are o imensă încărcătură emoțională; ai impresia că destinul lor e prestabilit de către o entitate necunoscută, că tot ce sunt ei în profunzime și tot ce ar fi putut fi pălește treptat, dar sigur, sub imperiul mândriei, urii și al răzbunării. Traumele fizice și psihice pe care și le provoacă unii altora și le transmit generațiilor următoare depășesc orice bariere. Nu cred să mai fi întâlnit vreodată personaje atât de orbite de furie, neputință, deznădejde. Mi-a părut rău pentru ei toți și chiar m-a înspăimântat conștientizarea faptului că, atunci când te lași condus de ură, răzbunare, tragedie, traume, devii un om secătuit, golit de orice sentiment pozitiv, nu mai poți distinge între real și imaginar, prieten și dușman, iar liniștea, sănătatea, dragostea și pacea îți vor fi furate pe veci. Asta este o lecție foarte importantă pe care cititorii o pot extrage din cartea lui Emily Bronte, iar încărcătura ei psihologică nu poate fi pusă la îndoială de nimeni, nu dacă ai simțit în profunzime  povestea așa cum am reușit eu.

“Trădarea și violența sunt sunt săbii cu două tăișuri, îi rănesc pe cei care apelează la ele chiar mai rău decât pe vrăjmașii lor.”

“Oamenii orgolioși își atrag singuri suferințe crunte.”

Sunt conștientă de valoarea acestui roman emblematic și mie, personal, mi-a servit nenumărate lecții de viață importante, însă regretul meu este că nu am putut să mă atașez de niciun personaj. Așteptările mele au fost uriașe, deși nerealiste, căci în mintea mea îl comparam pe Heathcliff cu Contele de Monte-Cristo, un morally grey character cu care am putut să rezonez, pe care l-am înțeles, iubit, apărat. Însă Heathcliff, în ciuda traumelor repetate la care a fost supus, nu a reușit să îmi atragă simpatia, ci doar mila. Mi-a fost milă pentru că un bărbat capabil ca el a îndurat inimaginabilul, dar mai ales pentru că nu a reușit să evadeze din plasele răutăților făurite de alții și a permis să i se amputeze sufletul. Cât despre Catherine, mi-a transmis doar antipatie, văzând-o mereu ca pe o tânără răsfățată, nehotărâtă și superficială, incapabilă să își apere iubirea și să lupte pentru ea.

“Oamenii au nevoie de inimi pentru a simți.”

Sunt dezamăgită că nu m-am putut atașa de personaje, acest detaliu fiind crucial pentru mine, însă autoarea a făcut o treabă incredibil de măreață când le-a portretizat așa cum a făcut-o, construind adevărate fațete ale agoniei, deznădejdii și disperării. În concluzie, da, recomand cartea, cu mențiunea ca cititorul să fie avertizat dinainte cu privire la imaginea personajelor, pentru a nu își contura așteptări nerealiste J

Mulțumesc din suflet prietenilor dragi de la Libris.ro pentru volumul oferit spre recenzie. Pe Libris.ro găsiți o mare varietate de cărți, atât în limba română, cât și în engleză.

  “Prezența lui la Wuthering Heights era o povară mai apăsătoare decât aș putea explica. Simțeam că Dumnezeu își abandonase acolo oaia rătăc...

 „Omul Pictat merge prin întuneric și miezingii fug la vederea lui.”

Cărțile fantasy bine scrise sunt deliciul literar pe care nu îl voi refuza niciodată, precum un copil nu poate refuza o prajitură gustoasă. Orice stare aș avea, în ciuda faptului că sunt un mood reader, cartea fantasy potrivită mă va scoate pentru câteva ore din realitatea anostă și mă va purta spre lumi fermecătoare, promițătoare și epopeice. Asta s-a întâmplat și în cazul volumului de față, Sulița deșertului, partea a doua a seriei epic/high fantasy Demon, scrisă de Peter V. Brett și apărută în 2010.

Chiar nu pot să explic de ce m-am alăturat atât de târziu petrecerii literare puse la cale de autor. Bine, poate că wish-list-ul meu intimidant reușește să explice !! Însă cred cu tărie că romanele potrivite ajung la noi la timpul potrivit, atunci când avem mai mare nevoie de ele, iar seria Demon este seria perfectă alături de care să îmi petrec vara și să trec cu bine de aceste luni epuizante și caniculare.

Povestea imaginată de autor m-a cucerit de la primul volum, care a fost un preludiu a ceea ce va urma, o introducere în care cititorul cunoaște personajele (destul de numeroase), le află poveștile de viață (incredibil de emoționante, aproape am plâns la anumite scene), fricile, dorințele și evoluția. Și ce mai evoluție au ele ! Cu siguranță, autorul nu se joacă când le creionează parcursul, iar destinul lor este măreț, în aceeași măsură în care este și tragic.

Universul imaginat de autor este magistral, creat în cel mai mic detaliu, ofertant și plin de pericole la tot pasul. În lumea medievală în care personajele noastre își duc traiul (extrem de limitat), miezingii (demonii nopții), care sunt de nenumărate feluri – ai aerului, apei, focului, pietrei, nispului, dar și o specie nouă, mai pericuolasă și brutală decât orice s-a văzut până acum, fac prăpăd începând cu fiecare asfințit, decimând populația și lăsând în urmă doar moarte, distrugere, jale și groază. Zeci de ani trec în acest fel, oamenii fiind din ce în ce mai puțini, mai limitați și mai slăbiți în fața dușmanului supranatural, singurele arme împotriva miezingilor fiind glifele, un fel de simboluri magice cu care oamenii își decorează armele, casele, pământul din jurul locuințelor pentru a se feri de demoni. Astfel protejați pe timpul nopții, oamenii din nord încearcă să facă față năpastei demonice, ziua încercând să își ducă un trai cât mai apropiat de normalitate. Însă nu trece noapte fără ca cineva să plătească prețul lașității generale a oamenilor, care în loc să se mobilizeze pentru a găsi o soluție inteligentă, se baricadează în spatele glifelor mai mult sau mai puțin trasate corect. Însă în partea sudică a ținutului, într-un loc deșertic cunoscut sub denumirea de Krasia, oamenii sunt altfel plămădiți. Sub conducerea războinicului Jardir Ahmann, cunoscut și sub numele Shar’Dama Ka, Primul Războinic Preot, considerat de popor noul Izbăvitor, cel care va veni să scape lumea de alagai (demoni, miezingi în limba krasiană), poporul krasian pornește spre ținuturile nordice, pentru a cuceri oamenii de acolo și de a-i unifica cu forța, sub un singur conducător, Izbăvitorul, pentru a-i învăța cum să se lupte cât mai eficient cu alagaii și a începe astfel Sharak Ka, războiul sfânt contra demonilor.

Nu știu daca vreun cititor al seriei Demon a mai afirmat asta până acum, însă, cel puțin în acest volum, personajul meu preferat este Jardir. Dacă în primul volum îl cunoaștem extrem de puțin prin perspectiva Omului Pictat, aici Jardir aproape că devine personaj principal, căci autorul ne introduce în viața lui încă din copilărie, când era doar un băiețel firav, despărțit de familia sa și supus unor brutaliăți greu de imaginat, totul  pentru a deveni un războinic neînfricat. Parcursul lui este intimidant și la fel de emoționant ca și parcursurile celorlalte personje principale – Arlen Bales, denumit ulterior Omul Pictat, Leesha, culegătoarea de ierburi a satului și Rojer, saltimbancul haios și inocent, înzestrat cu un talent neobișnuit.

Jardir este prototipul personajului dur, neînțeles. Îmi pare a fi mai mult un grey character, nu un villian. Sau cel puțin așa l-am perceput eu. Pregătit din copilărie să devină un luptător redutabil, acesta crește rapid în ierarhie și iese în evidență datorită ambiției sale nemăsurate, dar mai ales datorită dorinței de a supraviețui încercărilor brutale la care el (dar și alți copii asemenea lui) este supus. Nevoit să se apere din toate puterile, micul Jardir devine unul dintre cei mai letali luptători, iar sub oblăduirea unei femei misterioase, extrem de dure și inteligente, Inevera, cunoscută ca și dama’ting, femeie krasiană vindecătoare, cu o mare putere vrăjitorească, crește în rang, atingând puterea absolută. Inteligent, frumos și ambițios, Jardir dorește să unifice nordul și sudul sub conducerea sa, pentru a începe Războiul la lumina zilei împotriva demonilor, însă este manipulat de soția sa, Inevera, ale cărei planuri ne sunt dezvăluite pe parcurs,  lucru care m-a făcut să văd o oarecare asemănare între  femeile dama’ting ale lui Peter V. Brett si femeile Bene Gesserit ale lui Frank Herbert, creatorul seriei Dune. Bineînțeles, influența pe care Inevera o are asupra lui Jardir începe să se clatine din momentul în care acesta ajunge în nord și cunoaște cele trei personaje menționate mai sus, iar eu sunt extrem de curioasă să aflu ce se va întâmpla în volumul trei.

„Îmbrățișează insulta și va trece prin tine, lăsându-te să vezi calea lui Everam.”

Nu pot să închei recenzia fără a-i prezenta mai pe larg pe Arlen, Leesha și Rojer, cei trei muschetari ai primului volum, pe care îi regăsim și aici și avem ocazia de a afla cum au evoluat în ciuda lumii dure create de autor. Tânărul de doar 13 ani din primul volum, Arlen Bales, care a asistat la moartea mamei sale, atacată de miezingi, devine un bărbat al cărui singut țel în viață este acela de a nimici miezingi. Deprinde arta luptelor, își șlefuiește arme decorate cu glife și merge într-atât de departe încât își tatuează întregul corp cu glife, transformându-se cu bună știință într-o armă pe două picioare. La căderea nopții, Omul Pictat este singurul om care stă afară și nimicește demoni, pe când toată suflarea se află baricadată în case. Cu toate acestea, el nu vrea recunoașterea ori adulația celorlalți, trăiește singur și își acoperă trupul pictat cu o mantie, nedorind să fie supranumit Izbăvitorul, așa cum oamenii îi spun în partea de nord. Singurele lui dorințe sunt să nimicească cât mai mulți miezingi și oamenii să fie dispuși să se lupte singuri cu demonii, nu să dea dovadă de lașitate. Însă curajul lui are un preț pe măsură: magia pe care o absoarbe și care îi conferă o putere uriașă  în lupta cu demonii îl preschimbă în ceva neomenesc, mai aproape de demon decât de ființă umană.

„Numele meu îmi aparține, și niciun oraș nu mi-e casă.”

Leesha, culegătoarea de ierburi și vindecătoarea satului, este personajul care dispune de cea mai remarcabilă evoluție. Dacă în primul volum, tânăra a suferit cât pentru o viață întreagă, în această carte ea devine stâlpul satului, depășindu-și atribuțiile de vindecătoare și făcând față cu brio nenumăratelor provocări. Conduce spitalul cu o mână de fier, caută leacuri noi, vindecă și moșește, și, mai presus de toate, devine expertă în arta glifării, născocind arme glifate și chiar mantii glifate, care purtate, pot proteja omenii în fața miezingilor, aceștia nefiind detectabili de către demoni. Leesha este personajul meu feminin preferat și sunt tare curioasă ce i-a rezervat autorul pentru viitor.

Micuțul Rojer, orfanul cu destin tragic crescut de un saltimbanc bețiv, se alătură Omului Pictat și Culegătoarei de Ierburi, pentru a lupta împotriva răului așa cum știe el cel mai bine: cântând la scripcă și fermecând miezingii.

Cea care completează panoplia personajelor memorabile este Renna Tanner, tânăra țărancă ce are un rol episodic în primul volum, însă își ia revanșa în cel de-al doilea. Destinul ei este la fel de tragic ca al tuturor tinerilor de mai sus, însă, dacă la început, avem impesia că Renna nu va scăpa nicicând de sub tirania tatălui ei și lașitatea surorilor ei mai mari, spre final Renna renaște precum pasărea Pheonix, trecând de la statutul de victimă la cel de războinică.

Cartea m-a trecut prin toate stările și mi-a oferit o lectură calitativă, antrenată și memorabilia. Avem personaje credibile, creionate magistral și care au un background psihologic exceptional, un sistem magic realizat inteligent și subiecte delicate precum îndoctrinarea religioasă, eterna lupta dintre Bine și Rău, umanitatea sau, mai exact, lipsa acesteia, răzbunarea, ambiția nemăsurată și dorința nesățioasă de a avea tot mai multă putere, capacitatea oamenilor ce provin din culturi diferite de a conviețui împreună prin înțelegere și respect reciproc, doliul și traumele, manipularea psihică și emoțională.

„Tot ce-i apără pe oamenii pe care-i iubim e frumos.”

În concluzie, Sulița deșertului este un epic fantasy magistral care vă va cuceri de la prima până la ultima pagină.

Mulțumesc prietenilor dragi de la Libris.ro pentru că mi-au ofrit acest exemplar pentru părerea mea sinceră. Pe Libris.ro găsiți cele mai noi tituri la un click distanță.

    „Omul Pictat merge prin întuneric și miezingii fug la vederea lui.” Cărțile fantasy bine scrise sunt deliciul literar pe care nu îl vo...

„Există un singur fel de suferință chiar mai rea decât moartea. Unul singur. O moarte vie.”

 „Al său propriu lăcaș își este mintea și doar ea poate din Rai un Iad și-un Iad din Rai să facă – Milton, Paradisul pierdut”

Anna O, de MatthewBlake, este thrillerul momentului și pot confirma că își merită toate laudele. Cartea poate mulțumi chiar și pe cel mai pretențios cititor, oferind peste 500 de pagini de adrenalină, mister, răsturnări de situație și, cel mai important, un scenariu psihologic foarte  bine documentat, creionat cu măiestrie, inteligență și precizie.

Ador și apreciez din tot sufletul thrillerele psihologice care te fac să gândești, te pun față în față cu cele mai ciudate și șocante cazuri, cazuri inspirate din realitatea înconjurătoare. Anna O este o astfel de carte, care își dezvăluie misterele pas cu pas, este un puzzle ingenios care sondează mintea umană în profunzime, ajungând până în străfundurile acesteia și punând întrebări incomode, dar necesare, despre umanitate, criminalitate, liber arbitru, conștiință, boli psihice, somnambulism, stres posttraumatic, experimente psihiatrice, medicină și mai ales etica în medicină.

De ce este capabil un om care suferă de o tulburare psihiatrică sau neurologică? Care sunt șansele lui la o viață normală? Este el conștient de ceea ce gândește, ceea ce face și ceea ce devine? În ce condiții ajunge un om să nu mai fie el însuși, în urma căror evenimente traumatice se preschimbă acesta într-o variantă diferită de acel om care ar fi fost, dacă nu ar fi trăit anumite circumstanțe? Ce este, de fapt, starea de somnambulism, de ce apare ea, cum se manifestă și care sunt explicațiile științifice despre legătura dintre somnambulism și anumite acțiuni pe care oamenii le comit în această stare, cu ar fi, de exemplu, crima. Poate fi un om absolvit de vină dacă înfăptuiește o crimă în somn? Ce este sindromul resemnării și mai ales, este Anna O o criminală cu sânge rece sau doar o victimă a propriilor afecțiuni? La toate aceste întrebări veți afla răspuns dacă citiți cartea.

„Ființa umană poate să îndure foarte multă suferință, dar până la un punct. De acolo, corpul și mintea intră în hibernare, încercând să se protejeze. Nu degeaba se numește sindromul resemnării.”

Cazul Anna O. este cel mai mediatizat caz din Marea Britanie a ultimilor ani. Tânăra scriitoare Anna Ogilvy, supranumită Anna O după celebrul caz al lui Freud sau Frumoasa Adormită, a șocat o țară întreagă după ce a fost descoperită dormind profund, cu un cuțit însângerat în mână, lângă cei doi prieteni și colegi ai săi, înjunghiați mortal. Dubla crimă săvârșită în somn a rămas o enigmă neelucidată de autorități și medici, iar Anna a rămas adormită timp de 5 ani. Până în momentul în care este transferată la clinica particulară de lux Abația, singura clinică dedicată somnului din Marea Britanie, sub atenta îngrijire a psihologului criminalist Benedict Prince și a șefei acestuia, enigmatica profesoară Bloom. Cei doi primesc ordine de la Ministerul Justiției pentru a se ocupa cât mai discret posibil de Anna, misiunea acestora fiind de a o monitoriza îndeaproape și de a încerca chiar și imposibilul pentru a o trezi, pentru ca aceasta să fie, în sfârșit, judecată pentru faptele ei. Sunt în măsură cei doi să facă față acestui caz misterios? Va reuși tânărul Benedict, prin metodele lui neagreate de doctorii neurologi, să o trezească pe Anna, cea care trebuie să își explice faptele abominabile? Va fi el pregătit să afle cumplitul adevăr și dacă da, va fi el capabil să ia deciziile corecte sau minciunile îl vor târî pe un drum fără de întoarcere?

„Cuvintele potrivite în ordinea potrivită pot oferi nemurire. Ele transformă oameni în carne și oase în zei literari. Cuvintele sunt un elixir.”

Povestea este un page turner atât de intens și bine realizat, încât se citește dintr-o singură suflare. Am suspectat fiecare personaj în parte, și trebuie să spun că autorul a creat un tablou atât de extins, în care se găsesc foarte multe personaje, iar poveștile atribuite acestor personaje sunt atât de complexe, alambicate și greșite, toxice, încât e dificil să îți dai seama cine este adevăratul vinovat, cum s-a ajuns acolo, ce rol joacă fiecare în poveste, care sunt legăturile vizibile și invizibile care leagă personajele, care le sunt păcatele, secretele, dorințele și greșelile.

Am apreciat enorm backgroundul psihologic și afecțiunile prezentate în poveste, precum sindromul resemnării, de care nu mai auzisem până acum, o tulburare neurologică care nu este legată de creier, ci de psihic. De-a lungul timpului, cercetările efectuate pe pacienții care suferă de această tulburare au scos la iveală faptul că toți aceștia s-au confruntat cu o situație în care speranța lipsea cu desăvârșire. Astfel, pentru a o trezi pe Anna, noncorformistul medic Benedict dorește să apeleze la sitimulii exteriori, care pot avea o influență personală asupra pacientului, dar și la...speranță, căci, tot conform cercetărilor, aceasta este cel mai de preț dar pentru un om aflat în cumpănă, iar atunci când aceasta lipsește cu desăvârșire, omul este damnat. Ben este singura speranță care i-a mai rămas Annei, dar oare care este prețul pe care acesta îl va plăti pentru reușita cazului?

„Fericirea este cel mai eficient medicament pe care l-a cunoscut vreodată omenirea. Iar speranța vine imediat după ea.”

Pe măsură ce ni se prezintă acțiunea din prezent, frânturi din trecut ni se aduc la cunoștință, autorul oferindu-ne, astfel, mici piese din acest puzzle enigmatic. Iar trecutul este cu adevărat...nebunesc, căci cazul Anna O este în strânsă legătură cu unul dintre cele mai șocante cazuri de omor din Marea Britanie de la inceputul anilor 1990, cazul Sally Turner, cunoscut, pentru cei implicați în mod direct, sub denumirea cazul/experimentul Medeea. Care este această legătură, ce rol au avut cele două femei și în ce fel vor fi descoperite secretele ce au stat la baza celor două cazuri veți afla citind cartea.

„Mi-e frică de ceea ce devin noaptea și de ce aș putea face. Mi-e frică de gândurile întunecate care dorm în mine.”

Recomand Anna O celor care doresc o lectură amețitoare și realistă despre misterele minții umane, nebunie și secrete de familie mortale. Eu am trecut deja cartea în topul celor mai bune thrillere ctite anul acesta !

Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro pentru că au făcut posibilă lecturarea acestei cărți. Pe Libris.ro găsiți titlurile preferate atât îm limba română, cât și în limba engleză, la un singur clik distanță.

  „Există un singur fel de suferință chiar mai rea decât moartea. Unul singur. O moarte vie.”   „Al său propriu lăcaș își este mintea și d...

„După ce este rostită, orice poveste își pierde ceva din farmec. Strălucirea ei începe să se mântuiască pentru aceia care s-au aflat în mijlocul faptelor și încearcă să le istorisească.”

Cu aceste cuvinte începe și se sfârșește o carte măreață, monumentală, care excelează prin scriitură, atmosferă, descrieri, subiecte și personaje: Chiajna din Casa Mușatinilor. Un excelent titlu de ficțiune istorică care reușește să se impună pe piața de carte românească și să aducă un suflu nou acestui gen literar.

Spre rușinea mea, înainte de a citi cartea, nu știam mai nimic despre Chiajna, fiica voievodului Petru Rareș al Moldovei și presupusa nepoată a lui Ștefan cel Mare, căci istoria nu a fost nicicând punctul meu forte, dar mulțumită doamnei Emilia Chebac, am ales să citesc această carte pentru clubul de carte #emiliacărțicafea și e de prisos să spun cât de mult m-a atras, cât de mult am savurat lectura, în ciuda celor peste 700 de pagini. Simona Antonescu are o scriitură meșteșugită care farmecă cititorul, îl transpune în acea epocă și îi oferă șansa de a cunoaște o mică parte din măreția unei lumi demult apuse.

Copleșitor, așa aș putea descrie acest roman pe care l-am terminat mai bine de o săptămână, dar care mi-a rămas în minte și suflet. Pentru mine a fost nu doar o lecție de istorie, ci și o lecție de viață, căci povestea este una profundă, din care putem extrage multe învățăminte, dacă știm a le descoperi între filele cărții. Nu vă mai spun câte pasaje frumoase am extras din ea !

Cu personaje memorabile, creionate excepțional, extrem de umane și de veridice, cartea ne poartă în Evul Mediu românesc, când lupta pentru putere și mașinațiunile politice nesfârșite dădeau tonul, într-o lume a bărbaților, condusă de bărbați,  în care însă femeile ocupă un loc demn de luat în seamă, căci determinarea și capacitatea lor de a participa la evenimentele politice și istorice nu trece neobservată, acestea făcând și desfăcând lucruri într-o manieră abilă, ce denotă inteligență, hotărâre și o mare nevoie de supraviețuire și afirmare cum numai o femeie poate arăta.

O astfel de femeie este Chiajna, modelată să fie soție și mamă prin condiția ei de femeie, însă care s-a șlefuit în așa manieră încât să fie mai mult de atât: a învățat să fie strategă, să răzbească în păienjenișul de intrigi politice, să fie soție de domnitor, să se impună  și să supraviețuiască, să își apere soțul și copii, numele, statutul, casa, tronul, locul pe scena politică, însăși viața.

“Puterea nu vine din lucrurile pe care le obții, ci din cele pe care nu le obții. Din neîndeplinirea dorințelor fierbinți, nu din împlinirea lor.”

Parcursul ei este impresionant, iar călătoria de la copilărie la maturitate, plină de neprevăzut, lacrimi, sacrificii, sânge, căderi și înălțări. Mutarea de la Curtea Moldovei la Curtea Valahiei o secătuiește de energie și viață pe tânăra Chiajna, care nu își găsește locul în București, acest oraș plin de forfotă, epuizant, în care trebuie să facă față uneltirilor și trădărilor ce apar la tot pasul. Am rezonat pe deplin cu tânăra proaspăt căsătorită, nevoită să își părăsească Suceava-i dragă, lăsând în urmă oameni dragi și locuri sfinte, în care copila Chiajna va rămâne pentru totdeauna în casa părintească, o amintire ce o va purta veșnic în suflet și după care întreaga-i ființă va tânji mereu.

„Sufletele caselor și odăilor sunt răspunsuri la sufletele oamenilor care le locuiesc. Se schimbă ca și cum pereții ar răspândi aburi nevăzuți, în funcție de cel care intră în odaie.”

În Chiajna s-a dat mereu o bătălie lăuntrică, firea-i aprigă fiind mereu însetată după acțiune, după fapte, după împlinirea unui lucru sau a altuia, voind mereu să așeze lucrurile după cum credea ea de cuviință, iar acest rol o prinde de minune, căci de la o vârstă fragedă a știut cum să fie în centrul atenției, să se facă auzită, să dea glas celor ce sălășuiau în mintea ei, să fie cutezătoare, să dea porunci, să facă ordine și să își lase amprenta pretutindeni pe unde trecea.  Întotdeauna a oscilat între a fi iubită și a fi temută, căci, așa cum scrie în cartea ei de căpătâi, Il principe, de Niccolo Machiavelli, din care, fără să-și dea seama, învățase pasaje pe de rost, oamenii șovăie mai puțin atunci când este vorba să facă rău unuia care și-a câștigat iubirea celorlalți decât altuia care se face temut. Astfel, Chiajna reușește să demonstreze  cititorului că ea este o femeie completă, deși dificil de înțeles pentru acele vremuri, care poate insufla, în același timp, vulnerabilitate, dar și putere și respect. O mare capacitate lăuntrică, prin care își joacă rolul de fiică, soție, mamă, dar și o enormă putere și inteligență strategică în rolul de Doamnă a Valahieie și chiar și pe câmpul de luptă, rămânând în istorie ca prima femeie de la noi care a condus o armată în luptă.

Pierderea celor dragi  lasă urme adânci în sufletul ei, o maturizează de timpuriu și o face și mai aprigă, iar toate aceste evenimente negative o transformă într-o femeie intimidantă chiar și în fața copiilor săi, fiind mereu capabilă să-i apere de orice uneltire exterioară, ațintind o furie viscerală asupra oricui dorea răul lor, având mereu grijă de prezentul și viitorul acestora, însă nearătându-le nicio fărâmă de vulnerabilitate sentimentală, căci nu voia să-i amăgească cu visuri deșarte, nu când la poartă bate necontenit vântul schimbărilor, iar pacea e mult prea departe pentru a fi atinsă. Iubirea pe care ea o simte pentru cei dragi ei o arată prin fapte, prin gesturi, prin planurile inteligent țesute pentru a răzbi într-o lume dură, violentă și care este, în mare măsură, condusă de bărbați.

„Cu fiecare om ce apare pentru prima oară în viața ta, poți fi, la rândul tău, un nou om. Fiecare persoană pe care o cunoști este o pagină albă din tine însuți. Acela o va scrie așa cum îi dictezi. Toți cei în mijlocul cărora e ducem viața oglindesc fețe ale noastre pe care le-am arătat la un moment dat, iar oglindirile acestea în ceilalți ne compun chipul întreg.”

Chiajna nu este singurul personaj puternic care vrăjește cititorul, multe alte nume jucându-și rolul și impresionând prin acuratețe, iar aici pot să amintesc de nonconformista Marula, negustoreasa–mesager –iscoadă, cea care face deliciul lecturii, împreună cu femeile ei din caravană,  un personaj autentic pe care l-am apreciat enorm și despre care mi-ar plăcea să mai citesc într-o altă carte scrisă de autoare, Anghel, marea iubire a Marulei, pe care o sacrifică pe altarul libertății ei, Lăcustă, grădinarul curții și omul de nădejde al Chiajnei, cel înzestrat cu o inteligență emoțională aparte, mai ales dacă ținem cont de acele vremuri, chiar și Roxelana de la curtea Constantinopolului, un alt personaj feminin aparte, care se remarcă prin curaj și inteligență.

„Se numește viață irosită aceea care se insprăvește fără să te întâlnești cu tine însuți, fără să petreci timp cu celălalt din mintea și inima ta.”

Nu cred să am suficiente cuvinte care să fie potrivite pentru a descrie această carte și tot ce veți simți citind-o. Este o lectură de o profunzime aparte, bine documentată istoric, o carte care invită la introspecție, care te atinge în multe feluri și care îți oferă câteva ore bune de lectură calitativă.

Mulțumesc din suflet prietenilor de la Libris. ro pentru că au făcut posibilă lecturarea acestei cărți. Pe Libris.ro găsiți o selecție de cărți atât în română, cât și în engleză, din care vă puteți alege titlurile preferate.

                   „După ce este rostită, orice poveste își pierde ceva din farmec. Strălucirea ei începe să se mântuiască pentru aceia care...

 „Nu există o altă mașină a timpului decât ființa umană.”

„Omul nu e făcut să trăiască în închisoarea unui singur corp și a unui singur timp.”

„Trecutul se cântă doar la patru mâini, cel puțin la patru mâini.”

 „Te transformi în ceea ce citești.”

Se spune că nu este bine să trăim în trecut, că viața adevărată este aici, în prezent, că trebuie să ne facem planuri pentru viitor, în mod conștient și asumat, neuitând să trăim la maximum clipa de față, carpe diem, nu privi spre trecut, trecutul nu poate fi retrăit și nu poate fi schimbat/îmbunătățit, că din trecut, cel mult, putem învăța lecții și cel mai indicat ar fi să nu repetăm greșelile pe care le-am făcut în trecut. Și toți avem greșeli din acestea, care ne poposesc în minte neinvitate, la diferite intervale de timp, în funcție de contextul în care ne aflăm în prezent. Și toți avem amintiri frumoase din trecut și melancolii. Și toți avem cel puțin un moment pe care am vrea să-l retrăim, să-l resimțim și pentru care am fi dispuși să dăm orice din prezent, numai să ne întoarcem pentru câteva momente în trecut, atunci când....și aici fiecare poate completa cu ce știe el mai bine, cu situația/persoana/clipa după care tânjește.

Întotdeauna suntem sfătuți să lăsăm trecutul acolo unde-i e locul, să trăim în prezent și să privim cu încredere spre viitor. Dar dacă unora nu le-a mai rămas decât trecutul? Dacă pentru acești oameni prezentul este o nebuloasă, un spațiu gol, o foaie albă, un gol interior incapabil de umplut, iar viitorul incert și prea departe pentru a fi atins? Dacă acești oameni se hrănesc din amintirile trecutului, sau mai corect spus,  trecutul se hrănește din ei?

„Timpul se hrănește cu noi. Noi suntem hrana timpului.”

Circumstanțele care-i apropie pe acești oameni mai mult de trecut, decât de prezent, nu pot fi decât sfâșietoare. Nimeni nu vrea să ajungă să trăiască captiv și singur în mintea sa, acolo unde, la un moment dat, chiar și amintirile fericite devin nefericite, insuportabil de cărat. Și poate că această nefericire provine din conștientizarea că ce am trăit odinioară, nicicând nu se va mai repeta. Și poate ceva esențial s-a pierdut...lăsând în suflet doar dor, emoții și o senzație viscerală de goliciune.

„De unde vine această obsesie personală pentru trecut? De ce mă trage înapoi, ca o fântână deasupra căreia m-am aplecat? De ce mă momește cu chipuri care știu că nu mai există? Ce a rămas acolo, în peștera acestui trecut? Pot să implor o întoarcere în timp, fără a avea harul lui Orfeu, ci doar dorința lui? Și oare lucrurile sau oamenii pe care aș reuși să-i scot de acolo nu vor fi omorâți de mine dacă mă întorc să privesc înapoi fiind încă pe drum?”

Fără prea multe spoilere sau detalii – nici nu aș putea cuprinde în întregime esența cărții, este prea complexă pentru a fi redată în cuvinte – cititorul face cunoștință cu Gaustin, un misterios bărbat care se hotărăște să deschidă prima clinică a trecutului, un loc unde bolnavii de Alzheimer să-și aline suferința. Clinica aceasta musai trebuie să fie un loc care să ofere siguranță, să protejeze de orice factori exteriori, pentru a  nu influența starea psihică a pacienților-locuitori, un spațiu care să transmită prin toți porii sentimentul de familiaritate, de acasă, de siguranță, într-un cuvânt. Camerele clinicii reproduc, într-un fel curios și ingenios, detalii din trecut care le îngăduie pacienților să retrăiască momentele din viața lor de dinainte. Pe lângă Gaustin facem cunoștință și cu asistentul acestuia, care este și vocea romanului, un excelent observator și companionul cititorului. Pe măsură ce timpul trece implacabil, tot mai mulți oameni prezintă interes pentru clinică, astfel că personajele noastre misterioase ajung să deschidă tot mai multe clinici, atât pentru cei bolnavi, cât și pentru rudele acestora, și chiar și pentru oamenii sănătoși mintal, loviți însă de melancolia trecutului, de dorul după vremurile mai bune. Iar această cerere mare duce la o nouă realitate, iar Gaustin visează la construirea unor orașe ale trecutului, entități care să redea până în cel mai mic detaliu specificul anumitor ani (prin asta autorul oferind și o perspectivă istorică a vremurilor respective).

„Nu e deloc întâmplătoare această afluență de oameni fără memorie în zilele noastre...Sunt aici ca să ne transmită ceva. Crede-mă, destul de curând, mulți oameni singuri vor începe să coboare în trecut, să-și „piardă” memoria după propria voință. Va veni o vreme când tot mai mulți dintre ei vor dori să se ascundă în peștera trecutului, să se întoarcă. Și nu de prea mult bine, de fapt. Trebuie să fim pregătiți cu adăposturile vremurilor trecute. Spune-le adăposturi ale timpului, dacă vrei.”

Prin cartea de față, Gheorghi Gospodinov ne propune o incursiune în trecut, o călătorie literară îndoioșătoare, pe locuri amuzantă, extrem de profundă și răscolitoare. Un fel de distopie închinată trecutului. Și chiar aș vedea acest scenariu pus în practică, poate peste câteva decenii cineva va aduce la realitate lumea imaginată de autor. Cu siguranță ar fi ceva aparte.

Aparte este și lectura acestei cărți. Pe mine m-a trecut prin toate stările, m-a emoționat, chiar am avut lacrimi în ochi citind anumite pasaje – și ce mai pasaje ! Rare sunt cărțile din care îmi notez atât de multe citate deodată. Scriitura lui are o inteligență răvășitoare, este imposibil să nu atingă, e greu să nu te gândești la propria viață și la propriul trecut când citești cuvintele atent meșteșugite ale lui Gospodinov. Indiferent de  vârsta pe care o ai, nu poți să nu empatizezi cu personajele cărții, să nu simți că și tu ai pierdut ceva, ceva ce nu mai poate fi recuperat vreodată.

„Ce pungași viața și timpul, nu-i așa? Ce tâlhari..Mai cumpliți decât cei mai cumpliți hoți la drumul mare, din aceia care prind în ambuscadă caravana ce merge liniștită. Pe hoții aceia îi interesează doar punga ta și aurul ascuns, dacă ești umil și le dai ce vor fără să te opui, ei te lasă în pace – rămâi întreg cu viața ta, cu memoria ta, inima ta și cu chestia aia, știți la ce mă refer. Pe când hoțul acesta, viața sau timpul, vine și pradă tot – memoria, inima, auzul, chestia aia. Acest ticălos – viața, timpul, bătrânețea, nu contează care dintre ei, toți fac parte din aceeași șleahtă. La început încearcă să fie mai amabil, fură cu măsură, ca un hoț de buzunare priceput, nu simți nimic – un nasture, un ciorap, un junghi sus în stânga, două dioptrii, trei poze din album, chipuri, oare cum o chema..”

Gospodinov este unul dintre cei mai apreciați scriitori ai momentului, și pe bună dreptate. Scriitura lui este lirică, calitativă și emoționantă, iar temele propuse – efemeritatea vieții, prețiozitatea amintirilor, blestemul bolilor mintale, trecerea necruțătoare a timpului – conferă profunzime romanului.

„Ființa umană se poate compune în acest fel, pe bucăți, din amintirile celorlalți? Și ce s-ar obține într-un final, ce Frankenstein al trecutului ar rezulta din toate astea? Un conglomerat alcătuit din reprezentările și amintirile absolut incomparabile ale atâtor oameni

Recomand cartea  Refugiul timpului tuturor celor care vor să facă o incursiune în timp, celor care vor să oprească timpul chiar dacă numai pe parcursul unui capitol și celor care doresc o lectură aparte.

Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro pentru că au făcut posibila această lectură. Pe Libris.ro găsiți toate titlurile preferate, precum și minunate accesorii livrești.

    „Nu există o altă mașină a timpului decât ființa umană.” „Omul nu e făcut să trăiască în închisoarea unui singur corp și a unui singur...

 „Avusesem revelația faptului că realitatea este un lucru relativ și că oamenii vor crede întotdeauna ceva ce se potrivește cu ce au ei în gând.”

„Nu nutri vise deșarte. Lumea este un amestec de bine și rău, iar roata istoriei ne calcă pe toți sub talpa ei.  În ochii istoriei suntem toți la fel.”

Cronica barbară, de Ana Maria Negrilă, este o carte de factură istorică, un roman atmosferic ce redă cu acuratețe perioada Evului Mediu. Cele patru oglinzi ale adevărului este primul volum de ficțiune istorică scris de autoare, acesta deschizând prima fereastră spre călătoria ficțională imaginată de Ana Maria, o călătorie ce poartă cititorul de pe tărâmurile românești de altă dată până în Constantinopol. Cele două volume pot fi citite și separat, însă, pentru o mai bună înțelegere a spațiului, timpului și a personajelor, recomand parcurgerea lor în ordinea în care au fost scrise. Modul în care cele două se completează este absolut fascinant și relevă talentul incontestabil al autoarei de a crea o poveste ce se remarcă prin acuratețe istorică și profunzime la nivel de scriere, compoziție, documentație (dacă nu greșesc, autoarea a  consultat în jur de 100 de cărți în procesul de scriere).

În Cronica barbară regăsim un Ștefan (Stefano) maturizat, însă chinuit încă de fantomele trecutului, cu inima grea după sfârșitul  pe care l-a avut omul pe care l-a crezut cel mai bun prieten al său, cel de care se atașase în inocența lui, împovărat de ceea ce a săvârșit în final, mânat de demonii răzbunării. Un anumit eveniment din Cronică îi readuce toate aceste frământări în suflet și îi destabilizează mult iubita existență, pentru care a luptat din răsputeri, guvernată de liniște și învățătură.

“Libertatea costă bani !”

Personajul principal al cărții este, însă, Hamid, un tânăr răpit dintr-o țară creștină pe care nu și-o amintește, ajuns sclav în lumea musulmană. Lipsit de libertate și împovărat de condiția de sclav, tânărul are însă norocul de a întâlni și oameni buni, stăpâni care îi oferă educație și hrană, însă acest noroc nu este fructificat până la capăt, căci printr-o întâmplare care poate fi catalogată cel puțin ciudată, Hamid este posedat de un djinn autointitulat Ymar, care face și desface lucrurile după bunu-i plac. Relația dintre Hamid și Ymar – două voințe proprii și contradictorii prin modul în care gândesc și acționează, în ciuda dorinței comune de a-și câștiga libertatea – este construită magistral, iar cititorii se pot bucura de punctul de vedere al fiecăruia, căci în carte regăsim niște scrisori care ne ajută să ne familiarizăm cu dorințele, temerile, acțiunile și năzuințele celor doi. Am savurat fiecare perspectivă în parte, le-am înțeles emoțiile și am empatizat cu ei. Destinul celor doi se întrepătrunde și se îngemănează, este dictat de duritatea acelor vremuri și se află sub semnul robiei. Trădarile sunt la ordinea zilei,  iar roata se întoarce de nenumărate ori.

„Și un om bun poate să aducă la fel de multă durere ca unul rău.”

Personajele sunt construite sublim, sunt extrem de umane, realiste din punct de vedere istoric, dar mai ales psihologic. La nivel mai profund, dacă săpăm puțin în ceea ce înseamnă psihologia unui personaj, djinnul Ymar ar putea fi interpretat ca o problemă psihică, precum o dedublare, ori o metaforă pentru partea întunecată din noi, care iese la suprafață atunci când ni se face ceva rău. Ymar este un fel de mecanism natural de apărare/ surpraviețuire, o reacție normală apărută într-o situație negativă excepțională, a unui om supus unui mare pericol/stres –  o reacție de luptă/fugă/împietrire. Iar Ymar luptă ! Scena care pune cel mai bine  în relief acest lucru este cea în care Hamid este închis și revândut ca sclav imediat ce ajunge în Veneția de către un om care i-a promis ajutorul, așadar l-a trădat și i-a anulat libertatea, anulând și bunătatea din el, iar djinnul Ymar a reacționat în consecință, concluzia fiind accea că, oricât ne-am împotrivi destinului, în unele cazuri evenimentele decid pentru noi, voința noastră este redusă la tăcere, iar viața ne intră pe alt făgaș. Ymar și Hamid sunt, de fapt, un întreg care alcătuiesc într-un mod inteligent cele două părți ale omului aflate în antiteză: partea cumpătată și rațională, partea emoțională și partea impulsivă, partea liniștită și partea zbuciumată.

„Există o soartă a fiecăruia, de care nu putem scăpa și care ne este pusă în frunte cu litere de foc, de aceea ne-am și întâlnit ca doi călători în colbul drumului, am mers un timp umăr la umăr, apoi am ajuns la o răscruce de unde ne-am despărțit, alegându-ne propria cale.”

Hamid și Ymar împart o existență tristă, un destin marcat de lipsuri, furtișaguri, nelegiuiri, stropit cu sânge, sudoare și degradare morală. Însă povestea are și note amuzante, nu puține fiind scenele în care am râs alături de personaje.

„Ymar sunt eu, iar eu sunt Ymar. Este imaginea mea în oglinda apei și, asemenea unei imagini oglindite, mâna mea dreaptă devine mâna lui stângă. Eu trăiesc la lumina soarelui, el în zona tulbure, ascunsă, de dincolo de lume. Eu sunt Narcis, el e cel din adâncul izvorului.”

Pe lângă acuratețe istorică, descrieri minunate și acaparante ce ajută cititorul să intre în atmosfera acelor vremuri, regăsim și referințe religioase și filosofice ce au menirea de a explora relația dintre trup și suflet, material și imaterial.

„Știu acum că de multe ori cărțile ne mint și ce citim acolo nu este decât dorința scriitorului de a strâmba realitatea și a o face să se potrivească gândurilor lui. Unde este starea aceea de grație în care te contopești nu numai în trup, dar și în cuget cu ființa iubită? Eu nu am văzut așa ceva. Ci din contră. Am văut sclipirea hulpavă în ochii oamenilor, de parcă iubirea ar fi o bucată lucitoare de aur, am văzut interesul și egoismul celui iubit, disperarea celui ce iubește și a cărui minte știe, deși inima nu vrea să recunoască, semnele nepăsării din privirile celuilalt.”

Cronica barbară este un roman al maturizării (pe cele mai grele căi), la fel ca Cele patru oglinzi ale adevărului, o călătorie palpitantă ce poartă cititorul de la Cairo la Alexandria, Veneția, Florența, Constantinopol și Valahia. O carte de citit și recitit ori de câte ori doriți o lectură calitativă, care cu greu poate fi lăsată din mână.

Cele patru oglinzi ale adevărului și Cronica barbară au apărut la Editura Hyperliteratura.

    „Avusesem revelația faptului că realitatea este un lucru relativ și că oamenii vor crede întotdeauna ceva ce se potrivește cu ce au ei î...