duminică, 24 septembrie 2017

Recenzie: „Întoarcerea” de Jennifer L. Armentrout




Primul volum din seria Titanii este o reinterpretare new adult a mitologiei grecești, o antrenantă și pasionantă poveste despre iubire, prietenie, apartenență, dreptate și putere.

Nu cred că este corect să afirm că aveam așteptări de la această carte, nu în cazul în care primele trei volume pe care care le-am citit din seria Lux nu m-au dat deloc pe spate, renunțând la serie, fiind, după părerea mea,  mult prea clișeică și adolescentină.

Așadar, când am început acest volum, am plecat de la premisa că nu va fi foarte diferită față de celelalte cărți ale autoarei și că trebuie să o iau drept o lectură simplă, lejeră, amuzantă. Ceea ce și este. Dar mai este și un volum extrem de erotic și, mda, și profund (nu credeam că aceste două cuvinte pot descrie seria), dacă stai să analizezi pe îndelete trăirile interioare ale protagoniștilor. Dar cu siguranță am avut parte de o surpriză plăcută pe parcursul lecturii, când am descoperit o mulțime de personaje cu foarte mare potențial și o poveste fascinantă. Singurul minus al acestui prim volum ar fi la partea de acțiune. În cele 430 de pagini autoarea ar fi putut concentra o mai mare parte de răsturnări de situație, momente cheie și scene care să ducă cititorul cu sufletul la gură, dar se pare că Întoarcerea se concentrează mai mult pe prezentarea poveștii și a personajelor, acomodând cititorul cu lumea fascinantă a zeilor și titanilor. Volumul se  axează de asemenea și pe partea erotică a celor două personaje principale, appolyonul Seth și muritoarea aka semizeul în devenire Josie.

Încă de la începutul cărții cititorii (sau mai bine spus cititoarele) sunt avertizați/te că întâlnirea cu Seth va fi una incendiară. Seth este cel mai plin de sex appeal personaj masculin pe care l-am întâlnit până acum în cărți. Senzual, mai fierbinte decât o zi de vară, cu un fizic pe care chiar și o femeie l-ar invidia (asta dacă nu ar rămâne înmărmurită în fața acestuia, uitând cum să mai respire corect), extrem de sarcastic și amuzant, mereu cu câte o replică care în același timp poate fi și tăioasă, și ingenioasă, și amuzantă. Seth este perfecțiunea întruchipată, cel puțin din punct de vedere fizic, pentru că înăuntrul său se luptă cu amintiri și demoni de neînfrânt.

„Voiam ceva ce nu mai avusesem niciodată. Companie reală. Loialitate. Prietenie. Pe ea. Fără nimeni altcineva. Doar noi. Un viitor. O zi de mâine. Mântuire. Și îmi apăsa pieptul, pentru că nu știam cum să mă descurc cu toate astea.”

„Avea părul blond, strâns la ceafă cu un șnur de piele maro. În timp ce degetele lungi i se strângeau peste cureaua rucsacului meu, i-au scăpat din coadă șuvițe mai scurte, acoperindu-i fața (...). Avea o frumusețe masculină subtilă și în același timp exagerată, aspră și blândă, un paradox total, absolut splendid, dar ochii..Aveau cea mai bizară culoare – un chihlimbariu roșcat. M-am întrebat dintr-o dată dacă e posibil să ai un orgasm vizual, pentru că mi se părea că tocmai avusesem unul.”

Seth este slujitorul zeilor, cel care le face treaba murdară, cel care luptă cu fiecare fibră, punându-și viața în pericol. Nu speră la un viitor liniștit, nu când trecutul său a fost atât de tumultos. Atât de greșit. Atât de periculos. Își desfășoară viața servindu-l pe Apollo, zeul soarelui, ajutându-l și îndeplinindu-i ordinele în lupta contra titanilor (în mitologie, aceștia fiind primii zei). Este arma zeilor contra titanilor, se pricepe la distrugere și nu stă de două ori pe gânduri înainte de a mătura la propriu orice și pe oricine este nevoit să o facă. Însă, de data aceasta, Apollo îi dă o însărcinare diferită:  nu trebuie să distrugă, ci să apere. Să o apere pe Josie, o muritoare. Ei bine, slavă cerului că Josie nu este de fapt o muritoare (pentru că ar fi fost foarte plictisitor, nu?), ci un semizeu cu puterile încătușate. Unul dintre cei 12 semizei creați de zei pentru a-i servi ca arme în lupta contra titanilor. Unul dintre cei 6 semizei rămași în viață, ceilalți fiind nimiciți de către titani.

„- Mai spune o dată.
- Ce să spun? am răspuns, prinzându-l de încheieturile mâinilor. Am spus o grămadă de lucruri. Dă-mi o mână de ajutor.
- Spune că nu sunt doar Apollyon, a șoptit el, cu glasul răgușit.
Mi s-au urcat lacrimile în gât.
- Nu ești doar Apollyon, Seth.
Ochii i s-au închis încet pe chipul încordat, iar degetele i s-au desfăcut pe obrajii mei.
- Nici măcar nu mai știu cine sunt. Sau ce am fost vreodată.
O, Doamne, asta mi-a sfâșiat inima.
- Ești doar...ești doar Seth.
I-a trecut un fior prin brațe.
-  Și tu..ești doar mântuirea mea.”



Viața lui Josie se schimbă complet atunci când Seth apare lângă ea, aceasta trecând prin momente derutante și periculoase, fiind atacată de diverse creaturi, cu viața dată complet peste cap. Și nu numai din cauza faptului că este greu de digerat că înainte a avut o viață monotonă de muritoare și că acum este nevoită să facă parte din misterioasa lume a zeilor, dar și datorită lui Seth, a cărui prezență este atât de greu de suportat atunci când privirile fierbinți și tachinările cu aluzie sexuală nu mai încetează. Da, scenele cu cei doi ar fi în stare să facă și un ghețar să se topească să roșească, iar descrierile sunt extrem de amănunțite, din această cauză cartea nefiind recomandată decât după o anumită vârstă. Nu că tinerele cititoare ar ține cont de asta, nu-i așa, Seth?

„A fost cel mai blând și cel mai dulce lucru pe care l-am simțit vreodată. Abia simțit, o șoaptă peste buzele mele, dar cu atâta forță, atât de zdrobitor, că a trebuit să mă chinui să-mi țin lacrimile. Iar trupul lui puternic a tremurat lângă mine când mi-a trasat conturul gurii. Momentul acela avea ceva infinit de delicat.

Sărutul...

Mi-a furat sufletul, m-a revendicat într-un fel despre care nu știam că e posibil. A ajuns adânc în mine, făcând mai mult decât să pornească un foc. În sărutul ăla era speranță. Era făgăduială de mai mult, de izbăvire.”

Revenind la lucruri mai serioase, Josie este introdusă brutal în lumea zeilor, învățând în același timp cu cititorul puțină mitologie grecească. Ei bine, dacă tot am ajuns aici, trebuie să spun că mi-aș fi dorit ceva mai multă mitologie, însă autoarea este, și la acest capitol, rezervată.

Deși pe parcursul cărții acțiunea este întreținută aproape exclusiv de către cei doi, Seth și Josie, mai facem cunoștință și cu câțiva zei, semizei, titani, puri și semipuri. Avem parte și de o mică poveste lgbt și o poveste din trecut, protagoniștii fiind apollyonul Seth și apollyonul Alex, o tipă foarte badass. Ambele povești sper să fie mai bine dezvoltate în următorul volum pentru că este clar că autoarea are imaginație, iar seria ar fi una destul de originală dacă s-ar axa mai mult pe partea de mitologie și ar dezvolta conflictele exterioare și interioare ale personajelor.

Întoarcerea este un volum incendiar care aduce în discuție teme precum lupta pentru putere, tensiunea erotică, frica de a nu repeta trecutul, ușurința cu care, în dorința de a face bine și a proteja ceea ce iubim, aducem distrugere și suferință.




Mulțumesc grupului editorial Corint pentru volumul oferit spre recenzare. 

joi, 31 august 2017

Recenzie: „Trei coroane întunecate” de Kendare Blake


Întunecată, surprinzătoare, deosebită. Acestea sunt cuvintele care îmi vin prima oară în minte când mă gândesc la cartea Kendarei Blake. Mi-a plăcut neașteptat de mult această poveste făurită cu magie și întuneric, dragoste și rivalitate, viață și sânge.

Regalitatea impune/evocă măreție, puritate, demnitate, grație și valori bine înrădăcinate. Însă reginele Kendarei Blake sunt mult mai mult decât atât, fiind înzestrate cu particularități uimitoare: haruri speciale prin intermediul cărora, dacă vor reuși să le mânuiască cu dibăcie, vor obține puterea absolută.

„Nimeni nu-și dorește cu adevărat să fie regină.”

Pe insula Fennbirn, în fiecare generație, Zeița aduce un nou set de triplete, regine înzestrate cu magie, regine nevoite ca, la împlinirea vârstei de șaisprezece ani, să își arate puterile excepționale și să înceapă sângeroasa luptă care va duce la obținerea coroanei. O singură regină va supraviețui, cea care își va dovedi harul, cea mai puternică dintre ele, cea care își va omorî surorile. Altă cale, nu există.

Cele trei surori se luptă pentru putere. Sau cel puțin așa se spune. În realitate, cei care doresc cel mai aprig puterea sunt cei din spatele celor trei tinere, persoane mânate de ambiții nemăsurate, care pun la cale diverse mașinațiuni menite să le aducă cu orice preț ceea ce doresc.
                                                                                                         
„O brățară dintr-un șarpe mic nu e la fel de elegantă ca un șarpe mare în jurul umerilor, dar lui Katharine îi place mai mult mica ei bijuterie. Este mai drăguță, roșu cu galben și cu negru. Culori toxice, se spune. Accesoriul perfect pentru o regină a toxicilor.”

„Trebuie să reziste până la ultima porție de otravă, până când va ajunge în siguranță în apartamentul ei. Nimeni dintre toxicii care vin în vizită nu are voie să vadă ce se întâmplă după serbare. Transpirația, frisoanele, sângele.”

Conacul Gravesdrake adăpostește toxicii Arron, niște personaje demne de familia Addams, însă nici pe departe la fel de amuzanți ca aceștia. Familia Arron este crudă. Crudă, întunecată și otrăvitoare. La propriu. Toxicii pot ingera o mare cantitate de otravă, fără a păți nimic. Sunt experți în cele mai letale otrăvuri și cunosc o mie de modalități prin care cineva poate muri în chinuri, otrăvit. Katharine este una dintre triplete. Firavă, sensibilă și extrem de slabă de la cantitățile uriașe de mancare otrăvită pe care este nevoită să le ingereze pentru a-și demonstra puterea, se teme că harul ei nu va face față așteptărilor uriașe pe care le au toxicii de la ea.  Cerințele pe care trebuie să le îndeplinească sunt extreme, iar chinul pe care îl suportă, îngrozitor. Natalia, mătușa ei și conducătoarea familiei și a Consiliului Negru este atât apărătoarea ei cea mai de nădejde, cât și judecătoarea cea mai aspră. Nemiloasă, rece ca gheața și impunătoare, Natalia a reușit să păstreze măreția și sobrietatea impuse de câștigarea multor ani la rând a tronului de către reginle toxicilor. Nici de această dată nu va fi diferit, sub nicio formă, iar Katharine trebuie prin orice cale să păstreze această tradiție și să nu facă de rușine familia. Deși favorita, este o altă soră a ei...



„Mirabella abia a umplut aerul cu fulgere. Lumini splendide, strălucitoare, care brăzdează cerul, căzând în șuvoaie de foc din toate părțile. Lovituri lungi, repetate, care luminează interiorul ca ziua. Este încântată. Fulgerul este preferatul ei. fulgerul și furtuna, electricitatea care se strecoară prin corpul ei și care face să-i vibreze oasele.”

Mirabella este o elementală, adică poate controla elementele naturale, precum vântul, focul, tunetele. Este cea mai puternică dintre triplete, nefiind niciun dubiu că ea va câștiga tronul. Se șoptește că deja se poartă ca și cum ar fi încoronată, ca și cum ar stăpâni insula, ca și cum surorile ei nu ar mai exista. Însă în realitate Mirabella este, lăsând la o parte calitățile ei excepționale, o ființă cât se poate de normală și de umană. Apreciază cel mai mult noțiunea de libertate, asta pentru că tânjește necontenit după o viață diferită de ceea ce i s-a hărăzit. Nu mai vrea să fie încătușată de poveri și așteptări, o regină forțată să își omoare surorile, o biată tânără pe care ar fi stigmatizat-o toți dacă nu și-ar fi dovedit puterea harului. Așa cum au făcut cu cealaltă soră a ei, Arsinoe.

Arsione este cea mai îndepărtată de noțiunea de regalitate, de orice înseamnă măreț, suprem, pompos, însă intrigile regești nu o ocolesc  nici pe ea. Chiar dacă harul ei nu s-a dovedit, chiar dacă ar fi trebuit să fie o naturalistă puternică, capabilă să stăpânească plantele și animalele, este forțată să lupte, chiar dacă oamenii o privesc ori cu nepăsare, fiind siguri că o să moară, ori cu ciudă, pentru că nici de această dată naturaliștii nu vor avea o regină de-a lor pe tron.  În schimb, în ținutul lor, Wolf Spring, o altă tânără este cea mai puternică naturalistă din ultimii șaizeci de ani: Jules,  cea mai bună prietenă și sfătuitoarea lui Arsinoe, cu al ei familiar, o pumă care le urmărește pretutindeni pe cele două.

În lupta pentru putere, planuri macabre se pun la cale și trădări nemiloase se vor răsfrânge asupra celor trei regine și a persoanelor din jurul lor. Templul și preotesele își vor arăta apriga dorință de a conduce consiliul, vrând cu orice preț să o urce pe Mirabella pe tron, putând în acest fel să orchestreze viitorul insulei după bunul lor plac. Toxica Natalia împreună cu preaputernica și necruțătoarea familie Arron decurc la orice vicleșug pentru a păstra puterea și titurile ca și până aum, folosindu-se de sângele prin care le curge otravă pentru a o urca pe Katharine pe tron.

Sunt considerate vrăjitoare, ciudate, monștrii cu sânge rece, capabile să se sfâșie între ele pentru puterea supremă. În realitate, sunt pioni mutați pe tabla de șah, după bunul plac și după cum dictează interesele, păpuși mânuite de către cei fără scrupule, adevărații monștrii cu sânge rece. Sunt nevoite să se înfrunte una cu cealaltă, să își forțeze limitele prin numeroase antrenamente dureroase, să se dedea strategiilor josnice, nedemne de niște regine adevărate. Însă, în lumea imaginată de autoare, în lupta pentru putere, pe insula Fennbirn, scopul scuză mijloacele.

Deși toate surorile mi-au plăcut, preferatele mele sunt Katharine și Mirabella. Deși mulți ar spune că prima este perfidă și rece, din cauza familiei din care face parte, eu am văzut mai departe de această etichetă, observând o tânără fragilă, secătuită de numeroasele sesiuni de otrăviri,  care tânjește după dragoste și înțelegere, care are prea multă încredere și milă în inima ei. Nu, nu este perfecta, și nu, nu este inocentă, dar mie mi-a inspirat atâtea și am încredere în puterea ei. Relația ei cu Pietyr, cel care o inițiază în arta flirtului, având în același timp grijă ca ea să nu mai pară atât de neajutorată și slabă, este delicioasă și pasională. Dar cine este Pietyr cu adevărat și ce reprezintă el pentru Katharine? Asta, sincer să vă spun, aștept cu nerăbdare să aflu și eu ! Mirabella mi-a plăcut datorită caracterului ei, iubirii pe care încă o mai poartă surorilor ei, dreptății la care nu vrea să renunțe și curajului ei, care uneori o face o răzvrătită delicioasă. Sper din suflet să nu își piardă aceste însușiri în următorul volum.



„- Crezi că acești curtezani sărută la fel ca tine, Pietyr? Întreabă ea, doar ca să-l vadă cum se bosumflă.
- Sigur că nu. Sunt băieți de pe continent. Nepricepuți și caraghioși. O să fie greu să te prefaci că-ți place.
- Nu cred că toți vor fi așa, spune ea. Sunt convinsă că o să găsesc unul care să-mi placă.
Pietyr ridică o sprânceană. Degetele lui se înfig în tapițeria scaunului, dar se relaxează când îi vede expresia.
- Cumva mă tachinezi, Kat?
- Da, râde ea, te tachinez. Nu m-ai învățat tu să fac așa? Să contracarez formalismul regal al surorilor mele cu zâmbete și bătăi de inimă?”
„Îl sărută cu furie, iar atingerea ei îl trezește, îl scoate din întuneric. Simte că acolo trebuie să fie, în brațele ei. ea nu îl va lăsa să moară. Amândoi se vor încălzi. Ea îi va aprinde pe amândoi.”

Ultimele capitole sunt extrem de antrenante, iar sfârșitul este magistral; m-a lăsat cu un catralion de întrebări, tânjind atât de mult după următorul volum. Totul se schimbă la 180 de grade, și chiar atunci când credeam că nimic important nu se va mai întâmpla, exact când stăteam în cumpănă dacă să ofer cărții nota maximă sau să scad puțin din cauza unor mici neajunsuri, exact atunci autoarea ne oferă motivul perfect pentru a reconsidera totul, dând lovitura finală, o plamă mentală care te va face să urli după continuare.

„Vreau răzbunare (...). și după aceea îmi vreau coroana.”

Povestea are extrem de mult potențial și abia aștept să văd ce ne mai pregătesc cele trei coroane întunecate pe viitor. Eu cred și sper că acest volum a fost doar preludiul unei frumoase și palpitante serii. O carte pe care n-am putut-o lăsa din mână și pe care am devorat-o surescitată și mereu întrebându-mă care va fi următoarea mișcare a personajelor. Recomand !


Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul oferit spre recenzare.

miercuri, 30 august 2017

Fragment "Fata care citea în metrou" de Christine Feret - Fleury



Editura Nemira lansează în colecţia Damen Tango volumul Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury, o poveste frumoasă pentru cei entuziasmaţi de lectură şi o călătorie amuzantă, unde imaginaţia sfidează realitatea, iar răspunsurile sunt ascunse între coperte, aşteptând să fie descoperite.

Juliette merge cu metroul din Paris în fiecare zi, la aceeaşi oră. Cea mai mare plăcere a ei este să vadă ce citesc cei din jur: doamna în vârstă, colecţionarul de ediţii rare, studenta la matematică sau fata care plânge la pagina 247. Îi priveşte pe toţi cu tandreţe şi curiozitate, de parcă ceea ce citesc, pasiunile şi diversitatea existenţei lor i-ar putea colora şi ei viaţa monotonă.
Dar într-o zi Juliette hotărăşte să coboare cu 2 staţii mai devreme şi să o ia pe un drum ocolitor spre serviciu, decizie care îi va schimba viaţa.



Bărbatul cu pălărie verde urca întotdeauna la Bercy, întotdeauna pe ușa din faţă a vagonului și cobora tot pe acolo peste fix șaptesprezece minute – în zilele când opririle, soneriile și clinchetele metalice se succedau cu regularitate, zilele fără un aflux deosebit, fără accidente, fără alarme, fără grevă, fără opriri pentru reglarea traficului. Zilele obișnuite. Zile în care ai impresia că faci parte dintr-un mecanism bine uns, un uriaș corp mecanic în care fiecare, vrând-nevrând, își găsește locul și își joacă rolul.

Zilele în care Juliette, la adăpostul ochelarilor de soare în formă de fluture și al eșarfei mari, tricotate de buni Adrienne în 1975 pentru fiica sa, o eșarfă măsurând exact doi metri cincizeci, de un albastru-pal, ca al culmilor din zare la ora șapte, într-o seară de vară, sau de oriunde, pe înălţimile din Prades, cum te uiţi spre Canigou, se întreba dacă existenţa ei avea mai multă importanţă pe lume decât a păianjenului pe care îl înecase chiar de dimineaţă în duș.

Nu-i plăcea asta – să îndrepte jetul spre corpul mic, negru și păros, să se uite cu coada ochiului cum picioarele subţiri se agită frenetic, apoi se strâng brusc să vadă insecta rotindu-se, ușoară și insignifiantă ca o scamă de lână smulsă din puloverul ei preferat, până când apa o trage în jos, prin sifon, astupat imediat cu o mișcare energică.

Asasinate în serie. Zi de zi păianjenii reveneau, ieșeau din conducte și ţevi după un periplu cu începuturi îndoielnice. Să fi fost mereu aceiași care, odată azvârliţi în adâncuri întunecate, greu de imaginat, în măruntaiele orașului semănând cu un imens rezervor de viaţă colcăitoare și fetidă, se desfăceau, înviau, apoi își reluau urcușul sortit aproape de fie-care dată eșecului? Juliette, ucigașă vinovată și scârbită, se vedea ca o divinitate neîndurătoare și, totuși, distrată sau prea ocupată mare parte din timp să-și îndeplinească misiunea, veghind cu intermitenţe asupra gurii de acces în infern.

Ce sperau păianjenii odată ajunși pe uscat – ca să zicem așa? Ce călătorie hotărâseră să facă și în ce scop?

Poate că bărbatul cu pălărie verde i-ar fi putut răspunde, dacă Juliette ar fi îndrăznit să-l întrebe. În fiecare dimineaţă, își deschidea servieta și scotea o carte învelită în hârtie fină, aproape transparentă, bătând de asemenea în verde, pe care o desfăcea cu gesturi tacticoase, precise. Apoi strecura un deget între două pagini deja separate de o bucată lungă și îngustă din aceeași hârtie și își începea lectura.

Cartea avea titlul Histoire des insectes utiles à l’homme, aux animaux et aux arts, à laquelle on a joint un supplément sur la destruction des insectes nuisibles1.

Mângâia legătura pestriţă din piele, cotorul decorat cu fir aurit, de unde titlul ieșea în evidenţă pe fond roșu.

O deschidea, o apropia de faţă, îi inspira mirosul mirosea, cu ochii pe jumătate închiși.

Citea două-trei pagini, nu mai mult, ca un gurmand care savurează un chou à la creme cu o linguriţă de argint. Pe chip i se contura un zâmbet enigmatic și mulţumit – pe care Juliette, fascinată, îl asocia cu Motanul de Cheshire din Alice în Ţara Minunilor. Din cauza desenului animat.

În staţia Cambronne, zâmbetul se ștergea, lăsând loc unei expresii de regret și dezamăgire; împăturea la loc hârtia, punea cartea înapoi în ser-vieta ale cărei închizători scoteau apoi un pocnet sec. Și se ridica. Nici măcar o dată nu-și oprise privirea asupra lui Juliette, care, stând pe scaun în faţa lui – sau în picioare, agăţată de bara lustruită zilnic de sute de palme înmănușate sau nu –, îl sorbea din ochi. Se îndepărta cu pași mărunţi, cu spatele perfect drept în paltonul încheiat până la gât, cu pălăria înclinată pe sprânceana stângă.

Fără această pălărie, fără acest zâmbet, fără această servietă în care își ţinea comoara, probabil că Juliette nu l-ar fi recunoscut. Era un om ca atâţia alţii, nici frumos, nici urât, nici atrăgător, nici antipatic. Un pic corpolent, fără vârstă, mă rog, de o anumită vârstă, ca să vorbim în clișee.

Un om.


Sau mai degrabă un cititor.



1 „Istoria insectelor utile omului, animalelor și artelor, cu un supliment despre distrugerea insectelor dăunătoare“ – în lb. fr. în orig. (n. tr.).

vineri, 25 august 2017

Recenzie: „Răzbunarea asasinului” de Robin Hobb


Îmi este greu să mă despart de această serie. De aceste minunate personaje create cu măiestrie de către autoare, de această magnifică lume ce reprezintă rezultatul de necontestat al  imaginației (extrem de bogate) și muncii autoarei Robin Hobb. Îmi este extrem de greu să vorbesc despre trilogie, a devenit preferata mea într-un timp atât de scurt încât încă sunt speechles la tot ceea ce ține de lumea creată de Hobb. Îmi este greu să mă despart de Regatul celor Șase Ducate, de intrigile și trădările de la castel, de curajosul și perfect de imperfectul Fitz, de inteligentul și loialul Ochi Întunecați, de neînfricata regină de la munte Kettricken, de bravul și credinciosul Burrick, de întunecatul și temutul Chade, de Bufonul extrem de inteligent, sarcastic și jovial, de luptătorul și demnul Verity, chiar și de fățarnicul Regal îmi va fi dor. De toată familia regală Farseer și de tot ce presupune acest titlu imperial – un tron de păstrat și un ținut de protejat, un rău (sau mai multe) de înlăturat, secrete ce se întorc împotriva purtătorilor lor, trădări greu de conceput, bătălii dintre cele mai crunte, sânge și lacrimi vărsate întru înfrângerea răului și apărarea binelui. Poate suna clișeic, dar sub magica baghetă a lui Hobb, totul i-a amploare și o turnură neașteptată.



După autoîncoronarea lui Regal, cele Șase Ducate au parte de un regres îngrozitor, în special Bukkeep-ul și ducatele de coastă. Lăsat fără bunuri și fără pază, prost aprovizionat și prădat din toate părțile, Buck-ul se confruntă cu cea mai mare primejdie întâlnită până acum, fiind o țintă fragilă în calea piraților și a neoamenilor, singurii care luptă cu ultimele puteri pentru a păstra ducatul întreg fiind Lady Patience, o parte din garda reginei Kettricken și o parte din garda fostului rege Shrewd.

Nmic nu mai este la fel, iar situația, oricum delicată și înainte, s-a schimbat la 180 de grade. Relația dintre Fiz, Burrich și Chade degenerează.  Cuvinte grele sunt rostite, cuvinte ce nu mai pot fi luate înapoi. Fitz nu mai este cel care a fost înainte. Înainte de trădare, înainte de suferință, înainte de moarte. Înăuntrul său arde un foc mistuitor, se duce o bătălie pe mai multe fronturi în căutarea celui mai bun răspuns la întrebarea: ce va face el de acum înainte? Va mai fi el omul regelui, fără un rege pe care să-l slujească? Bastardul lui Chivarly? Asasinul tăcut? Mai este legat de vreun jurământ, ori poate alege să fie cine și ce vrea el să fie, hotărându-și pentru prima oară destinul, fără teama că într-o zi va fi din nou trădat, considerat vrăjitor și animal, o ființă abjectă și demnă de dispreț, un bastard inutil și ușor de mânuit?

„Simțisem teama și înainte. De multe ori. Când mă luptasem cu neoamenii, când îi bătusem pe pirații Corăbiilor Roșii, când o înfruntasem pe Serene. Teama care avertiza, teama care ațâța, care îți dădea avantajul de a rămâne în viață. Dar teama din timpul nopții se transforma într-o teroare dezumanizantă, în speranța că voi muri și-i voi pune capăt, pentru că eram distrus și-aș fi dat orice ca să nu mai îndur atâta suferință (...) Nu mai eram FitzChivarly. Eram ce rămăsese după ce groaza mă smulsese din propriul meu trup.”

M-a impresionat întâlnirea lui Fitz și Ochi Întunecați cu Rolf, Holly și cei doi tovarăși de care sunt mereu legați prin Har – o ursoaică și un vultur, cât și episodul în care dihorul cel mic își pierde tovarășul om pentru a-l salva pe Fitz din capcana pregătită de dușmanul său, Will. Loialitatea și dragostea necuvântătorului, care este gata să își sacrifice viața pentru a-l servi pe omul cu care are o legătură prin Har (sau Sânge Străbun, așa cum era numit pe vremuri), această legătură profundă, sinceră, bazată pe loialitate și respectarea reciprocă a deciziilor celui de alături este impresionantă și copleșitoare și mă bucur enorm de mult că autoarea a explorat-o în cele mai mici detalii, construind o poveste complexă, demnă de întreaga serie.

„Alegerea era simplă. Fii lup, fără trecut, fără viitor, trăiește numai ziua de azi. Sau fii un om mutilat de trecut, a cărui inimă îi pompează frica în sânge.”



Dibăcia cu care Hobb făurește cuvintele și creionează personajele este impresionantă și farmecă cititorul, care nu se mai poate desprinde de lumea magică creată de autoare. Povestea abundă în detalii, nimic nu este lăsat la întâmplare. Paralizezi în fața magnificei lumi care ți se desfășoară în fața ochilor, iar încântarea care te cuprinde atinge cote maxime. Frenezia care te-a cuprins sporește pe măsură ce înaintezi cu lectura și ai vrea ca numărul paginilor să nu scadă, pentru a te putea bucura la nesfârșit de această tumultoasă poveste.

Legăturile prin care sunt uniți toți cei din micul grup plecat în căutarea lui Verity sunt inimaginabile, de o forță indestructibilă. Prin Har ori prin Meșteșug, ori chiar prin ambele, cele două magii străvechi creează o legătură unică ce le permite celor care le folosesc să comunice la un alt nivel, să cunoască unul altuia cele mai intime gânduri și dorințe, creând în acest fel legături profunde precum cea dintre Fitz și Ochi Întunecați, Fitz și bufon, Kettricken și lup, Verity și Fitz și chiar alte personaje despre care nu vreau să dezvălui nimic. Dar aceste legături aduc și durere și pierderi și un mare pericol constant din partea trufașului Regal și a cohortei lui de inițiați în Meșteșug, de care Fitz și Verity se văd nevoiți să se ascundă permanent din punct de vedere mental, să ridice bariere ce le-ar putea afecta abilitățile și să se lupte până la moarte.

Numeroasele zile petrecute călătorind împreună cu Fitz și celelalte personaje, înfruntând atât schimbările capricoase ale vremii, relieful dur al ținuturilor spre Regatul Munților și chiar mai departe, în locurile în care trăiau odată Străbunii, cât și pericolele ivite la tot pasul, trădările de care se lovesc necontenit și cruzimea fără margini a lui Regal, toate aceste zile pline de aventură și neprevăzut în care m-a transpus autoarea nu le voi uita niciodată.

În fiecare carte las o parte din mine, mă implic sufletește în aventurile personajelor, empatizez cu ele iar ele îmi oferă peripeții de neuitat, neprețuite lecții de viață, îmi oferă tovărășia lor necondiționată și câteva ore de calitate. De fiecare carte citită mă atșez mai mult sau mai puțin, însă  această trilogie m-a atins în toate felurile posibile și m-a învățat atât de multe lucruri despre prietenie, dragoste, loialitate, adevăr și minciună, respectarea promisiunilor, lupta pentru ceea ce este corect, onoare și demnitate, inocență și curaj. Mi-a arătat cât de mult poate însemna o legătură sinceră și profundă, cât de onorabilă și dătătoare de putere poate fi o legătură între două sau mai multe ființe, câtă alinare și curaj îți poate oferi sentimentul de a te ști iubit, prețuit, ajutat necondiționat. Lăsând la o parte nenumăratele scene care îți taie răsuflarea și povestea de o complexitate covârșitoare, autoarei i-au ieșit cel mai bine legăturile create între personaje prin intermediul Meșteșugului, respectiv Harului. Robin Hobb este o maestră a relațiilor dintre oameni, o foarte bună cunoscătoare a psihologiei umane, o bună cunoscătoare a necuvântătoarelor (poate și ea este înzestrată cu Har, dialogurile dintre Fitz și Ochi Întunecați sunt delicioase și extrem de inteligente) și o excelentă povestitoare, cu o imaginație fără limite.



Ultimele capitole mi-au făcut pielea de găină. Scenele de final sunt speechless, un tablou fară seamăn, frumos, brutal și impresionant. Un tablou ce zugrăvește în mii de nuanțe sfârșitul unei povești epice. Un tablou literar care este dovada imaginației și talentului nemărginit al autoarei.

„Nimeni nu purta vreo vină. Nimeni nu era fără vină.”


Mulțumesc din suflet editurii Nemira pentru oportunitatea de a citi acest minunat volum. 

vineri, 18 august 2017

Recenzie: „Răzbunarea ciorilor” de Leigh Bardugo



Răzbunarea este un instrument periculos, greu de înțeles și de manevrat. Răzbunarea este înșelătoare și poate aduce mai degrabă distrugere decât alinare. Te orbește, îți întunecă judecata, cazi pe nesimțite în îmbrățișarea ei perfidă. Iar odată mânat de instinctele ei înșelătoare, ești un om pierdut. Dar uneori răzbunarea nu este așa. Oare chiar poate aduce ea alinare, poate compensa suferințele îndurate? Și dacă da, cu ce preț? Poate șterge cu buretele trecutul, durerea, amintirile? Puțin probabil. Însă, în mâinile potrivite, răzbunarea poate fi o mântuire. Singura cale prin care poți accepta trecutul, singura cale prin care poți face dreptate, chiar dacă într-o mică măsură. În mâinile potrivite, capabile de orice, și când spun orice mă refer la cele mai îngrozitoare acte de cruzime, la cele mai înjositoare și necugetate fapte. La înșelăciuni și minciuni, lupte, bătăi și crime. Iar de toate aceste lucruri și chiar mai mult de atât sunt capabile personajele din Răzbunarea ciorilor.

Vrei o carte cu multă acțiune, vrei să fi părtaș la cele mai nebunești atacuri și cele mai sângeroase bătălii? Ești  pregătit să afli ce înseamnă cu adevărat  cruzimea? Să știi ce înseamnă pierderea și suferința? Să înfrunți întunericul din jurul răzbunării? Atunci citește TheCrooked Kingdom. O să ai parte de peste 600 de pagini intense, alerte, surprinzătoare. Călătoria în lumea creată de Leigh Bardugo te va lăsa cu răsuflarea tăiată și cu o mare dorință de a nu avea niciodată parte de răzbunarea unor ființe precum a celor din banda ciorilor. Ei sunt letali precum o otravă, rapizi ca fulgerul, periculoși precum o bombă gata să explodeze. Însă îți pot fi și cei mai buni, inteligenți, loiali și inventivi camarazi, care vor știi cum să te scoată basma curată din cele mai imposibile situații.

„Ciorile țin minte fețele oamenilor. Își amintesc cine le-a dat de mâncare, cine a fost bun cu ele. Și își amintesc și cine le-a făcut rău.”

Cartea continuă întâmplările petrecute în primul volum (recenzia, aici), nelăsând cititorului timp să răsufle ori să își permită o pauză cât de mică. După capturarea lui Inej, mâna dreapta a lui Kaz, de către Jan van Eck, cel mai bogat (dar și infam) om al Ketterdamului, celelalte ciori își pregătesc minuțios atacul prin care o vor elibera pe micuța lor spioană, în același timp punând la cale și o răzbunare de zile mari, prin care atât van Eck, cât și Pekka Rollins, șeful bandei rivale și cel mai josnic om din trecutul lui Kaz, vor plăti înzecit pentru toate păcatele comise și tot răul pricinuit. Însă planurile nu par a merge așa cum speră eroii noștrii, iar lucrurile degenerează în scurt timp, ca mai apoi să revină totul la normal (dacă pot folosi acest cuvânt în aceeași propoziție cu banda ciorilor – pare o glumă ridicolă), în favoarea acestora.

Volumul este plin de suișuri și coborâșuri, de scene și situații uluitoare, extreme, la limita nebuniei, cu rezolvări neașteptate și multe răsturănri de situație. Pare că autoarea vrea să testeze gradul de suportabilitate al cititorilor și a personajelor deopotrivă. Forțează limitele, se joacă cu răbdarea, nervii și inteligența acestora, toate acestea în timp ce aduce în discuție și subiecte delicate, cum ar fi pierderea celei mai dragi persoane, înfruntarea propriilor demoni, acceptarea unor infirmități, abuz de persoane, chiar și LGTB. Dacă stai să analizezi povestea pe de-antregul, dacă ești capabil să vezi mai departe de scenele violente în care personajele mai au puțin și își dau ultima suflare, împărțind pumni în stânga și dreapta, mânuind tot felul de arme ori folosindu-și puterile magice, precum Grisha, atunci vei descoperi talentul autoarei de a crea o poveste fantasy complexă care este mai mult decât poți cere de la o asemenea poveste. Cum am spus, are toate elementele specifice unui fantasy memorabil, dar în același timp regăsim și elemente specifice altor genuri de cărți, tratând cu profesionalism  subiectele delicate menționate mai sus.



Despre acțiunea cărții nu am să intru în detalii, în parte pentru că nu vreau să vă răpesc bucuria lecturii, în parte pentru că nici nu știu cu ce aș putea începe, povestea fiind extrem de alambicată, detaliată și intensă. Însă am să vă prezint o mică parte din personalitatea celor șase ciori, atât cât să vă fac și mai curioși și dornici de a face cunoștiință cu aceste personaje originale, nonconformise, defecte, departe de perfecțiune, dar atât de savuroase.

Calculat, imprevizibil, agil, întotdeauna capabil să-și păstreze cumpătul, înfruntând întunericul din jurul său cu dibăcie și (întotdeauna!) cu un zâmbet machiavelico-înfricoșător pe față, Kaz, șeful bandei, are mereu un as în mânecă, o metodă originală și invenitivă de a scăpa banda de probleme și de a-și vedea îngenunchiați inamicii odată pentru totdeauna. Răzbunarea lui nu cunoaște margini, dar nu vă gândiți la el ca la o persoană fără suflet (deși, sinceră să fiu, în acest volum de multe ori m-am întrebat daca în piept are o inimă ori...un bolovan). Nu mint când spun că nu este nici pe departe personajul meu preferat din această duologie. Da, îmi plac personajele puternice, calculate, inteligente, care știu să apere ce este al lor și care luptă pentru dreptate, dar Kaz mi-a trezit sentimente contradictorii. Parcă îi lipsește ceva, o fărâmă de umanitate. Mi-a dat impresia că, deși le voia binele celorlalți camarazi, de multe ori forța lucrurile. Relația lui cu Inej, dacă o pot numi astfel, se rezumă mai mult la treburile din interiorul bandei, tratând orice interacțiune cu micuța spioană de parcă ar fi doar o afacere, ignorând în mod voit încercările acesteia de a  se apropia de el, de a-i alina durerile. O face pe Inej să se simtă un bun al său care îi este folositor atâta timp cât este în bună stare. Am înțeles că, în lumea creată de Bardugo, siguranța este pe primul plan, iar simplul fapt de a iubi pe cineva poate fi considerat un act de slăbiciune, cel mai bine fiind să-ți înăbuși sentimentele, pentru nu a atrage și mai mult atenția dușmanilor tăi, însă Kaz a abordat un comportament mult prea exagerat. Cel puțin asta este părerea mea și nimeni nu mi-o va schimba.

„Și-a pus mănușile în mâini și nu și le-a mai dat jos niciodată. A devenit și mai crud și a început să lupte cu și mai multă îndârjire. Nu s-a mai îngrijit să pară normal în ochii celorlalți, ci a început să le arate oamneilor câte o fărâmă din nebunia lui, lăsându-i să ghicească restul. Dacă cineva se apropia prea mult de el, îi dădea un pumn. Dacă cineva îndrăznea să pună mâna pe el, îi rupea o încheietură, pe amândouă sau chiar falca. Mâini –Murdare, așa ajunseseră să-i spună. Câinele turbat al lui Haskell. Furia dinăuntrul lui continua să ardă, și Kaz a ajuns să-i disprețuiască pe cei care se plângeau, care cerșeau, care pretindeau că suferiseră. Hai să-ți arăt eu ce înseamnă suferința, le răspundea el, și le explica cu pumnii.”

Despre Inej nu pot spune decât că este un personaj extrem de complex. O fată luptătoare, puternică, cu simțul dreptății bine înrădăcinat, un personaj care știe ce înseamnă suferința, care a pierdut totul în viață, și totuși nu se sfiește să lupte în continuare, oricât de potrivnică îi este soarta, oricâte lovituri ar primi de la viață. Este dură, dar în același timp fragilă, tânjește după dragoste și stabilitate, își dorește un viitor mai bun, departe de tot ce a fost nevoită să îndure mulți ani de-a rândul.

Nina și Matthias sunt personajele mele favorite, cuplul meu preferat. Din prima clipă i-am adorat și m-a impresionat atracția dintre ei, diferențele dintre ei care, deși numeroase, nu au făcut mai puțin atractivă povestea lor. Viețile lor, de dinainte de a face parte din banda ciorilor, m-au atras și fascinat deopotrivă, în special viața fjerdanului care aș fi dorit să fie mult mai mult adusă în discuție de către autoare. Atracția dintre cei doi este incredibilă, iar dialogurile, spumoase și extrem de amuzante, cititorul fiind martorul unei iubiri pătimașe, asezonată cu suspans, pericole peste pericole și mult umor.

„- Am putea să ne jucăm noi de-a prințesa și barbarul, i-a șoptit ea, în așa fel încât să nu o audă nimeni din jur.
- Cu siguranță nu.
- La un moment dat, el o îmbăiază.
Pașii lui Matthias au șovăit:
- De ce ar face-o?
- Pentru că e legată, n-are încotro.
- Taci din gură.
- Deja îmi dai ordine. Foarte barbar din partea ta. Sau putem să inversăm rolurile. Eu o să fiu barbarul, iar tu prințesa. Sar va trebui să oftezi mai mult, să tremuri și să-ți muști buza.
- Ce-ar fi să-ți mușc ție buza?
- Hai că ai prins șpilul, Helvar.
- Încerci să-mi distragi atenția.
- Exact. Și îmi iese. Nu te-ai mai încruntat la nimeni de două intersecții.”



O altă relație, neașteptată de această dată, se înfiripă între alte două personaje importante ale seriei. O relație surprinzătoare, mai ales că nu mă așteptam la acest lucru din partea celor două personaje, foarte bine-venită, sarea și piperul romanului, dacă pot spune așa. Nu am să dau prea multe detalii, dar este ceva ce cu siguranță vă va scoate din zona de confort și vă va oferi o altă persectivă a iubirii fără margini, sincere, pentru care merită să lupți.

Cât despre final, well, acesta nu s-a ridicat la înălțimea celor două volume. M-a dezamăgit cumplit alegerea autoarei de a scoate din joc un anumit personaj.....El, dintre toți, nu merita asta. Totul s-a întâmplat mult prea repede, neașteptat de stupid și fără nicio noimă. Putea fi cu totul altfel. Putea fi extrem de bine..

Pentru modalitatea în care autoarea alege să încheie duologia, pentru sfârșitul unui anumit personaj, pentru nedetalierea legăturii dintre lupii albi și fjerdani – o poveste cu mult potențial, dar cu care autoarea doar s-a mulțumit să o descrie în câteva cuvinte...cam seci comparativ cu ceea ca ar fi avut probabil de oferit cititorilor, în cazul în care ar fi dezvoltat ideea (nu pot să nu fac o mică paralelă cu Harul și intensitatea legăturii dintre un om și un animal din trilogia Farseer a lui Robin Hobb, o poveste de nota 10 + pe care v-o recomand), pe toate acestea nu am cum să le trec cu vederea, așadar am să scad nota volumului pe goodreads, deși primei părți i-am atribuit cinci steluțe (și pe bună dreptate, e mult mai reușită, sau, cel puțin, nu are un final atât de dezamăgitor din punctul meu de vedere). Pur și simplu, acest volum nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor mele, uriașe după citirea primului volum. Este o carte extrem de bine scrisă, alertă, dar nu perfectă. Cel puțin nu din punctul meu de vedere. Dar categoric vă recomand ambele volume. Le găsiți la Libris, la un preț avantajos, atât în limba română cât și în limba engleză, alături de multe alte titluri interesante.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru șansa de a citi acest volum. 

marți, 1 august 2017

Recenzie: „Asasinul Regal” de Robin Hobb



Cât de mult ar trebui să scriu în această recenzie și ce anume ar trebui să punctez pentru a vă convinge că nu trebuie să ratați această serie magistral scrisă? Cu greu găsesc cuvintele potrivite pentru a exprima cât de minunată este această carte, cât de mult mi-a plăcut, cât de profund m-a impresionat scriitura acestei autoare care într-un timp atât de scurt și-a găsit locul printre scriitorii mei favoriți.

Dacă începutul primului volum a decurs destul de greoi și, așa cum spuneam în recenzie, în mai bine de jumătate de carte ai impresia că acțiunea bate pasul pe loc, abia ultimele capitole fiind extrem de intense, ei bine, cu siguranță nu pot spune același lucru și despre Asasinul Regal, care este o carte desăvârșită de la primul până la ultimul capitol. Mi-a depășit toate așteptările, m-a ținut captivă în ținutul celor Șase Ducate pe parcursul celor 718  pagini, umplându-mi inima de toate emoțiile posibile: bucurie, tristețe, exatz, frică, iubire. Este un volum exploziv, un vulcan gata să erupă cu fiecare capitol, o mare învolburată capabilă să sfărâme în mii de bucățele corăbiile ce înceracă să supraviețuiască unei alte zile pline de incertitudini și intrigi regale.

„Forțele se schimbă. Umbrele fâlfâie. Dintr-odată, se aude susurul posibilităților. Se reordonează vremurile viitoare, pe măsură ce se înmulțesc destinele. Toate cărările se împart, o dată și încă o dată.”

Întâmplările petrecute la finele primului volum l-au lăsat pe bastardul Fitz aproape infirm și cu un gust amar, gustul trădării și al sângelui. Toate amenințările la care a fost supus micul bastard, la care se adaugă tentativa de omor aproape reușită, l-au făcut pe Fitz mai puțin stăpân pe puterile sale. Cu toate acestea, împotriva voinței sale, se vede nevoit să se întoarcă în Bukkeep, pentru a-și respecta jurământul făcut regelui și pentru a salva tronul și viitorul regatului din mâinile celor care le vor distruse. Pericolele ce l-au pândit la fiecare pas încă de când a poposit la ușa castelului familiei Farseer sunt infime comparativ cu ce va avea de înfruntat în cel de-al doilea volum.

Micuțul bastard  mânuit cu atâta dibăcite în primul volum aproape că nu mai există. Orice fărâmă de inocență este de mult pierdută, iar maturizarea acestuia este dobândită în urma suferințelor. Prins în împăienjenișul de trădări, minciuni și ură, Fitz aproape că nu-și mai aparține. Gândurile îi sunt asediate din toate părțile, este urmărit și nevoit să se ascundă atât fizic cât și psihic, ridicând bariere pentru a-și feri mintea și gândurile de invadatorii ce stăpânesc mult mai bine decât el Meșteșugul. Din cauza comploturilor prințului Regal se vede nevoit să se îndepărteze de persoanele dragi pentru a le proteja. Totodată Meșteșugul îl secătuiește de putere, însă Harul cu care este înzestrat, deși considerat un blestem, îi salvează visța de nenumărate ori. Greutatea care apasă pe umerii săi este nimicitoare, el este doar un pion în crudele jocuri regale. Dar este și un catalizator. Și un asasin. Asasinul Regal. Cel care aduce moartea la cea mai mică poruncă a regelui. Cel care nu trebuie să decidă singur, ci să execute. Lioalitatea, credința și devotamentul nemărginit ce le poartă Fitz regelui, prințului Verity și viitoarei regine Kettricken îl fac pe acesta capabil de nenumărate sacrificii ce îi vor pune viața în pericol. 

Emoțiile se ciocneau și mă împingeau înainte. Nu voi ști niciodată care dintre ele îmi aparțineau și în ce măsură. Mă colpeșeau. FitzChivarly se pierdea în ele. Am devenit emoția echipajului. Cu toporul ridicat, răcnind, am deschis drumul. Nu-mi doream să fiu eu conducătorul, dar m-a mânat dorința lui înflăcărată de a urma pe cineva. Dintr-odată, am vrut să ucid cât de mulți pirați puteam, cât de repede puteam.”



Întunericul pândește din toate cotloanele, alungând bruma de lumină și speranță. Neoamenii avansează tot mai rapid spre Buckkeep, iar atacurile lor par organizate. Pare că acum au o țintă, un scop, în ciuda faptului că aceștia, prin definiție, nu sunt capabili de a judeca, organiza ori complota. Sunt fără simțuri. Sunt animale. Sunt monștrii deghizați în chipurile celor dragi. Raidurile piraților Corăbiilor Roșii sunt tot mai dese, luptele tot mai crâncene, pierderile tot mai mari. Interesele opuse ale celor două regiuni, ducatele de coastă și cele interioare, aproape frâng tărâmul celor Șase Ducate pe din două. Vrajbă, ură, sânge, răzbunare. Atacuri pe mare dar și pe uscat, orașe prădate și oameni omorâți, la care se adaugă urzeli și intrigi politice, alianțe nefaste și magii străvechi. Întunericul vine și dinăuntrul familiei regale, poate sub forma cea mai nimicitoare și mai letală. Trădarea și răzbunarea sunt cuvintele cheie, iar în familia regală Farseer ambițiile depășesc legăturile de sânge.

„Corăbiile Roșii din Insulele Străine ne hărțuiau țărmul mai înverșunat decât în generațiile trecute, distrugând mult mai mult decât furau. Prima iarnă a lui Kettricken ca viitoare regină a fost și prima iarnă când am avut parte de raiduri. Amenințarea lor permanentă și tortura nesfârșită a neoamenilor aflați printre noi clătinau cele Șase Ducate din temelii.”

Unul dintre personajele introduse de către autoare spre sfârșitul primului volum și care mie mi-a plăcut în mod special, cucerindu-mă rapid, beneficiază acum de întreaga atenție a cititorului. Kettricken. Curajul reginei de la munte este de netăgăduit și pe măsură ce aceasta se implică și luptă ca o adevărată războinică cot la cot cu gărzile regelui pentru a putea ține piept sângeroaselor asedii ale piraților de pe Corăbiile Roșii, vitejia și mărinimia neînfricatei Kettricken se răspândește de jur împrejurul ducatelor. Înțelepciunea și curajul acestei tinere femei care a acceptat să fie soția prințului Verity doar în folosul acestuia, realizând o alianță politică, fiind sacrificiul poporului său, după datinile de la munte, sunt doar două dintre calitățile acesteia, iar scenele în care viitoarea regină își pune viața în pericol de dragul poporului soțului ei sunt excelent zugrăvite, copleșitoare și extrem de realiste. De parcă însăși cititorul ar lua parte la luptă.

„O vulpe albă, am presupus eu, din tundra îndepărtată a Regatului Munților. Mâinile și le acoperise cu mănuși negre. Vântul se jucase cu părul ei lung și blond, întinzându-l și încâlcindu-i-l peste umeri. (...). Față de celelalte femei, îmbrăcate în fuste și mantii largi, Kettricken părea agilă ca o pisică. Amintea de un războinic dintr-o altă țară, poate dintr-un tărâm nordic, sau de un aventurier dintr-o poveste de demult.”

Verity, viitorul rege, sacrifică în continuare totul pentru bunăstarea regatului său, plecând într-o primejdioasă expediție în munți, spre a-i afla pe Străbuni și a le cere ajutorul în lupta contra piraților. În plus, sacrificiul pe care îl face constant, folosind Meșteșugul, luptând mental cu asupritorii țărmurilor sale, îl seacă de putere și îl îmbătrânește înainte de vreme. Singur Fitz este cel care formează o legătură mentală cu prințul său, relația celor doi fiind explorată la maximum în acest volum.

„- Obosesc așa de tare, spuse Verity încet. Își turnă vin și se duse să-l bea lângă șemineu. Știi ce mi-aș dori?
Nu era o întrebare. De-asta nici nu i-am răspuns.
- Aș vrea ca tatăl tău să fie în viață, să fie viitorul rege. Iar eu, mâna lui dreaptă. Mi-ar spune de ce trebuie să mă ocup, iar eu aș face ce mi-ar cere. Aș fi împăcat cu mine însumi, oricât de grea mi-ar fi munca, pentru că aș ști sigur că el știe ce-i mai bine. Știi ce ușor e, Fitz, să umezi un om în care ai înredere?
Ridică, în sfâșit, ochii spre mine.
- Cred că da, prințul meu, i-am răspuns cuminte.”

Un alt personaj frumos reliefat de către Hobb este Ochi Întunecați. Un lup cenușiu.  Un prieten cu adevărat loial lui Fitz, un suflet neîmblânzit, dar atât de frumos. Legătura creată între asasin și lup este indestructibilă. Dialogurile (dacă le pot numi așa) purtate între cei doi constituie adevărate delicii pentru cititor. Inteligente, sarcastice, amuzante și de cele mai multe ori edificatoare. Rolul lui Ochi Întunecați este complex, iar prezența și implicarea micului lup cenușiu aduce schimbarea viitorului celorlalte personaje. Mai multe nu vă dezvălui, dar cu siguranță acest personaj nonconformist vă va ajunge la inimă. La fel ca toată seria.



„- Eu sunt om. Tu ești lup.
Am rostit cuvintele cu glas tare, știind că le înțelege citindu-mi gândurile, dar încercând să-l fac să priceapă diferența dintre noi cu toate simțurile.
Pe dinafară. Pe dinăuntru, suntem o haită. Tăcu și se linse mulțumit pe bot. Stropi de sânge îi colorau labele din față.”

„Puiul îmi oferea o lume în lumina lunii, în alb și negru, simplă, desăvârșită, numai pentru mâncat și dormit. Nu ne dezlipeam ochii unul de altul. Ai lui erau verzi scânteietori și mă ispiteau. Vino. Vino cu mine. Ce au de-aface semenii noștrii cu oamenii și urzelile lor josnice? Încă iertările lor nu valorează nici cât o bucată de carne, comploturile lor nu aduc nicio plăcere nepătată și nu știu să se bucure de nimic fără să gândească. De ce îi alegi pe ei? Vino, hai să fugim !”

Pagini întregi de emoții și sentimente amestecate, adrenalină pură. Robin Hobb reușește să transpună cititorul în frumoasele și copleșitoarele ducate, în tărâmurile ce mustesc de magie și istorie, într-o lume feerică dar extrem de periculoasă în care vorbele șoptite în miez de noapte se pot transforma în lame ascuțite ce-ți vor frânge gâtul pe timp de zi, în care propriile-ți gânduri trebuiesc ferecate pentru a nu ți le invada și folosi împotriva ta dușmanii tăi. O lume în care o zi senină nu reprezintă altceva decât o nouă amenințare, iar gustul sângelui și răzbunării, odată deprins, greu mai poate fi înăbușit.

„Vino, vânează cu mine, îmi șoptește ispita din suflet. Uită de durere și trăiește-ți viața din nou. Cunosc un loc în care nu există timp, ci doar clipa de acum, iar hotărârile sunt ușor de luat și sunt numai ale tale. Lupii nu au regi.”


Mii de mulțumiri editurii Nemira pentru acest volum superb. Asasinul Regal poate fi achiziționat de aici.