miercuri, 21 iunie 2017

Recenzie: „Femei periculoase vol.2” - George R.R. Martin & Gardner Dozios



Cel de-al doilea volum al antologiei coordonate de George R. R. Martin și Gardner Dozois  readuce cititorul în palpitanta și fantastica lume a celor mai puternice, frumoase, mortale personaje de sex feminin. Imaginate de către o serie de autori faimoși sau mai puțin cunoscuți care abordează genuri diferite – de la Sf la fantasy, distopie, fantasy medieval, thriller și ficțiune istorică, personajele în centrul cărora se plasează toate povestirile sunt reprezentate de femei puternice, inteligente, posibil inspirate din realitate, împrumutând câteva particularități din caracterul unor femei cunoscute autorilor (mă rog, cam asta îmi place mie să cred, că un personaj  nu este doar rezultatul unei imaginații extrem de bogate), inteligente, badass, periculoase.

Cât de periculoasă poate deveni o femeie? Depinde cât de tare ai rănit-o. Toate experiențele trăite de protagonistele povestirilor le-a modelat pe acestea, oferindu-le noi viziuni asupra vieții și noi modalități – uneori mai puțin ortodoxe - , de a trece peste neplăcerile ivite.

„În acea lume, Joey era o regină, iar justiția ei împotriva bărbaților care vătămau femeile era rapidă și cumplită.”

„Cele petrecute atunci făceau parte din Joey. O transformaseră în cine era acum.”

Pe jumătate eroine, pe jumătate villains, acestea știu cum să se facă remarcate și răspund provocărilor cu inteligență și o mare doză de farmec letal. Fie că dețin puteri ieșite din comun, se pot juca cu focul la propriu și nu pot fi rănite fizic, fie că sunt simple muritoare, dar nu mai puțin curajoase, riscându-și viața pentru a-și apăra credințele, femeile dispun de doza necesară de inteligență,  putere, determinare, la care se adaugă simțurile lor bine dezvoltate care practic nu dau greș niciodată. Femeile nu renunță niciodată, ele nu se ascund în spatele altor oameni, nu fug de porbleme, ci se așează drept în fața lor, pentru a le înfrânge, nu uită cine sunt, de unde vin și ce vor, nu își uită principiile și nu și le încalcă niciodată.

Înfrâng răul sau întruchipează răul. Pot fi îngeri sau demoni. Și îngeri și demoni în același timp. Vrăjitoare ori justițiare ale dreptății, hoțomane și criminale cu sânge rece, fete bune ori femei fatale. Femeile nu au fost niciodată mai puternice, în nicio altă carte nu veți întâlni atât de multe femei dispuse să dea totul pe o carte, să trăiască și să moară asumat.

Volumul de față cuprinde nouă povestiri dintre care, personal, patru mi-au plăcut foarte mult. Așa cum am spus și în recenzia primului volum, fiind o antologie care cuprinde povestiri din genuri diferite, este absolut firesc ca un cititor să rezoneze mai mult cu anumite genuri de povestiri, iar altul cu genurile total opuse. Așadar, nu este de mirare că mie, personal, mi-a plăcut mult mai mult primul volum, deși așteptam cu extrem de mare nerădare volumul doi. Dar se pare că nu s-a ridicat la așteptările mele uriașe; cu toate acestea nu am fost foarte deranjată de acest lucru, deoarece sunt povestiri foarte bine scrise, așadar nu am scăzut foarte mult punctajul pe goodreads.

„Femei ucigașe urma formula obișnuită, dar accentua melodrama. Femeile respective erau toate anormale, rele, perverse, nefirești, reci, viclene și fără scrupule, pe când majoritatea victimelor lor erau persoane calde, destinse, încrezătoare, generoase, deschise, oneste, simpatizante, cu picioarele pe pământ și cei mai buni prieteni pe care și i-ar dori cineva.”

Foarte pe scurt am să scriu câteva cuvinte despre povestirile care mie mi-au atras atenția. Orașul lui Lazăr este una dintre acestea, care transportă cititorul în New Orleans, acolo unde populația se confruntă cu o situație mai delicată din cauza ravagiilor lăsate în urmă de uraganul Catarina. Așa cum se știe, după orice impact negativ, fie el natural sau antropic, există cel puțin o mână de oameni – bineînțeles, care dispun de anumite resurse - , care vor face uz de influența lor și haosul creat pentru a profita de pe urma situației delicate. Dar cum orice ac își are cojocul său, așa și bărbații noștri influenți și corupți vor fi nevoiți să dea socoteală. În fața cui? Ei bine, dreptatea este adusă de o femeie...criminală, atât la propriu cât și la figurat.  Pentru că uneori, numai cu rău poți combate răul.

Povestea Fecioarele, scrisă de faimoasa Diana Gabaldon, cunoscută pentru seria de mare succes Outlander, îl aduce în prim plan pe Jamie Fraser, unul dintre protagoniștii seriei. Din momentul în care rămâne orfan și este nevoit să părăsească Scoția, ajunge în Franța anului 1740 și trece prin nenumărate peripeții care îi vor pune viața în pericol și – da, ați ghicit, se va înfrunta cu o femeie fatală, periculoasă atunci când este vorba să își apere ceea ce îi aparține. Nu pot spune că această povestire se numără printre preferatele mele, dar a fost destul de entertaining.

Vrăji și blesteme, răzbunare și fantome, locuri bântuite, cu o mare încărcătură istorică din trecut, o comoară ascunsă dorită cu ardoare – blestemul unei averi care nu trebuie să aparțină altcuiva decât celui de drept -, patru adolescenți curioși care încă nu au aflat de ce secretele adânc îngropate este preferabil să rămână în acest stadiu, dintre care o tânără cu puteri paranormale, datorită originilor sale și a sângelui Creek care-i curge prin vene. Toate acestea, la care se adaugă trista poveste de demult a două surori hăituite de răutatea oamenilor, se regăsesc în creația cu accente mistice și horror, scrisă de Sherrilyn Kenyon și bazată pe o legendă adevărată intitulată Iadul nu cunoaște furia. Aceasta este una dintre preferatele mele din întreaga carte, alături de Îngrijitoarele lui Pat Cadigan și Minciuni spuse de mama de Caroline Spector.



Îngrijitoarele este un thriiler extrem de alert și intrigant în care două surori se văd nevoite să se confrunte nu numai cu situația lor delicată, trăind cam de pe o zi pe alta și petrecându-și timpul liber vizitând-o pe mama lor instituționalizată și suferindă de Alzheimer, dar și cu descoperirea unui secret bine psătrat în interiorul pereților azilului. O poveste destul de tristă cu accente creepy , o adevărată lecție de viață despre ce înseamnă omenia, boala, suferința dar și puterea de a continua lupta atunci când împrejurările nu-ți sunt prielnice.

Minciuni spuse de mama de Caroline Spector este cu siguranță preferata mea. Autoarea prezintă viața a trei femei de vărstă diferită, încercate de viață și supuse necontenit pericolelor. Totul s-a schimbat atunci când o bombă încărcată cu virusul Wild Card a explodat deasupra Manhatannului. De atunci totul a luat-o razna: un scenariu postapocaliptic groaznic capătă contur, mii de experimente sunt efectuate iar în urma lor oamenii devin Ași sau Jokeri, Wild Card-uri cu diferite puteri supraomenești. Michelle, zis și Bubbles, este eroina care se luptă contra invaziei zombie. Ea luptă alături de Adesina, copila-crisalidă cu trup de insectă, supraviețuitoarea experimentelor cu virusul Wild Card, cea pe care Michelle a adoptat-o ca și fiică a ei,  și Joey, fosta ei iubită, cea care poate ranima morții, dar care este și prizoniera unor amintiri graoznice din trecut – lucru care o face destul de vulnerabilă. Pericolul pândește la orice colț de stradă, în plus, cele trei trebuie să se confrunte și cu apariția unei organizații care vrea să pună mâna pe puterile lor. Aceasta a fost cu siguranță povestirea mea preferată din toată cartea și aș fi vrut să nu se termine atât de repede, aș fi vrut să am parte de un roman întreg cu cele trei eroine.

„Când o privi, Michelle fuse cuprinsă de uimire. Fata speriată și nervoasă pe care încercase s-o apere nu mai era. Ochii lui Joey deveniseră de un negru compact, iar fața ei sugera furia. Părea să devină tot mai puternică. Ca și cum s-ar fi transformat într-o forță a naturii. Ba nu. Devenise o forță mai presus de natură. O forță mai puternică decât moartea.”

Ultima povestire și cea mai lungă, de aproximativ 100 de pagini aparține celebrului George R. R. Martin. Din păcate, aceasta a fost singura pe care nu am reușit să o parcurg până la final, deși pentru fanii GOT ar fi o adevărată delectare. Nu și pentru mine, din păcate chiar nu m-am putut concentra asupra poveștii.



În încheiere, mai adaug că cele două volume care însumează această originală antologie Femei periculoase ar trebui achiziționate și lecturate de orice cititor pasionat, indiferent de genul său preferat, deoarece multitudinea de povestiri va acapara cu siguranță orice tip de cititor și îi va mulțumi chiar și pe cei mai selectivi. Mie mi-au plăcut atât de mult încât am certitudinea că am să mă reîntorc cu plăcere la povestirile acestor volume, găsindu-le la fel de acaparante și ușor de devorat chiar și la a doua sau a treia lecturare.

„Indiferent de specie, sexul cel mai periculos este întotdeauna cel feminin. Bărbații se luptă până mor. Femeile duc lupta în mormânt și apoi găsesc o cale să se întoarcă.”


Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzare. 

marți, 13 iunie 2017

Recenzie: „Așteptându-l pe Bojangles” de Olivier Bourdeaut





Așteptându-l pe Bojangles este o carte profundă și înduioșătoare, frumoasă și tristă, greu de descris în doar câteva cuvinte, o lectură marcantă, nebunească, un montagne russe care te înalță și te coboară cu o rapiditate fulminantă.

Celebrul citat ce aparține lui Bukovski, „Unii nu-și pierd niciodată mințile...viețile lor trebuie că sunt foarte plictisitoare”,  cel pe care am ajuns să-l îndrăgesc tot mai mult, descrie perfect esența acestei cărți, fiind excelent ales de către autor pentru primele pagini pentru a deschide această poveste, alături de câteva dedicații și gânduri ale acestuia.

Pe acordurile de jazz ale Ninei Simone, într-o atmosferă boemă, o poveste tragică și frumoasă capătă contur pe măsură ce cititorul pătrunde tot mai adânc, cu pași mici, dar siguri, în interiorul lumii create cu măiestrie și exuberanță de către autorul francez Olivier Bourdeaut.

Povestea este redată din perspectiva fiului, martorul absolut al unei iubiri pătimașe și nebune, iubirea a două persoane nonconformiste, un cuplu ciudat, atipic, care inspiră libertate, magie și nebunie prin toți porii: părinții lui.

O iubire reală, înduioșătoare, profundă și nebunească care trece peste toate piedicile vieții. Știu că poate sună clișeic, dar dragostea ce și-o poartă cei trei este mai presus de orice. În special iubirea și răbdarea cu care băiatul și tatăl lui își ajută mama respectiv soția în cele mai grele momente. Este o iubire insurmontabilă, inocentă, insațiabilă.

"Oricum am fost întotdeauna un pic nebună, așa că un pic mai mult sau un pic mai puțin n-o să schimbe dragostea pe care o aveți pentru mine, nu-i așa?"

Cei trei se refugiază cu orice ocazie din calea greutăților vieții, construindu-și propria lor bulă feerică din care nu vor să iasă. Râd ironic în fața a tot ceea ce este comun, plictisitor, anost. Sunt nonconformiști și liberi, fericiți și triști, trăiesc după propria lor voie, în lumea lor în care nu există reguli, în bula lor plină de savoare, cântece, dansuri, cocteiluri, râsete și fantezii.

Mama este cea care întreține necontenit această stare de fericire și libertate dusă la extrem, până la limita nebunească. Ea este catalizatorul acestei povești, flacăra care întreține focul, valul care se sparge în mii de bucățele, descătușându-și temerile și nebuniile, curcubeul de după furtuna devastatoare dar și furtuna însăși. Ideile ei sunt dintre cele mai exuberante, replicile ei – fanteziste și pătimașe, gesturile – nonșalante și insolente, chipul – inocent și provocator.

"Pe coridor, ca să mă facă să dansez vals, Mama își aruncase din vârful picioarelor pantofii cu toc până-n tavan și-mi furase pălăria cu pompon. Fularul ei de măstase îmi mângâia fața, mâinile îi erau netede și călduțe, nu se auzea decât respirația ei și aplauzele cadențate ale lui Tata, care venea în urma noastră surâzând îngerilor. Mama nu fusese niciodată atât de frumoasă, iar eu aș fi dat orice pentru ca acest dans să nu se oprească, să nu înceteze niciodată."

Neprevăzutul este cuvântul de ordine în această boemă familie. Fiecare zi aduce ceva nou, nebunesc, inovator, excentric, amuzant. Conformismul și rutina sunt alungate cu o fluturare de mână, cu un zâmbet și un sărut, cu melodia Ninei Simone.

Studiile băiatului sunt întrerupte încă din școala primară, căci învățătoarea este o ființă insensibilă și limitată, neînțelegând necesitatea călătoriilor inopinante făcute de familie în Spania, acolo unde dețin o casă- castel; animalul lor de companie care-i însoțește pe tot parcursul poveștii este o specie rară de cocor pitic din Asia centrală numită cu dezinvoltură de către aceștia Domișoara Superfluă.


Cu dezinvoltură ni se relevă toate nebuniile acestei familii, prin ochii fascinanți ai fiului, ochi martori ai iubirii și nefericirii. Căci pe cât de frumoasă și feerică pare viața lor, pe atât de tristă și întunecată este ea adesea. Demonii lăuntrici sapă tot mai adânc, aducând disperare și țipete, alungând atmosfera de dans, spărgând paharele de cocteil și aducând lacrimi în colțul ochilor.

"Odată câștigată bătălia împotriva demonilor, lupta împotriva  ei înseși, bătea la ușă și ieșea victorioasă din pod, foarte epuizată și, de asemenea, un pic rușinată. Chiar dacă era întotdeauna obosită după crizele din pod, Mama nu reușea niciodată să doarmă noaptea, așa că lua somnifere. Căci, atunci când dormea, niciun demon nu venea s-o atace și ea putea profita de odihna războinicului."

Între agonie și extaz, libertate și încătușare, ritmuri pasionale și simfonii întunecate, fiul rămâne până la final martorul tuturor schimbărilor, povestitorul unei vieți asumate, trăite la maximum cu bine și cu rău, cântată și dansată, râsă și plânsă.

O poveste despre familie, sacrificiu, depresie, fercire și dans, demoni și disperare. Și despre iubire. Cea mai nebună formă a ei, cea mai intensă și euforică. Iubirea născută din inocență, nebunie, distrugere, toate la un loc, un mix incredibil și eliberator, poate de scurtă durată, dar niciodată efemer cu adevărat.


Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzare. 

luni, 12 iunie 2017

Recenzie: „Mică enciclopedie Hygge. Rețeta daneză a fericirii” de Meik Wiking



Care este definiția fericirii? Definiția oficială, din dex, o cunoaște probabil toată lumea. Însă care este definiția pe care i-o atribui tu acestui cuvânt? Fericirea ta personală? Ce reprezintă pentru tine această noțiune, ce reprezintă fericirea pentru tine și, mai ales, cum o poți dobândi și care sunt factorii care te fac să exclami: sunt fericit !

Fericirea este subiectivă. Și greu de obținut. Sau poate nu? Așa cum fiecare dintre noi este diferit în felul său, așa este și acest sentiment mult râvnit în căutarea căruia hoinărim necontenit pe drumul numit viață, obosiți sau mai cu vervă, optimiști sau pesimiști, triști sau depresivi, tineri ori bătrâni, francezi ori inuiți.

Toți tânjim să atingem acea stare de fericire, calm, împlinire, fiece și numai  pentru câteva minute, pentru a ne trage puterea necesară pentru a continua drumul....în căutarea fericirii și împlinirii sufletești, desigur.

„Una dintre problemele noastre ca adulți este că ne concentrăm prea mult pe rezultatul unei activități. Municim pentru a câștiga bani. Mergem la sală ca să slăbim. Petrecem timp cu oamenii pentru a stabilii relații și a avansa în carieră. Ce s-a întâmplat cu a face un lucru doar pentru că e distractiv?”

Statisticile spun că unii oameni sunt mai fericiți decât alții. Poate ține de geneză, origine, sex, calitatea vieții, mentalitate șamd. Mai spun și că danezii cunosc secretele spre factorii care fac posibilă fericirea. Oficial, Danemarca este țara cu cel mai înalt grad de fericire și calitate a vieții.

Există o rețetă a fericirii? Da, și se pare că autorul acestei cărți, Meik Wiking,  care este și directorul și întemeietorul Institutului de Cercetare a fericirii, a descoperit-o și vrea să o împărtășească cu noi toți. Dar, bineînțeles, depinde de noi înșine cât de pregătiți suntem în a pune în aplicare această rețetă, dar mai ales, cred eu, în ce măsură aceste sfaturi de obținere a fericirii se potrivesc dorințelor și personalității noastre.

Personal, am empatizat cu majoritatea elementelor prezentate în carte, dar au existat și unele pe care ori nu le-am înțeles și agreat, ori nu m-am identificat și regăsit în ele. De aceea cred că este foarte important ca această carte să fie citită de cât mai multe persoane, iar fiecare dintre ele să adopte și să pună în practică rețetele pe care le consideră utile.



Ce înseamnă hygge și ce legătură are această noțiune cu fericirea? Hygge provine de fapt dintr-un vechi termen norvegian, apărând pentru prima dată în limba daneză la începutul anilor 1800. Inițial cuvântul  în norvegiană înseamnă stare de bine. Cele două limbi, daneza și norvegiana, au multe elemente comune, datorită faptului că între 1397 și 1814 cele două țări au fost un singur regat. Însă cuvântul hygge are mai multe sensuri și poate proveni din mai multe limbi. Poate proveni din cuvântul hug, care vine la rândul său din hugge care înseamnă a îmbrățișa. Poate proveni din norvegiana veche, hygga însemnând a alina, a consola, a mângâia, care la rândul ei vine din hugr, cu sens de stare sufletească. Chiar și câteva cuvinte englezești, cum ar fi comfort, consideration, mood, hug, well-being fac referire la hygge.

Hygge are mai multe înțelesuri: arta de a crea intimitate, confort sufletesc, lipsa supărărilor, bucuria dată de lucrurile ce induc o stare de bine. Pe scurt, hygge este acel lucru care ție îți aduce pace, calm, liniște sufletească, bucurie, emoții pozitive. Hygge poate fi asociat cu o mulțime de elemente, cum ar fi atmosfera/ambianța creată, personele cu care te înconjori, prietenii și familia, pauzele pe care le iei atunci când simți că riști să devii stresat, confortul pe care îl creezi, micile bucurii pe care ți le permiți.

„Hygge este posibil numai prin opoziție cu ceva care nu este hygge. Este esențial, pentru conceptul de hygge, ca el să reprezinte o alternativă la tot ce nu este hyggeligt în viața de zi cu zi. Un timp scurt, hygge ne apără de tot ce nu este hyggeligt. Trebuie să existe un anti-hygge pentru ca hygge să aibă valoare. Viața poate părea stresantă. Ar putea părea nesigură și nedreaptă. Viața este, adesea, centrată pe bani și pe statut social. Dar viața nu este nimic din toate acestea, în momentele hygge.”

Capitol cu capitol, cartea prezintă principalele elemente care pot fi raportate la hygge. Lumina este primul  pe listă, sau mai bine spus lumânările, danezii considerându-le, într-un procent de 85%, principalul element asociat cu hygge. Levende lys, luminile vii, induc o stare de bine și calm, 28% dintre danezi aprinzând lumânări în fiecare zi, indiferent că se află la muncă ori acasă. Un lucru interesant pe care l-am aflat cu această ocazie este că în Danemarca se arde cea mai multă ceară pe cap de locuitor din toate țările europene (cca. 6 kg/persoană). Inconvenientul ar fi că arderea acestora nu este tocmai inofensivă, o singură lumânare emanând mai multe microparticule decât traficul pe o stradă. La fel de iubite de danezi sunt și corpurile de iluminat, de toate felurile și mărimile.



Alte însemnate elemente raportate la hygge sunt mâncărurile și băuturile, cu preponderență băuturile fierbinți, dulciurile, cafeaua și carnea. În acest sens sunt prezentate și câteva rețete daneze delicioase pe care cititorul le poate prepara.

Îmbrăcămintea are și ea un rol esențial în hygge, la fel și designul locuinței personale. Hainele trebuie să fie cât ma comode și relaxante, iar decorațiunile interioare și mobilierul să fie în ton cu vechile elemente vintage, să includă obiecte din lemn și ceramică, neapărat un șemineu (atââât de hygge !), multe pături și perne.

Hygge poate fi găsit și în exteriorul casei, în natură, iar asta este ceva ce agreez în totalitate ! Ce poate fi mai relaxant decât să petreci cât mai mult timp în aer liber, departe de aglomerație și poluare, zgomote, tehnologii, betoane și trafic?!  Fie că este vorba de o tabără pe malul mării, cules de ciuperci și castane, peregrinări prin pădure sau urmăritul perseidelor, nimic nu este mai relaxant, sănătos și revigorant decât timpul petrecut în natură.

„Cu cât conceptul separă mai mult situația de acum și de aici de relațiile dure ale lumii de afară, cu atât devine mai valoros.”

Alte capitole prezintă diferite modalități prin care te poți bucura și relaxa de diferite activități hygge atât în anotimpurile ploioase și geroase, cât și vara, prea scurtă pentru danezi.

„Hygge înseamnă mai ales lipsa sunetelor, ceea ce vă permite să auziți până și cele mai mici zgomote, precum cel al picăturilor de ploaie pe acoperiș, al vântului de afară, al copacilor legănați de vânt sau al unei dușumele de lemn pe care calci.”

Însă, cel mai important, hygge este caracterizat de verbul a simți. Nu se pune accentul pe lucrurile materiale, pe superficialitate, ignoranță sau avuție dusă la extrem. Contează micile elemente care, incluse în viața noastră, ne pot aduce fericirea.

În concluzie, pot afirma că Hygge. Rețeta daneză a fericirii este o carte relaxantă, pe înțelesul tuturor, care se citește ușor și care oferă cititorilor câteva sfaturi ce ar trebui puse în practică cât mai des pentru a spori calitatea vieții și a învăța să ne bucurăm de fiecare clipă liberă petrecută alături de cei dragi ori făcând lucrurile dragi nouă.


Mulțumesc librăriei online Libris pentru exemplarul oferit spre recenzare. Libris pune la dispoziție cititorilor o gamă variată de cărți, atât în limba română, cât și în limba engleză. 

miercuri, 7 iunie 2017

Recenzie: “Blestemul câștigătorului” de Marie Rutkoski


Înainte de a începe să vă împărtășesc impresiile mele referitoare la conținutul cărții, vreau să vă îndrept atenția, timp de câteva minute (sau poate o perioadă mai îndelungată), asupra coperții. Coperta originală a primului volum din această trilogie. Felicitări editurii pentru păstrarea acestei superbe coperți; se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte, iar în acest caz, nimic mai neadevărat. Imaginea tinerei gingașe și curajoase este reprezentativă pentru conținutul cărții, înfățișează în cel mai fidel mod personajul principal feminin, pe numele ei Kestrel, cea care vă va însoți pe parcursul a 361 de pagini într-o lume îndepărtată, divizată de războaie aprige, purtate întru cucerirea teritoriilor, obținerea faimei și a bogățiilor, câștigarea cu orice preț a unui renume.



Se știe că în război, totul este permis. La fel și în dragoste. Că atunci când ne referim la acestea, trebuie să lăsăm deoparte teama, nesiguranța, că trebuie să ne ascundem punctele slabe și să ne ajustăm postura, să facem tot ce ne stă în putință pentru a ieși învingători. Indiferent de consecințe? Unii ar spune că da, alții ar spune că nu merită să îți calci pe inimă sau să îți pierzi demnitatea doar pentru a învinge. Să luptăm fără scrupule doar pentru a ne atinge țelul? Pentru a fi declarați câștigători? Bine ați venit în primejdioasa lume creată cu măiestrie de Marie Rutkoski, acolo unde a câștiga nu înseamnă numai a obține ceea ce dorești, ci și a pierde ceva în schimbul a ceea ce ai obținut. Practic, bucuria îți este anulată în momentul în care realizezi că ce ai pierdut era mai important decât ceea ce ai câștigat. Se numește Blestemul câștigătorului.

Războiul Herran a adus prosperitate, putere și renume poporului valorian și decădere, înrobire și distrugere poporului herran. Unii au câștigat, alții au pierdut. Forța, lipsa de scrupule, puterea brută a valorienilor, toate aceastea au înfrânt inteligența și rafinamentul herranilor, un popor aristocratic care înainte de a fi îngenunchiați în cel mai oribil mod și transformați în scalvi, se bucurau de o viață îmbelșugată, dispunând de vaste și prospere teritorii, pământuri roditoare, vile impunătoare și educație aleasă. Acum totul aparține câștigătorilor, valorienilor care odinioară nu erau un popor nici civilizat, nici educat, nici bogat. Toate acestea mă fac să mă întreb cum de toate acestea sunt posibile, cum de forța brută poate învinge inteligența și aristocrația? Cum de totul se poate schimba peste noapte, doar pentru simplul motiv că tu nu ești atât de sălbatic și lipsit de scupule pentru a-ți atinge țelul (sau păstra locul cuvenit de drept)? Dar da, uneori lumea este foarte ciudată, chiar și lumea aceasta din cărți, și îți râde în nas, și te face să te întrebi de ce anume ai fi tu capabil dacă ai fi pus într-o asemenea situație. Cum ai reacționa, la ce principii ai renunța, pentru ce ai lupta indiferent de consecințe, ce persoane ai alege să-ți fie aproape în luptă, în cine te-ai încrede și pe cine ai răni doar pentru a-ți dovedi puterea, pentru a arăta că tu poți și ești mai presus de toți? Niște întrebări foarte bune, nu-i așa? Mereu am spus că poveștile din cărți nu sunt neapărat povești și că ne pot învăța multe lucruri, dacă suntem suficient de deschiși pentru a ne pune în locul personajelor.

Ei bine, cu personajele acestei cărți este dificil. Foarte. În special cu cei doi portagoniști, mai sus numita Kestrel și Arin, personajul masculin.

Kestrel face parte din poporul învingător. Valoriană, ea este fiica generalului care a adus victorie valorienilor și dezastru herranilor, bucurându-se așadar de o reputație fără cusur.  Mândră, de o frumusețe răpitoare, inteligentă și mai mereu ironică, gata să-și exprime verde în față părerile, oricât ar fi ele de ofensatoare pentru interlocutor, Kestrel nu se dă în lături de la nimic atunci când își exprimă punctul de vedere. Cu toate acestea, nu este răsfățată, deși uneori ai fi tentat să crezi asta. Ea este o supraviețuitoare și luptă cu toate armele atunci când este vorba să se salveze, pe ea și cei dragi ei. Arme nu chiar în adevăratul sens al cuvântului, deoarece, chiar dacă este fiica generalului, instruită să ducă lupte corp la corp și să fie capabilă să câștige într-o înfruntare directă, ea nu dispune de cine știe ce abilități fizice. Cele mai mari atuuri ale ei sunt inteligența și capacitatea de a pune strategii la cale, atuuri care i-au salvat viața de nenumărate ori.

Arin face parte din poporul odinioară de vază, herrani. Acum este sclav și nevoit să supraviețuiască acestui statut înjositor, poruncilor de a lucra pentru cei care i-au distrus copilăria, care l-au separat de familie și au făcut din el un tânăr ce poartă multă durere și ură în suflet. Dar el mai poartă și un secret, un secret care atunci când va ieși la iveală, va schimba tot cursul poveștii.



Kestrel ajunge să îl cumpere pe Arin, pe un preț mult prea mare și fără a înțelege de ce anume a făcut acest lucru. Un imbold necunoscut a făcut-o pe tânără să plătească pentru el, alăturându-l celorlalți sclavi de la curtea tatălui ei, apoi, mai târziu, din ambiție, numindu-l însoțitorul ei personal. Între cei doi protagoniști, barierele sunt destul de clare, dar în același timp destul de fragile. Relația lor, dacă pot spune așa, este caracterizată de o multitudine de sentimente, de la antipatie, dezgust, ură, pană la obișnuință, acceptare, atracție.

Mi-a plăcut foate mult de Arin, mai mult decât de Kestrel, iar la acest lucru nu mă așteptam. L-am simțit mai aproape de inima mea, mai aproape de principiile și modul meu de a fi. Am rezonat destul de mult cu el, i-am simțit ura, tristețea, neputința, iubirea. I-am admirat curajul de a merge mai departe, i-am dat dreptate și am îmbrățișat deciziile pe care le-a luat de-a lugul cărții. De obicei mă atașez iremediabil și/sau empatizez cu personajele feminine, cu acele fete sau femei curajoase și frumoase, perfecte în imperfecțiunea lor. De data aceasta nu a fost așa, Kestrel nu a reușit să îmi ajungă la inimă, deși încă nu pot explica de ce. 



E drept, mă aștepatm la mai mult, la mai mult din partea poveștii și la mai mult din partea celor doi. De vină au fost așteptările mele exagerat de mari și toate părerile bune și nebunia care s-a creat în jurul acestei cărți. Dar voiam mai mult, acțiune mai intensă, răsturnări de situație, personaje secundare mai complexe și mai implicate în poveste, decizii mai wow și o relație Arin – Kestrel  mai...altfel. Mai intensă, mai acaparantă, mai interzisă. Pe alocuri, am avut impresia că nu citesc o carte cu mult diferită față de alte lecturi pe care le-am parcurs deja sau de care am auzit. Dar asta nu înseamnă că este o carte nereușită, sau că nu aștept cu multă curiozitate continuarea poveștii. Acest prim volum are o mulțime de atuuri, dar are și minusuri și, din punctul meu de vedere, nu este o poveste perfectă, așa cum am crezut.  Însă cu siguranță merită citită !


Mulțumesc editurii Leda pentru exemplarul oferit. Cartea poate fi achiziționată de aici

luni, 29 mai 2017

Recenzie: „Ucenicul asasinului” de Robin Hobb







Ucenicul asasinului. O carte excepțională, magistral scrisă, piatra de temelie a Trilogiei Farseer, începutul unei memorabile povești fantasy care a cucerit mii se cititori și încă mai continuă să o facă, la douăzeci și doi de ani de la publicare.

Ucenicul asasinului. Un roman cu o intrigă fascinantă care prinde cititorul în mreje și-l conduce pe un primejdios și magic drum, în interiorul celor Șase Ducate, pe parcursul căruia va cunoaște ce presupun noțiunile de meșteșug, har, regalitate, care sunt consecințele devastatoare și ireversibile pe care un titlu ți le poate aduce, cum alinațele și favorurile dictează motivele și îngroapă orice urmă de sentimente, cum răutatea și intrigile te pot transforma ori într-un om mort, ori într-un supraviețuitor, da, dar unul fără scrupule, mânat de instincte și teroare, un prevestitor al întunericului, un asasin.

Care este prețul pe care trebuie să-l plătești pentru dobândirea și cunoașterea unor abilități străvechi, magice, devoratoare? Ce ai putea să faci când sigurele opțiuni care îți sunt prezentate sunt moartea ta sau moartea celor din jur?

Abandonat de familia din partea mamei la Curtea Prințului Verity, unchiul său, înfometat și speriat, cel căruia mai târziu i se va spune Fitz Chivarly, acum fără nume, casă ori protecție, micuțul în vârstă de doar șase ani este singurul urmaș al prințului Chivarly, viitorul rege al celor Șase Ducate. Un bastard. Un intrus. Un pericol. Un catalizator.

Nerecunoscut, nedorit și abandonat de tată, acesta crește în grajdurile de la Curte, sub stricta supraveghere a  lui Burrich, mâna stângă a prințului Chivarly, un ostaș impunător care știe să-și servească prințul chiar și în împrejurările nefaste ale renunțării acestuia la tronul moștenit, decizie neașteptată și neacceptată de către Burrich, loial exclusiv prințului său, dar hotărât să-l formeze și să-l protejeze cum știe el mai bine pe singurul fiu al omului față de care nutrește un profund respect.

„Dacă n-aș fi făcut decât să mă nasc și să fiu descoperit, tot mi-aș fi lăsat amprenta pe întregul pământ, pentru eternitate. Am crescut fără mamă și fără tată, la Curte, unde toți se uitau la mine ca la un catalizator. Și am devenit un catalizator.”

Burrich nu este singurul interesat de formarea (sau să spun mai bine manevrarea) micuțului bastard. Descendența sa și sângele albastru care-i curge-n vine îl aduc în atenția familiei Farseer, iar prețul pus pe loialitatea sa este mult prea mare pentru un copil de nici zece ani. Fără a fi întrebat, fără a-i păsa cuiva cu adevărat de bunăstarea acestuia, Fitz devine cu pași repezi principalul pion al planurilor și uneltirilor puse la cale de membrii Curții. La ordinul regelui Shrewd, bunicul său, este inițiat de către Chade, actualul asasin al regelui, în arta uciderii, învățând  în miez de noapte diferitele feluri în care se poate înfăptui o crimă astfel încât să nu fie luată drept ceea ce este, ci un simplu și banal accident. Apoi este purtat pe brațele înșelătoare ale meșteșugului, o abilitate ce se moștenește de la un rege la altul și care presupune invadarea minții umane, cu sau fără acordul respectivei persoane, transmiterea de mesaje sau schimbarea gândurilor, lucruri extrem de benefice într-o luptă aprigă, cel/cei capabil/i de a controla o asemenea abilitate profitând de un mare avantaj politic...dar și personal.

„Se trage din neam la fel de nobil ca noi, chiar dacă s-a născut în patul care nu trebuia. Așadar, ce-o să faci din el? O unealtă? O armă? Un camarad? Un dușman? Sau îl lași să tragă mâța de coadă, ca să-l ia altcineva și să-l folosească împotriva ta?”

Cea de-a doua magie cu care este înzestrat băiatul este harul străvechi, capacitatea de a comunica telepatic cu animalele (în special câinii față de care Fitz are o afinitate, aceștia fiind uneori singurii lui prieteni adevărați), de a le intra în minte și citi gândurile, o putere de care nu mulți se pot bucura, în realitate reprezentând un motiv de dezgust, putând duce în timp la dezumanizarea celui care o practică. Fitz se vede nevoit să își încheie de fiecare dată legăturile  pe care și le construiește cu o ușurință ieșită din comun, în parte datorită harului ce sălășluiește în el, în parte dorinței aprige  de a nu mai fi singur. Harul este secretul său pe care trebuie să-l țină departe de cât mai mulți oameni de la Curte, Burrich deja respingându-l și arătându-și dezamăgirea și dezgustul cu fiecare legătură anormală construită de Fitz.

„Unii zic că atunci omul se transformă în animal, dar omoară cu patimă de om, nu de foame, ca animalul. Omoară pentru că-i place..”

Este mutat de colo colo, ca un simplu pion de pe tabla de șah, în funcție de interesele lipsite de scrupule ale fiecărei persoane ce accede la bogății, putere și triumf. Este folosit drept arma familiei regale, o armă folosită în cele mai crunte bătălii, în cele mai necurate scopuri. Trădat de nenumărate ori, târât în bătălii pe viață și pe moarte, sufocat de intrigi, neîncrezător nici în propriile puteri – o adevărată surpriză să și le descopere -, nici în persoanele din juru-i, Fritz este la un pas de a-și pierde viața și nu o singură dată. Este urât de Galen, maestrul meșteșugului și cel care ar trebui să îl ajute să devină mai bun în practicarea magiei, la fel de mult precum este urât și de către Regal, fratele vitreg al tatălui său.

„Un bastard, Regal, e ceva unic. Pune-i un inel cu sigiliu pe deget și trimite-l în străinătate și vei face din el un diplomat căruia niciun conducător străin nu va îndrăzni să-i întoarcă spatele. Poate fi trimis în siguranță în locuri în care un prinț de sânge nu poate risca. Imaginează-ți în câte feluri te poți folosi de cineva care este și totuși nu este de neam regesc. Schimburi de ostatici. Alianțe prin căsătorie. Acțiuni secrete. Diplomația cuțitului.”



Prințul Verity este unul dintre personajele mele favorite, alături de prinții Regatului Muntelui. Fratele lui Chivarly și unchiul lui Fitz, Verity se arată îngăduitor cu micul bastard și, simțind ura lui Regal și jocurile politice ale regelui, îi acordă toată încrederea băiatului, bazându-se în același timp că acesta va fi perspicace atunci când situația o va cere și capabil să își folosească meșteșugul în cele mai cumplite momente. Se sacrifică și își pune viața în pericol, totul pentru salvarea celor Șase Ducate. Acceptă o căsătorie de conveniență, câștigând astfel o alianță solidă. Frații Rurisk și Kettricken, prinții din Regatul Munților, se remarcă prin caracterul lor dârz și falnic, prin inteligență și agerime, putere dar și altruism și bunătate.

„Apetitul pentru Meșteșug te devorează, nu te hrănește (..). Ce contează dacă te devorează, dacă salvează un regat?”

Prin ochii lui Fitz, din a cărei perspectivă este redată povestea celor Șase Ducate, cititorul asistă vrăjit la multitudinea de intrigi politice și răsturnări de situație, fiind atât martorul decăderii și asupririi țărmului de către Pirații Corăbiilor Roșii, transformărilor oamenilor în neoameni, pierderii teritoriilor și bunurilor, pierderii capetelor regale, cât și transformării rapide a micului bastard dintr-un simplu băiețandru neatent și inocent într-un tânăr inteligent, puternic, un asasin desăvârșit.

„Să nu pretinzi niciodată că suntem altceva decât ceea ce suntem. Asasini. Nu unelte miloase ale unui rege înțelept. Asasini politici care aduc moartea pentru perpetuarea monarhiei noastre. Asta suntem.”

Plină de cruzime, violență și intrigi, cartea este un fantasy medieval imprevizibil care, deși puțin plictisitoare la început, când cititorul este nevoit să asiste nerăbdător la pregătirea mentală și fizică a bastardului care durează mult prea mult, reușește pe parcurs să trezească interesul prin multitudinea de răsturnări de situație, conflicte de interese, intrigi politice de cel mai înalt nivel, lupte și bătălii date nu numai pe câmpul de luptă, ci mai ales în interorul personajelor.

Robin Hobb reușește să dea naștere unei povești uimitoare și să stârnească o mulțime de întrebări despre onoare și datorie, sacrificiu și curaj, mândrie și dezonoare, apartenență și iubire, ură și trădare, întuneric și lumină.

Personajele create de autoare nu se pot încadra în niciun tipar. Sunt unice, complexe și imprevizibile, dau dovadă de spirit de caracter, tenacitate și posesivitate, sunt luptători adevărați căliți de interminabilele bătălii psihice și fizice. Sunt reliefate în nunațe întunecate, mânate de instincte, șlefuite de un trecut tumultos, având în față un viitor incert și luptând pentru un prezent mai drept. Sunt și eroi, și villain.

Ucenicul asasinului este o lectură memorabilă și promițătoare, la finalul căreia te vei trezi cu lacrimi în ochi și o imensă dorință de a continua cât mai rapid călătoria începută, cot la cot cu aceste personaje excepționale, înfruntând provocările nemiloase imaginate de autoare, cu răsuflarea tăiată să nu îți pierzi capul...ori sufletul.

„Să nu faci ceva ce nu mai poți deface până nu te-ai gândit adânc la lucrul pe care nu-l mai poți deface odată ce l-ai făcut.”


Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzare. Cartea poate fi achiziționată de aici

sâmbătă, 20 mai 2017

Recenzie: „Și mă întunec” de Kiersten White





Perfect. Acesta este singurul cuvânt pe care îl pot atribui acestui prim volum din Saga cuceritorului, un cuvânt reprezentativ pentru tot conținutul acestei cărți, pentru povestea imaginată și infinitezimal de superb construită, pentru cele mai incredibile, veridice, vitejești personaje din câte mi-a fost dat să citesc până acum.

Inspirată din evenimentele istorice petrecute începând cu anul 1435 la Curtea valahă și continuând firul evenimentelor până în Imperiul Otoman, cartea ne înfățișează o poveste fictivă inspirată din viața celor trei mari personalități istorice reprezentative acelor vremuri: Vlad Țepeș, Radu cel Frumos și Mehmed Cuceritorul.

Fiind vorba de ficțiune istorică, multe dintre evenimente, nume, fapte și cuceriri au fost schimbate și reinterpretate, așa cum bine știm că se întâmplă în cazul poveștilor ce au drept punct de plecare realități istorice și așa cum însăși autoarea a precizat în nota de final. Schimbarea majoră făcută de aceasta este înlocuirea impozantului și aprigului Vlad Țrepeș cu Lada Drăculea, fiica la început nedorită a lui Vlad Dracul, voievodul Valahiei și guvernatorul militar al Transilvaniei.

„Ce vei lăsa să-ți fie luat, astfel încât și tu să poți avea putere?”

Am toată considerația din lume pentru cei are scriu ficțiune istorică, deoarece scriitura lor necesită mult mai multă documentare și dedicare decât în cazul unui alt gen literar, istoria reprezentând un subiect extrem de vast care de multe ori lasă loc de interpretări, îmi place și apreciez cu mult mai mult o ficțiune istorică în care cititorul poate afla și elemente veridice.

Lada și Radu Drăculea sunt cei mai mici copii ai domnitorului Valahiei și prințesei Moldovei, Vasilisa. Privați de dragostea și prezența mamei lor, prea slabă psihic pentru a-și înfrunta soțul, crescuți de doică la curtea Târgoviștei, cei doi frați se fac remarcați prin personalitățile lor diametral opuse. Sfidând legile și cutumele acelor timpuri, conform cărora băieții erau moștenitorii tronului, așadar mult mai doriți de către părinți, școliți, educați și pregătiți încă din fragedă pruncie, iar fetele bune doar pentru măritiș și, eventual, pentru încheierea unor acorduri avantajoase între țări, Lada dă dovadă de spirit de caracter, determinare, curaj, tenatcitate în tot ceea ce reprezintă lupte și intrigi politice. În vârstă de 5 ani, sălbatică și violentă, fata își arată determinarea și ambiția de a călca pe urmele tatălui ei, nutrind dorința de a fi necontenit în grațiile domnitorului. La polul opus, fratele ei Radu manifestă o sensibilitate ieșită din comun pentru un eventual viitor moștenitor al tronului. Desconsiderat și batjocorit de tatăl său, lipsit de dragostea maternă și luat în derâdere de ceilalți copii de vârsta lor, Radu este ocrotit doar de sora lui, ce-i drept, în stilul ei caracteristic: nu înainte de a fi tachinat și batjocorit pentru slăbiciunea lui și lipsa de parșivitate.

„- Va fi furios. Și Mircea mă va ucide. Mi-e frică de moarte.
- Cu toții murim la un moement dat. Și nu-l voi lăsa pe Mircea să te omoare. Dacă va fi cineva care să te omoare, aceea voi fi eu. Ai înțeles?
Radu încuviință din cap, lipindu-se de ea.
- Ai să mă aperi?
- Până în ziua în care eu te voi omorî.”

Relația dintre Radu și Lada este cea mai complexă relație dintre doi frați. Ei sunt precum apa și focul, muntele și marea, vara și iarnă. Legătura lor este una mai presus de cuvinte, iar în camera în care se află amândoi sar inevitabil scântei. Se iubesc și se urăsc, se apără și se războiesc între ei. Sunt nevoiți să supraviețuiască celor mai cumplite și crude încercări și sunt înstrăinați de propriul lor tată, nevoiți să plătească greșelile acestuia, mai întâi oferiți drept zălog la Curtea otomană în schimbul guvernării acestuia, Valahia fiind stat vasal (supus Imperiului Otoman), iar mai apoi ținuți împotriva voinței lor, la un pas de a fi omorâți, din cauza nerespectării tratatului încheiat.



„Mai deșteaptă, mai puternică, mai mare. Ea nu uitase niciodată motivele înșiruite de tatăl ei potrivit cărora nu putea să spere să-l învingă cu atâția ani în urmă. Țelul ei, începând de atunci, fusese să-i câștige iubirea, să-i arate că ea putea fi toate acele lucruri.”

„Acea zi în care el îi dăruise cuțitul înapoi și o declarase fiica Valahiei fusese prima dată când se uitase cu adevărat la ea, și amintirea acelui moment era atât o plăcere, cât și o agonie pe care o hrănise încă de atunci.”

Salvarea lor, dar în același timp și distrugerea lor psihică, este Mehmed, cel mai neiubit și puțin apreciat dintre copiii sultanului Murad. Ceea ce vine ca o mântuire poate reprezenta deopotrivă și o decădere, căci Mehmed aduce cu sine nu numai protecție,amiciție și iubire, ci și cruciade, sânge, lupte și pierderi. Luptele aprigi purtate înăuntrul personajelor se dovedesc a fi mai nimicitoare chiar decât cele desfășurate pe câmpul de luptă, iar legăturile care iau naștere între cei trei depășesc granițele închipuirii.

Am savurat fiecare moment din carte și am suferit împreună cu personajele și pentru ele. Aproape am putut simți cum este să trăiești în sălbatica și frumoasa Valahie a anului 1446 sau la Curtea otomană, atât de exotică și diferită, dar ambele nimicite de amenințări teribile.

„Așa funționează lumea. Poți să fii agresorul, poți lupta împotriva cruciaților pe pământurilor lor, sau poți să rămâi acasă și să aștepți ca ei să vină peste tine. Și ei vor veni. Or veni cu foc, cu molime, cu săbii, cu sânge și cu moarte. Slăbiciunea este o momeală căreia nu-i poți rezista.”

Cu o voilență și încărcătură emoțională desăvârșită, cartea atrage cititorul într-o frumoasă și deosebită lume în care supraviețuirea, intrigile politice, luptele exterioare dar mai ales interioare ale personajelor constituie baza unei povești inspirate dintr-o realitate istorică care încă ne definește pe noi și pe poporul nostru drept ceea ce suntem.

„- Prețul vieții pare întotdeauna să fie moartea.
- Și de aceea devii neguțător de moarte. Hrănești moartea cu cât de mulți oameni poți pentru a o ține sătulă și mulțumită, astfel încât să-și ia ochii de la tine.”

Atât Lada, cât și Radu și Mehmed ocupă un loc în inima mea. Și mă întunec ocupă un loc în inima mea, care nu va putea fi luat de nicio altă carte, mult timp de acum înainte. Însă Radu a fost personajul meu favorit. Dragostea lui neîmpărtășită mi-a frânt inima. Loialitatea, prietenia, candoarea, inteligența lui m-au terminat psihic. În ochii mei, el este perfect. Perfect prin imperfecțiunile lui, prin sentimentele pe care le nutrește și pe care mulți nu le-ar înțelege. Prin strategiile pe care le pune la cale și sacrificile pe care le face pentru binele celor dragi. Altruist, iubitor, pragmatic, blând dar și dur cu tot ceea ce amenință fragila stabilitate greu obținută, un bun strateg și ascultător, un excelent mânuitor al cuvintelor, mirosind comploturile și uneltind el însuși altele pentru a-l feri pe Mehmed de intrigile de la curte, Radu constituie asul din mâneca autoarei, și am impreisa că este doar începutul.

Evoluția personajelor este evidentă de-a lungul paginilor ce curg cu o rapiditate desăvârșită, Radu fiind cel mai veridic exemplu în acest sens. Odinioară fragil și mereu aflat în conul de umbră al surorii lui, acesta renaște precum phoenix-ul din cenușă, odată ce își găsește pacea, iubirea și chemarea. Casa lui devine Imperiul otoman, își găsește cu ușurință prieteni care îi împărtășesc viziunile și credințele, se convertește la islamism , iar focul care arde înăuntrul său, dragostea lui, deși neîmpărtășită, îi dă putere să lupte contra uneltirilor de la palat, îl face mai brav, mai mândru, mai atent. Vorbele sale sunt precum mierea pe rănile celor dragi, calmându-le durerile și nesiguranțele, sunt vorbe bine alese și cântărite cu grijă, astfel încât totul să se desfășoare conform unui plan bine pus la punct. Este strateg, este inteligent, este calculat și cumpătat, blând și dur după cum o cere situația. Este gata să sacrifice totul pentru Mehmed, cel care i-a sădit iubirea în suflet, cel care i-a alinat cicatricile lăsate în urmă de tatăl său.

„Poate că tu ai fost cea care a oprit pumnalul ultima dată, însă eu sunt cel care va ști înainte chiar să se apropie pumnalul de Mehmed.”

Lada dă dovadă de aceeași ferocitate și duritate la fel ca în copilărie. Luptătoare înnăscută, sfidătoare și violentă, capabilă să conducă propria armată de ieniceri, purtându-și armele la cingătoare, fata Dragonului nu se dă în lături de la nimic, în special când vine vorba de a-i păstra în viață pe Radu și Mehmed, dar mai presus de dragostea ce le-o poartă celor doi este iubirea și apartenența pentru propria țară, pentru mama Valahie, dragoste insuflată de tatăl ei. Îi urăște pe otomani pentru modul în care a fost nevoită să trăiască la curtea acestora, își urăște tatăl pentru slăbicunea de care a dat dovadă, urăște ideea de a se căsători într-o zi și de a se târî în fața unui bărbat precum a făcut mama ei, nu înțelege femeile, concubinele și soțiile din harem și respinge orice idee de feminitate, simpatizând mai mult cu ideea de a fi pe câmpul de luptă, de a purta coif și haine inicerești, de a-și dovedi capacitatea de a conduce bărbații, o armată, o luptă, o țară. De a se răzbuna, de a învinge, de a-și recupera Valahia mult iubită.



 „Un dragon nu se târa pe burtă în fața dușmanilor, cerșindu-le ajutorul. Un dragon nu jura să scape lumea de necredincioși ca apoi să-i invite la el acasă. Un dragon nu fugea din țara lui în toiul nopții ca un criminal. Un dragon ardea totul în jurul lui, până ce era purificat în cenușă.”

„Avea să doară, iar ea trebuia să fie tare. Se îmbrăcă cu zalele și cu uniforma de ienicer, în afară de coif. Își lăsă părul pe spate, o masă de bucle încâlcite sfidând atât obiceiul ieniceresc, cât și stilul feminin. la șold avea spada și la încheieturile mâinilor, cuțitele. Spinarea îi era oțel. Inima îi era armură. Ochii îi erau foc.”

„Există multe căi de a fi puternic. Există putere și în tăcere. Există putere și în privit, în așteptare, în spusul lucrului potrivit la timpul potrivit personei potrivite. Există putere în a fi femeie – o, da, putere în aceste trupuri pe care le privești cu dispreț. Când ai ceva ce altcineva îți dorește, există întotdeauna un element de putere.”

Mehmed este fiul veșnic aflat în conflict cu tatăl său, sultanul, disprețuit și neacceptat de către popor, nevoit să dovedească mereu titlul pe care îl poartă. Trăiește într-o pânză de intrigi, atent construită de mulții săi dușmani care vor acces la tron. Prietenia și dragostea ce le-o poartă celor doi frați este indestructibilă, secrete și poveri de neimaginat dând naștere unei relații în care nimic nu este ceea ce pare.

„Sufletele și tronurile sunt de neîmpăcat.”

Nu știu cum o să rezist până la apariția celui de-al doilea volum. Nu știu cum o să mai citesc o altă carte, dacă o să mai empatizez cu alte personaje după această lectură perfectă. Dureroasă. Sublimă. Desăvârșită. Acaparatoare. Orice aș spune este de prisos, simt că nu pot cuprinde esența acestei cărți, nu vă pot exprima îndeajuns de mult amalgamul de sentimente cu care am rămas în suflet după terminarea lecturii. Este ceva ce trebuie să descoperiți singuri.

„Unele victorii sunt o biată înfrângere îmbrăcată în veșminte greșite.”

Și mă întunec este o mistuitoare și acaparantă poveste despre iubire, sacrificii, lupte psihice, trădări și răzbunare, religie și istorie, relații nepermise, intrigi politice și jocuri de putere. Este cartea pe care nu o vei putea lăsa din mână pe tot parcursul lecturii și la care vei medita mult timp după întoarcerea ultimei file.

          Mii de mulțumiri grupului editorial Corint pentru exemplarul oferit spre recenzare.