luni, 13 noiembrie 2017

Recenzie: "Fata care citea în metrou” de Christine Feret - Fleury






Mi-am dorit să citesc această carte încă de când am auzit de traducerea ei în limba română la editura Nemira, deși înainte cartea îmi era total străină. A fost oarecum dragoste la prima vedere, căci titlul m-a fermecat pe loc și eram sigură că această carte nu trebuie să lipsească din biblioteca unui bookaholic. Nu m-am înșelat, chiar este o astfel de carte, însă din păcate așteptările mele au fost un picuț cam mari. Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut povestea, ba din contră, însă mi-aș fi dorit să mă regăsesc mai mult în acea fată care citea în metrou.

Protagonista cărții este o tânără parisiană obișnuită, cu o viață banală, care își petrece zilele în monotonie, visând la diferite scenarii, dorind în secret să i se întâmple ceva diferit, ceva palpitant, ceva care să poată alunga definitiv plictisul și monotonia așternute pe nesimțite în viața ei. Plăcerea ei vinovată sunt cărțile și în fiecare dimineață, în metroul care o duce spre agenția imobiliară unde lucrează de patru ani plictisitori, își face obișnuitul ritual: observă ceea ce citesc ceilalți călători și își imaginează în ce fel lecturile alese de către aceștia le modelează viața.

„Imi plac cărțile, atâta tot. Ar fi putut să adauge: Oamenii nu-mi plac întotdeauna.”

Însă într-o dimineață, Juliette se depărtează de la rutină și alege un alt itinerariu spre serviciu. Privirea i se îndreaptă spre o micuță iraniană ce se plimba nonșalant pe străzi, de parcă pe draga de Juliette ar fi așteptat-o, iar pașii o poartă spre locul în care se îndreaptă micuța, un loc în care, din acel moment, Juliette revine în fiecare zi, lăsându-se pradă unor descoperiri palpitante. Pe nesimțite, un bărbat își face loc în viața protagonistei, un bărbat atipic, ciudat, ce poartă mai multe secrete. Numele lui este Soliman, iar micuța este Zaide, fata acestuia.

„Pe poartă, o plăcuță din metal emailat, de-a dreptul desprinsă dintr-un film despre anii de război, își zise Juliette, anunța cu litere mari, albastre Cărți fără limite.”

Soliman reprezintă un mister pentru Juliette. Tot ce are legătură cu acest bărbat ce și-a făcut loc în viața ei pe nepusă masă i se pare straniu. Dar și incitant, iar instinctele și inspirația tinerei se trezesc la viață din amorțeala în care săracele căzuseră, răpuse de atâta monotonie și repetitivitate. Bărbatul este pentru ea, în mare parte din timp, o carte închisă, ori una scrisă într-o limbă necunoscută, dificil de înțeles, la care tânăra nu are acces. Viața lui, atât de simplă și solitară, poate fi cu ușurință catalogată drept ciudată. Cu toate acestea, Juliette nu îl refuză atunci când acesta îi face o propunere...la fel de ciudată precum este el.

Viața tinerei se schimbă în acel moment. În mod brusc, Soliman și micuța Zaide îi schimbă total percepția asupra vieții și asupra...cărților. O nouă viață i se așterne la picioare, o nouă identitate, una care i se potrivește mănușă Juliettei. Ori poate nu. O viață care îi aduce în față perspectiva schimbărilor. Dorința ei de a cunoaște și de a empatiza cu persoanele străine, de a le ajuta prin recomandarea unei cărți care să li se potrivească, care să îi remodeleze, prinde încetul cu încetul contur. Schimbarea vine chiar de unde nu se așteaptă – fosta colegă de muncă, cu care nu avea prea multe în comun, și fostul ei șef. Schimbările din viața lor îi dau încredere Juliettei că Soliman avea dreptate, că lectura și cărțile potrivite fiecărei personalități în parte pot schimba viețile oamenilor.

„- Povestea cărților, înțelegeți? Modul în care trăiesc, oamenii care le ating, fiecare carte este un portret și are cel puțin două chipuri.
- Două...
- Da. Chipul celui – sau celei, în cazul dumneavoastră – care o dă. Și chipul celui sau al celei care o primește.”

Cartea este, din păcate, extrem de scurtă, având până în 200 de pagini, iar când am citit descoperirea Juliettei, conform căreia o fată dn metrou plânge mereu la pagina 247 și constatarea lui Soliman, care este de părere că de la acestă pagină totul se schimbă și „pare pierdut”, prin gând mi-a trecut inevitabila întrebare: oare din această cauza autoarea s-a oprit din scris la pagina 198? Da, poate este stupind să spun asta, ori poate empatizez precum cărăușii lui Soliman.



După ce am întors și ultima filă a cărții, mi-am dat seama că descrierea de pe copertă, O poveste tandră, cu un strop de nebunie, extrem de simplă și concisă,  înglobează  în totalitate esența acestei cărți.

Este o poveste tandră, tristă, cu siguranță nebunească, acel tip de nebunie oarecum fără sens, dar într-un fel, având sens. Bineînțeles, poate ce scriu eu aici, este lipsit de sens. Însă nu așa încep toate poveștile interesante?

Soliman, iar mai apoi Juliette, lucrează cu cărțile, cu oamenii și cu intuiția. Aceste trei elemente sunt decisive în munca lor, muncă prin care doresc să redea speranța celor cu aripile frânte, să zdrobească barierele și limitele fără noimă, să ofere libertatea de exprimare și libertatea de a alege celor care se simt constrânși de către societatea care îi înlănțuie pe zi ce trece tot mai strâns, lăsându-i constrânși de niște credințe ce nu sunt ale lor.

Cartea este o mică călătorie pe care toți cititorii împătimiți sunt invitați să o parcurgă spre a-și descoperi drumul, spre a se regăsi, o călătorie spre o destinație necunoscută, dar promițătoare.

„Tu ce citești în metrou?”


Mulțumesc editurii Nemira pentru volumul oferit spre recenzare. 

joi, 9 noiembrie 2017

Recenzie: "Șoapte de iubire” de Jamie Mc Guire și Teresa Mummert





Șoapte de iubire, cu titlul original Sweet nothing, scrisă de două autoare, dintre care una destul de cunoscută și apreciată, din câte am observat (Jamie Mc Guire), este o poveste înduioșătoare despre iubire, puterea sentimentelor și puterea de a renaște, de a te schimba, de a-ți relua viața după cele mai grele momente, după ce ai impresia că nimic nu va mai funcționa ca înainte, după ce ai trăit iadul și te-ai întors de acolo transfigurat.

Recunosc, în ultimul timp am citit foarte rar cărți de dragoste. Pentru că, hai să recunoaștem, majoritatea sunt clișeice, poveștile prezentate sunt repetitive, iar personajele, prea puțin originale. Și mai recunosc și faptul că mi-am dorit să citesc această carte datorită copertei, care m-a atras de prima oară când am văzut-o, fiind deosebită, după părerea mea, dar și a descrierii care anunța că între paginile cărții urma să găsesc o poveste din lumea medicilor. Mă rog, e cam mult spus acest lucru, mai ales că povestea este fictivă, nu vreo biografie sau ceva de genul, dar acum ceva timp eram fană (cred că încă mai sunt) Dr. House și Grey’s Anatomy, deci da, îmi plac poveștile din această sferă.

Cum am spus, evit cărțile de dragoste prea romantice și prea clișeice, dar de data aceasta am spus să fac o excepție. Am făcut alegerea corectă? Voiam o poveste cât de cât oiriginală, niște personaje demne de atenția mea, acțiune și ceva mai mult, ceva care să nu se concentreze doar pe relația cu ups and downs a unui cuplu adolescentin...

Ei bine, nu pot spune că nu mi-a plăcut ce am citit, dar totuși am sentimente contradictorii în ceea ce privește această carte. Da, povestea este destul de clișeică – o fată cuminte, inteligentă și serioasă se îndrăgostește de băiatul „rău”, extrem de chipeș, după care suspină toate fetele din curtea școlii. Numai că aici nu avem o curte a școlii, ci un spital și o ambulanță. Avery este o asistentă meticuloasă și perfecționistă, care îți face treaba cu cea mai mare responsabilitate. Este respectată de ceilalți colegi care știu că nu pot glumi cu ea, în special colegii de sex masculin, pe care îi refuză politicos. Însă Avery tânjește în secret după cineva care să îi aparțină, un suflet pereche care să îi ofere stabilitate și iubire. Atenția îi este îndreaptată asupra superiorului ei, doctorul Rosenberg,  pe care îl vede ca și un exemplu, atât din punct de vedere profesional, cât și în viața de zi cu zi, acesta având o familie frumoasă. Deși nu vrea să recunoscă, ceea ce simte tânăra asistentă nu este doar un sentiment de profund respect profesional, ci chiar este îndrăgostită de dr. Rosenberg. Doctor care, hai să spunem că nu este ceea ce pare a fi la prima vedere.

Josh este un  paramedic în vârstă de 26 de ani care lucrează pe ambulanță. Extrem de sexy și de carismatic, este dorit de către toate femeile care lucrează în spital – și nu puține sunt cele care au trecut prin patul lui. Nu dorește o relație stabilă, ci doar relații bazate pe sex. Sau cel puțin așa crede el. În ciuda faptului că este un adevărat Don Juan, Josh tânjește și el după ceva mai mult decât o relație de o noapte, însă trecutul nu îi dă pace, iar blestemele ce-l urmăreau odinioară par să îl bântuie din nou.

„- Nu toți oamenii au lipsa te de moralitate.
- N-am înșelat niciodată.
M-am uitat la el neîncrezătaore.
- Asta pentru că n-ai fost niciodată într-o relație.
- Exact. Nu m-aș dedica cuiva dacă nu m-aș simți pregătit. E cu totul altceva față de cei care intră în relații, dar continuă să înșele.”

Ambele personaje, Avery și Josh, sunt bântuite de trecut. De alegerile nefaste pe care au fost nevoiți să le facă. De tragediile prin care au trecut. De pierderile suferite, pierderi de care ambii se simt vinovați. Amândoi știu ce înseamnă să iubești și să pierzi ceea ce iubești cel mai mult, ce înseamnă să rămâi neputincios în fața durerii și a morții. Avery și Josh au un trecut destul de asemănător, iar viața le-a luat de la cele mai fragede vârste zâmbetul de pe buze și speranța din suflet, lăsându-i pe ambii cu un mare gol în inimă și cu cicatrici de neșters.

 „Încă din copilărie, se părea că eram un magnet pentru nenorociri. Mă simțeam foarte viovat că eram atât de egoist încât să o caut în continuare pe Avery, știind chestia asta.”

Cu toată suferința pe care au trăit-o, ei nu fug din calea morții și aleg să lucreze în acest domeniu în care trebuie întotdeauna să ai sânge rece și să te concentrezi pentru a nu mai fi din nou martorul unei pierderi. Sunt personaje puternice și doresc să salveze alte vieți, să repare ceea ce nu au putut repara acum mulți ani..

„A fi în spital făcea ca tot ce era personal să devină impersonal: respirație grea, mirosuri urâte, zgomote, chiar și relațiile trecute și obiceiurile proaste nu mai erau private, ci trecut medical. Într-un spital, doctorii erau preoți și dacă nu-ți ușurai sufletul, era ca și cum ai fi comis un act de agresiune împotriva propriei tale persoane.”

Însă destinul le pregătește ceva neprevăzut. Un accident în care atât Josh cât și Avery sunt implicați. Din acel moment, viața lor intră pe un nou făgaș, deși nici ei, nici cititorul, nu știu asta. Un accident care le poate oferi totul ori le poate lua totul, și chiar și ceea ce nu au avut.



Ce poate fi mai dureros decât să pierzi oamenii pe care îi iubești cel mai mult? Să înveți să trăieșt cu vinovăția ani de-a rândul, fără nicio alinare, fără niciun sprijin palpabil? Să tânjești după un sărut, după o îmbrățișare, după un moment de fericire, după o cât de mică susținere în momentele în care simți că viața ți se destramă? Cel mai dureros lucru este cu siguranță...să treci din nou printr-o pierdere. Să se repete trecutul. Să te simți blestemat pe viață. Și singur, atât de singur.

Cel mai dureros lucru, după ce ani de-a rândul a trebuit să te trezești zilnic dn pat, gândindu-te la suferința și pierderea ta, este să speri că viața ți se va schimba în mai bine, să întâlnești acea personă care crezi că îți va potoli demonii din suflet, să iubești mult și profund, să trăiești fiecare clipă așa cum este ea, cu bune și cu rele, apoi să iubești și mai mult, apoi totul să se termine. Iubirea să dispară. Zâmbetele să pălească lăsând loc lacrimilor și incertitudinilor. O mulțime de incertitudini și de întrebări fără răspuns. Fericirea ți-a fost luată din nou, iar acesta este cel mai rău lucru care ți s-ar fi putut întâmpla după pierderile deja avute.

„Iubirea era ceva invizibil, o variantă intangibilă în ecuația vieții.”

Recunosc, carte este destul de clișeică și siropoasă.  Însă mi-a plăcut, mult. Mi-au plăcut poveștile celor doi, trecutul lor tumultos, modul în care prezentul li se schimbă și amândoi încep să îți îndrepte atenția unul spre celălalt. Mi-a plcăut în special finalul, care a schimbat absolut toată povestea. Dacă nu ar fi fost acel final, cu siguranță nu aș fi avut atât de multe lucruri bune de spus despre carte și cu siguranță toată povestea mi s-ar fi părut ceva exterm de siropos și nerealistic. Pentru că îmi plac poveștile diferite, atipice și cât mai realiste. Pentru că nu întotdeauna finalul unei cărți de dragoste trebuie să fie anticipat. Iar asta mi-a plăcut foarte mult și am apreciat algerea autoarelor, deși culmea, chiar acest lucru le-a fost reporoșat de către alți cititori. Consider că ce au făcut ele, cum s-au jucat cu mintea cititorului, deja plictisit de atâtea inimioare roz și scene siropoase, cum au transformat totul la 180 de grade, ei bine, aceste ultime,  să zicem, 20 de pagini în care acțiunea explodează în adevăratul sens al cuvântului, le-a adus din partea mea 2 steluțe în plus pe goodreads față de nota pe care voiam să le-o acord după ce am terminat de citit mai bine de jumătate de carte, dezamăgită de alegrea făcută.

Poate mulți dintre voi caută povești de dragoste clișeice și confortabile, care să vă dea sentimentul că dragostea învinge tot și așa mai departe. Însă este atât de plictisitor și răsuflat și nerealistic să crezi așa ceva. Că iubirea și persoanele la care ții cel mai mult pot fi câștigate atât de ușor. Că viața este roz și totul are happy end (măcar viața din cărți). Dar nici cea din cărți nu mai este așa, iar eu apreciez acets lucru. Și da, poate la final iubirea învinge, chiar și în Șoapte de iubire, dar asta nu am să vă spun eu, pentru că trebuie să aflați singuri.



Povestea lui Avery și a lui Josh o puteți descoperi doar citind cartea. Este povestea unei iubiri triste și frumoase, profunde și intense. Și o poveste despre puterea sentimentelor și a subconștientului.


Mulțumesc librăriei online Libris pentru exemplarul oferit spre recenzare. Libris are o gamă variată de cărți, atât în limba română cât și în limba engleză. 

joi, 2 noiembrie 2017

Recenzie: „Fără îndurare” de Joe Abercrombie



Cel de-al doilea volum al trilogiei Prima Lege reprezintă o vie imagine a schimbării. Nimic nu mai este ca înainte, iar schimbarea are loc atât pe plan politic, cât și în viața personală a tuturor personajelor, acestea fiind supuse celor mai grele încercări și transformări. Aș putea menționa și cuvântul dezvoltare, evoluție, însă ceea ce trăiesc personajele lui Abercrombie seamănă mai mult cu o dezumanizare decât cu o dezvoltare. Uneori, pentru a căpăta putere și a avea parte de supraviețuire, trebuie să faci pact cu diavolul și să încalci anumite principii, așa cum fac aproape toate personajele acestei cărți. Chiar și cei care se bucură de un anumit statut social ori cei care nu au cunoscut până acum gustul sângelui și al trădării, precum colonelul West ori colonelul Jezal sunt nevoiți să își calce principiile pentru a supraviețui.

Dacă volumul precedent mi-a plăcut foarte mult, fiind o introducere în lumea creată de autor, acesta m-a fermecat și mi-a întrecut toate așteptările. L-am devorat și l-am iubit. M-am atașat de personaje și de poveste. Periculos de mult m-am atașat de această serie. Spun periculos deoarece acesta este cuvântul care definește cel mai bine personajele și caracterul acestora. Și nu sunt genul de personaje pe care orice cititor le-ar îndrăgi. Pentru că sunt brute, asasini, ucigași, demni de dispreț. Dar sunt și onorabile atunci când vor, extrem de curajoase (de cele mai multe ori un curaj dus la extrem, nesăbuit) și foarte amuzante, sarcastice și ironice, însă o ironie inteligentă, pe placul meu. Mai sunt și devotate cauzelor lor și chiar miloase, din când în când. Dar nu de foarte multe ori, ce-i drept J

„Uneori, când cineva trăiește atât de mult timp numai în primejdie, singurul moment când se simte în viață este atunci când moartea îi suflă în ceafă.”

Așa cum am spus mai devreme, Fără îndurare este volumul schimbărilor. Glotka este trimis de către Consiliul Închis în Dagoska, în sud, acolo unde, printr-o ordonanță regală semnată de către membrii consiliului este numit Superior al orașului, având drept însărcinare aflarea adevăraților trădători care l-au omorât pe fostul superior, cât și inspectarea fortificațiilor orașului și măsurilor luate pentru a preveni o eventuală invazie a gurkienilor. Trecutul pare să-l prindă din urmă pe fostul brav ofițer Sand dan Glotka și să-l înghită cu totul. Amintiri terifiante îi revin, iar locul în care este trimis pentru îndeplinirea noii misiuni nu îi face cinste, ura lui fiind mai de nestăvilit decât oricând. Viața lui este un adevărat coșmar, iar înfruntarea demonilor pe care îi cară mereu în spinare se dovedește mai aprigă ca oricând, lăsând noi cicatrici în sufletul infirmului, contribuind la înălțarea zidului de ură și sânge cu care Glotka s-a împrejmuit.

„Mi se pare ciudat că un om care a fost supus torturii să ia hotărârea să devină călău.
- Dimpotrivă, nimic nu este mai firesc. Experiența m-a învățat că oamenii se apucă să facă ceea ce li s-a făcut lor înșiși. Tu ai fost vândută de tatăl tău și cumpărată de soțul tău și, cu toate acestea, te-ai decis să te ocupi de vânzări și cumpărări.
Eider se încruntă. Poate i-am oferit o temă de reflecție?”

“- Aș fi crezut că suferințele prin care ai trecut te vor îndemna la empatie.
- Empatie? Ce-i aia? Se strâmbă Glotka masându-și piciorul care-i zvâcnea dureros. Este trist, dar suferința te face să îți pară rău doar de tine însuți.”

Cei cinci nordici, foști camarazi de-ai nordicului Logen, se alătură regimentului împăratului pentru a lupta contra sălbaticului Bethod și a armatei sale alcătuită din brute, nordici ca și acesta, capabili să sfărâme cu mâinile goale orice vietate.

Trufia lui Jezal scade pe măsură ce pericolele pe care este nevoit să le înfrunte cresc. Învață ce înseamnă cu adevărat durerea, oh, da, durere cruntă, nimicitoare, dar câștigă în schimb o atitudine de luptător, pierzându-și vechile metehne pe măsură ce înaintează tot mai adânc în iad, alături de cei 5 tovarăși ai săi. 5 oameni cum nu se poate mai diferiți, uniți de Întâiul dintre Magi, bătrânul misterios care le dă viețile peste cap dar le oferă în schimb un motiv pentru care să trăiască.



În acest volum ni se dă șansa de a-i cunoaște îndeaproape pe cei 5 călători, în frunte cu Bayaz, cel care i-a adus în același loc pe toți și i-a provocat să ducă până la capăt omisiune justițiară – o călătorie extrem de primejdioasă în care fiecare dintre ei trebuie să își aducă propria contribuție, demonstrându-și talentele unice de ucigași și renegați. Exceptându-i pe Jezal și Quai, toți ceilalți sunt brute fără pereche, având un renume căpătat în urma actelor de violență ori magie, după caz, un trecut sângeros și un viitor incert.

„Îi aruncă o privire lui Luthar, care se uita cu mult dispreț în bol, de parcă ar fi fost plin cu urină. N-avea respect. Îi aruncă o privire lui Ferro, care-i răspunse cu pumnale galbene țâșnind din ochii ei îngistați. N-avea încredere. Clătină din cap cu tristețe. Fără încredere și respect grupul se va descompune în prima luptă, ca zidurile fără mortar.”

Grupul pestriț al Întâiului dintre Magi se vede nevoit să facă față celor mai violente încercări. Confesiunile lor în ceas de seară, când stau adunați unul împrejurul celorlalți în cele mai aprige condiții, sunt șocante. Șase necunoscuți, brusc forțați să facă echipă și să își păzească spatele reciproc. Șase persoane de cea mai joasă speță, care trebuie să aibă încredere unul în celălalt, în ciuda atrocităților de care fiecare dintre ei este capabil. Însă în mod ciudat, daorită confesiunilor sângeroase pe care ajung să le mărturisească, aceștia capătă o oarecare încredere, ușor ușor ajungând să își împărtășească cele mai intime, dureroase și violente secrete din viața lor. Nordicul Nouădegete și fosta sclavă Ferro, ce poartă în vene sânge demonic, blestemat și binecuvântat deopotrivă, sunt fără doar și poate cei mai fioroși și mai brutali. Secretele lor sunt cele mai întunecate și atârnă cel mai greu în spatele lor, o povară imensă ce o cară permanent cu ei oriunde i-ar purta pașii. Viața lor este cea mai demnă de dispreț.

Te vor șoca confesiunile lor, îți va veni să plângi gândindu-te la chinurile la care au fost supuși și în același timp te vei înfiora aflând chinurile pe care aceștia le-au provocat altora. Sunt bântuiți de amintiri și de sânge (unii mai mult, alții mai puțin spre deloc), plini de cicatrice pe întreg corpul – tatuaje permanente care le vor aminti în fiecare secundă ceea ce sunt ei și cât valorează, plini de ură și însetați de răzbunare – fiecare din motive diferite, dar la fel de dureroase. Sunt proscriși, ucigași, victime și călăi în același timp, oameni care uită de multe ori de înțelesul cuvântului umanitate. Pentru că aceasta le-a fost luată de mult timp. Au murit de nenumărate ori și tot de nenumărate ori au reînviat în ceva foarte asemănător termenului animal.

„- Onoare, zici? Ce naiba e asta? Fiecare are propria idee despre asta. Nu poți s-o bei. Nu poți s-o fuți. Cu cât ai mai multă, cu atât ți se face mai rău, iar dacă nu ai deloc, nici nu-i duci dorul, filozofă el clătinând din cap. Dar sunt unii care cred că-i cel mai bun lucru de pe fața pământului.
- Îhî, îl aprobă Glotka lingându-și gingiile goale.
Onoarea valorează mult mai puțin decât picioarele sau dinții. Am plătit foarte scump pentru lecția asta.”



Demonii trecutului își găsesc din nou adăpost în mintea și sufletul nordicului în momentul în care drumul i se interesectează cu creaturile numite shanka. Ura îl orbește și îl transformă într-o bestie, furia îi este nemărginită, loviturile mai aprige, suferința mai mare. De câte ori vede un shanka, își reamintește că din cauza acestor monștriii a pierdut totul și a ajuns el însuși un monstru. Bătăliile pe care le poartă împotriva acestor creaturi sunt cele mai brutale și sunt de două tipuri – atât lupte fizice, sângeroase, cât și lupte interioare, poate cele mai aprige, căci fac sufletul să sângereze, și nu trupul.

„Cât de plini ar fi fost shanka de furie cumplită, până și lor trebuia să le fie teamă de el. Totul și toți trebuiau să se teamă de el. Chiar și morții, care nu mai puteau simți durerea. Chiar și pietrele reci care nu mai puteau țese vise. Chiar și metalul fierbinte și lichid se temea de Sângerosul Nouă. Chiar și bezna.”

În ciuda cruzimii de care dau dovadă personajele, în ciuda scenelor violente și a bătăliilor care mi-au făcut sângele să clocotească, nu am putut să nu mă atașez de personaje, de locuri și de poveste. Perfect de imperfectă, așa este această serie scrisă cu o imaginație ce depășește toate tiparele și limitele genului fantasy. Jos pălăria, maestre Abercrombie !


Mulțumesc editurii Nemira pentru acest minunat și terifiant volum !

duminică, 29 octombrie 2017

Lecturi de Halloween (recomandări)



Se apropie Halloweenul, iar cu această ocazie vreau să vă recomand câteva cărți tocmai bune de citit în această perioadă, cărți care mie mi-au plăcut enorm de mult și pe care le recomand indiferent de perioadă, însă cred eu că acum ele se pliază foarte bine acestei sărbători, iar dacă sunteți în căutare de o lectură mai...spooky, ei bine, ați nimerit perfect aici, deoarece eu sunt pregătită să vă corup cu niște tituri...de groază !

Fie că doriți o lectură lejeră, de sezon, fie una mai profundă, un horror bun ori poate un fantasy, am ales pentru voi cele mai reprezentative cărți din sfera gothic- horror-fantasy, de la tituri extrem de cunoscute și apreciate până la titluri mai puțin cunoscute, dar toate la fel de dark.

Vreau să menționez că ordinea este aleatorie, toate cărțile mi-au plăcut extrem de mult și le-aș reciti pe oricare dintre ele cu la fel de mare plăcere ca prima oară. Așadar, să începem lecturile de Halloween (și nu numai).

1.      Seria Contele de Saint-Germain (Hotel Transilvania, Palatul) de Chelsea Quinn Yarbro

Autoarea de origine americană ni-l aduce în prim plan pe contele-vampir Saint Germain. Acțiunea cărților are loc loc în Franța secolului XV-lea (Hotel Transilvania), respectiv Florența lui Medici, Boticelli și Savonarola (Palatul). Așadar, o serie de ficțiune istorică în care se împletesc și genurile gothic, horror, erotic. Pur și simplu...perfectă !





2.      ...Și la sfârșit a mai rămas coșmarul de Oliviu Crâznic


Un roman palpitant, dark și extrem de bulversant, care te ține captiv în misterioasa și întunecata lume creată cu măiestrie de către autor, în Castelul Ultimelor Turnuri, acolo unde suntem invitați de seamă la celebrarea căsătoriei dintre marchiza Josephine și contele german Max Schwartz. Însă nimic nu este ceea ce pare, invitații sunt mai mult decât ceea ce pretind că ar fi, iar atmosfera gothică și întunecată va da peste cap atât petrecerea personajelor, cât și viața cititorului. Crime înfricoșătoare, disparțiții misterioase, relații interzise. Un roman incitant, de nota 10, scris de autorul român contemporan care șlefuiește cel mai bine arta genurilor gothic și fantastic.



3.      Trilogia All Souls de Deborah Harkness


Una dintre cele mai complexe serii de ficțiune istorică și fantasy, cel puțin din punctul meu de vedere, este Trilogia All Souls. Vampiri, demoni și vrăjitoare, știință și alchimie, magie, călătorii în timp și o poveste complicată, întunecată și romantică. Acestea sunt ingredientele cu care ne tentează autoarea, profesor de istorie la universitatea din California, în mai bine de 1870 de pagini. Dar credeți-mă, merită această călătorie literară !





4.      Trilogia Ultima Vrăjitoare din Transilvania de Cristina Nemerovschi

Cred că știți cât de mult ador stilul de scriere al Cristinei și că îi citesc cu plăcere toate cărțile apărute. De curând a avut loc (re)lansarea Trilogiei Ultima Vrăjitoare din Transilvania, la care am și participat în calitate de vorbitor.  Cele trei volume, Contesa Aneke, Mathias și Alexandra, prezintă două lumi distincte care se întrepătrund în mod straniu și misterios: lumea de azi, a adolescentei Alexandra și lumea de demult, a contesei Aneke. Iubiri interzise, prejudecăți, legende stranii, magie și dragoste, sânge și răzbunare, trecut și prezent. Recenzia primului volum o puteți citi aici.




5.      Devoratorii de chipuri de Cora C. White

Acesată carte a reprezentat pentru mine o surpriză neașteptat de frumoasă, deoarece ce am găsit între paginile ei m-a lăsat mută de uimire și am empatizat extrem de mult cu ceea ce a scris autoarea. O poveste încâlcită, dark, misterioasă, dar din care putem învăța o mulțime de lucruri folositoare. Trăirile persoanjelor am reușit cel mai bine să le transpun în următoarea recenzie.





6.      Ceasul fantasmelor de Oliviu Crâznic

Nu întâmplător prin această postare vă recomand două dintre cărțile scriitorului Oliviu Crânzic. Cum am spus și mai sus, îl consider maestrul genului gothic, singurul care redă atât de bine misterul și atmosfera întunecată necesare oricărei cărți care se respectă și mai ales care respectă cititorul, oferindu-i o lectură de neuitat și extrem de bine scrisă. Recenzia Ceasului o puteți citi aici.




7.      Trei coroane întunecate de Kendare Blake


Ultima, dar nu cea din urmă recomandare,  este un fantasy care m-a surprins în mod plăcut , o carte pe care am devorat-o în doar câteva ore, fiind extrem de palpitantă, iar stilul de scriere pe înțelesul tuturor. Eu abia aștept continuarea volumului ! Mai multe despre carte, în această recenzie


sâmbătă, 28 octombrie 2017

Recenzie: „Cei trei și Pădurea cea Mare” (Drumul spre Vozia #1) de Mihai Andrei Aldea



„Pădurea cea Mare nu e doar ciudată, ci și cunoaște unele lucruri, pe care nici omul nu le știe despre sine. Și aceasta poate fi foarte rău. Sau bine?”

Așa începe primul capitol din această carte, o carte în care ni se vorbește despre o călătorie (inițiatică), o pădure (care își are propriile secrete) și trei prieteni.

Șindrilița este locul din care Dan, Mitu și Surdul, trei prieteni nedespărțiți plecă spre Pădure, pornind la drum spre a cunoaște tainele codrului și a se familiariza cu pământurile acestuia, ignorând poveștile înspăimântătoare care se spun despre Pădure.

Pe parcursul drumului, cei trei prieteni se văd nevoiți a înfrunta pericolele naturii, aflând pe propia lor piele că nu este ușor să răzbești departe de confortul casei. Cu toate acestea, Dan are o misiune de îndeplinit, o misiune cu totul diferită față de motivul pentru care plecaseră cei trei la drum. Iar tovaărșii lui, aflând acestea, nu îl lasă de izbeliște, ci se angajează să-l urmeze în călătorie, fie chiar de or pieri toți trei.

Cuvântul dat este sfânt pentru Dan, chiar dacă la început nu știe exact ce a promis. Dintre cei trei, Dan este cel mai cumpătat și cel mai înțelept, deși nu poate fi considerat puternic, precum prietenul său Surdul, dar categoric este puternic în alte moduri.

„De mic fusese cu gândul la ea (..) Poveștile și istorisirile despre ea – care în mintea lui erau totdeauna deosebite unele de altele – le ținea minte pe de rost de cum le auzea. Nimeni nu l-ar fi putut întrece în poveștile despre Pădurea cea Mare, deși era doar un copil (..) Nu avea o foarte mare putere, așa cum aveu alții. Surdul, de pildă, era renumit pentru puterea sa. Mitu, deși renumit ca guraliv, era, de asemenea, temut pentru iuțeala cu care sărea la harță și să te ferească Dumnezeu de loviturile lui ! Dan era departe de ei. Și totuși, pe asuns, și Mitu, și Surdul se temeau de el. În luptele pe care doar între ei le dădeau,agerimea și înțelepciunea lui Dan biruiau întotdeauna.”

Motivul prieteniei, motivul călătoriei, motivul misiunii. Acesete trei elemente, aceste trei motive le-am perceput drept principalii pioni pe care este zugrăvită povestea.

Pădurea cea Mare îi farmecă și îi înspăimântă deopotrivă, îi atrage și îi intrigă. Visurile pe care le aveau de mici, de a cerceta și de a cuoaște mai îndeproape pădurea, nu sunt anulate de nenumăratele pericole, anunțate cât și neanunțate ale codrului:  ființe sălbatice și necunoscute ce sălășluiesc în adâncul pădurii și ies la iveală din ce în ce mai des și, culmea !, chiar și în miezul zilei.

„Cerul senin, presărat cu stele, era locul spre care priveau tinerii daci. Și umbra, care se apropia cu putere, împietrind totul în cale, se ivi acolo. Era o negură ciudată, o făptură nemaivăzută, un fel de nor de lână neagră, în care se răsuceau vârtejuri de întuneric deplin. Și groază, multă groază se revărsa împrejur, înghețând sângele în vine  oricărei făpturi, oricât de curajoase.”

O pădure cu foțe proprii, în care drumurile apar și dispar după bunul lor plac. O cale te duce spre bine, ferindu-te de întuneric, o alta dacă urmezi vei ajunge rău, dar bineînțeles, călătorul nu știe asta. Taine și secrete înconjoară Drumul Trecătorii și Pădurea. Puteri neștiute și unori inexplicabile își au sălașul pe tot cuprinsul Pădurii, iar cei trei se văd nevoiți a înfrunta, zi după zi, ororile întunericului.



În drumul lor, cei trei eroi întâlnesc tot felul de oameni și ființe, precum ostașii de la Turnul Morții,  preoții de la schitul care nu este cunoscut de prea mulți, unii spunând chiar că acesta nu există, ori omul-pitic, care nu se știe dacă le este prieten ori dușman. În toate aceste locuri sunt primiți cu bucurie și ospitalitate, datorită curajului și demnității pe care o inspiră celorlalți, cea mai mare provocare de care au avut parte de la începutul călătoriei și peste care au trecut triumfători fiind crâncena bătălie ce s-a dat în fața Turnului Morții, în fața ostașilor mirați de vitejia celor trei.

În carte, dacă cititorul este atent și știe să citească în mod profund, va găsi și câteva povești care nu au neapărat legătură cu lumea de basm, ci sunt povești de viață din care putem trage niște concluzii. Povești despre limita tot mai fină dintre bine și rău, corect și greșit, povești despre întuneric și lumină, voință și dreptate, povești precum cea a evenimentelor nefericite prin care au luat viață Nălucile, ființe de temut ce împânzesc Pădurea pe-nserat. O poveste exemplificatoare a modului în care noi toți ne lăsăm acaparați de ură, durere ori pierdere, iar în suferința noastră acceptăm să ne îndepărtăm de lumină și speranță, lăsându-ne îmbrățișați de înunericul perfid care va profita de rănile noastre.

De departe cea mai mare provocare este ca cei trei să învețe cum să se lupte, să se războiască cu adevărat și să iasă câștigători dintr-o luptă. Sunt primiți pe Pământul Dacilor și duși la o mânăstire de luptători, unde tinerii daci învață de mici ce înseamnă a lupta și a întâmpina moartea cu un surâs de gheață pe buze. Mi-a plăcut asemănarea acestora cu tinerii lupi, autorul dorind parcă să scoată în evidență vitejia și loialitatea tinerilor daci, care este asemănătoare cu cea a lupilor, fiecare specie învățând și împrumutând ceva de la cealaltă. Însă bucuria și euforia de a învăța să fie bărbați adevărați le este de scurtă durată, căci antrenamentele sunt dure, iar peste tot în jur pare că plutește doar gândul morții, ei nefiind împăcați cu această nouă viață plină de violență. Mentalitatea dacilor, conform căreia moartea este singurul lucru cert din viață, poate fi șocantă, însă cu siguranță este adevărată, din păcate..

„Învățau cele mai bune mișcări pentru a ucide. Învățau cele mai bune locvituri pentru a ucide. Învățau cum să își amăgească în luptă dușmanul mai puternic, mai mare, ami iscusit, pentru a-l ucide. Totul se învârtea în jurul morții, aici la daci. Și ei trebuiau să învețe acest fel de viață. Și nu înțelegeau cum poți trăi astfel fără să întri în deznădejde, sau fără a deveni doar o bestie cu chip de om.”

Cum am spus, deși cartea prezintă, în viziunea mea cel puțin,  o călătorie inițiatică,  - drumul celor trei spre îndeplinirea anumitor sarcini ce au rolul de a-i maturiza, romanul abundă și de povețe și diferite sfaturi folositoare acelor vremuri de legendă, dar care în mod clar se pot aplica și vremurilor noastre.

În drumul lor spre Vozia, Dan, Mitu și Surdul au parte de nenumărate încercări și amenințări din umbră, puse la cale chiar și de către cei de la care nu s-ar fi așteptat. Oare vor face față tuturor provocărilor, iar la finalul primei părți a romanului vor putea spune că au scăpat teferi? Vor mai fi ei în aceeași formulă ca la început? Acestea nu am să vă divulg, însă  un lucru este cert, ei nu vor mai fi ca în prima zi, călătoria lucrând asupra conștiinței lor, transformându-i în persoane extrem de diferite față de momentul în care au plecat la drum.

„Așa cum am spus, ceva se schimbase în ei. E poate acea schimbare ce apare în oamenii adevărați, atunci când înțeleg pentru prima oară că lupta este luptă și trebuie dusă, atunci când înțeleg pentru prima oară cu adevărat că fuga de realitate nu te scapă de nimic, ci te distruge. Iar realitatea era limpede erau în Pădurea cea Mare, și nu doar ca trecători, ci ca purtători ai unor obiecte de valoare, râvnite și temute totodată. Și aveau o misiune, care trebuia îndeplinită cu orice preț.”

Mi-a plăcut enorm povestea Munților Albi și a celor care umblă printre nori – preoți vrăjitori ai dacilor, cu ai lor balauri de gheață și de cristal. Sper să fie dezvoltată mai mult această parte a poveștii în următoarele două volume pentru că mi s-a părut foarte captivantă.

Curajul, iscusința și demnitatea celor trei atrage atenția Răului, care trimite făpturi din cele mai ciudate, precum Norul Morții, pentru a-i nimici pe cei care au îndrăznit să tulbure răul, să încerce să îl distrugă și să ducă până la capăt misiunea binelui.

Bine contra rău, adevăr contra minciună, eroi versus antieroi. Un basm contemporan atipic presărat cu scene intense, bătălii pe viață și pe moarte, ființe demne de un film fantastic, creaturi tenebroase și întunecate.

Cartea este o combinație de fantasy, basm și legendă, este o frumoasă poveste despre curaj, prietenie și onoare, despre puterea de a învinge răul, puterea pe care o capeți în urma credinței în bine, puterea pe care ți-o insuflă cei care îți sunt mereu aproape – acei prieteni adevărați cu care împarți aceleași năzuințe și visuri, cu care împarți lacrimi dar și bucurii, care vor fi mereu lângă tine și tu lângă ei.



Însă mai presus de toate, după părerea mea, autorul a vrut să transmită, folosindu-se de călătoria celor trei, faptul că niciun drum în viață nu este lin și lipsit de greutăți, că de multe ori vom întâmpina obstacole și pericole și chiar tentații, multe poate sub o formă ascunsă, care ne va îmbia, însă în definitiv tot tentații sunt și este bine să cugetăm asupra lucrurilor care ne vor înlesni drumul și să fim capabili de a face diferența dintre corect și greșit, bine și rău. Și cât de mult contează tovarășii pe care îi alegi (sau care te aleg ei pe tine) să te însoțească la drum. Lăsând la o parte elementele fantastice și folclorice, cartea este o poveste despre viață și maturizare, find inserate nenumărate lecții în spatele poveștii propriu zise.

Imaginația autorului și măiestria cu care acesta zugrăvește povestea fac din Cei trei și Pădurea cea mare un prim volum captivant și cu mult potențial, în care cititorul va afla, odată cu personajele, ce înseamnă adevărata luptă împotriva răului și care sunt cele mai potrivite arme cu care acesta trebuie înlăturat. O călătorie inițiatică atât pentru personaje, cât și pentru cititor.


Multumesc autorului pentru exemplarul oferit spre recenzare și pentru încrederea acordată. Mai multe despre carte puteți citi aici