joi, 27 aprilie 2017

Recenzie: „Noumenoir” de Flavius Ardelean



Mi-am dorit foarte mult să citesc această carte, deși intuiam că-mi va da puțin de furcă. Cum așa? Experiența mea cu Miasma, o altă carte a autorului, a fost una neașteptată, atipică, unică. Exact așa cum este și stilul de scriere al lui Flavius Ardelean. Atât de atipică și one of a kind, încât, spre rușinea mea, nu am reușit să o duc până la capăt. Rar mi se întâmplă asta, să nu fiu capabilă să termin o carte începută ! Și încă o carte care îmi place ! Pur și simplu, după aproximativ o sută de pagini, după ce m-a trecut prin toate stările posibile, am lăsat Miasma deoparte, cu gâdul că am să o iau la citit de la început după o vreme. Dar iată că a trecut mult prea mult timp, iar eu tot nu am reușit să lecturez integral Miasma. În schimb, autorul a mai scos o altă carte, Noumenoir, care bineînțeles că și aceasta m-a atras. Cum am spus mai sus, și aceasta mi-a dat de furcă, m-a bulversat, amețit, intrigat, surescitat, obosit, însuflețit dar am parcurs-o extrem de rapid și la final m-a lăsat foarte încântată și extaziată, ca și cum aș fi consumat droguri distilate din figuri de stil, precum personajele acestei cărți. Da, încântată și extaziată de ceea ce tocmai am citit, de această lectură umitoare, de faptul că există autori români contemporani excepționali, așa ca Flavius Ardelean. Capabili să scrie original, într-un mod cu totul și cu totul aparte. El se joacă cu mintea cititorului, folosește cuvintele pentru a da naștere unori lumi atât de cunoscute,  pe de o parte, dar și atât de ireale, pe de altă parte, satirizând lumea actuală și imaginându-și cum va fi peste o perioadă mai îndelungată de timp.

Noumenoir este o distopie diferită de oricare altă distopie citită de mine până acum. Anul 2085, România, hotelul A nus Dei. Lumea este împărțită între cei care scriu și cei care critică ce se scrie. O imagine destul de îndrăzneață, un tablou nu foarte departe de  România anului 2017, dacă stăm bine să ne gândim. Foștii scriitori care, din diverse motive, nu mai pot scrie, sunt exilați în apartamentele  hotelului, nevoiți să ducă un trai anost, lipsit de orice satisfacție ori sens, ba pe deasupra nevoiți să se lase hăituiți de critici literari și blogări, mereu cu secta Kritikos suflându-le în ceafă. Radu Lenea, unul dintre acești scriitori, își duce astfel zilele, până în momentul în care, odată cu dispariția unui alt fost scriitor, A.R. Deleanu, Lenea primește un manuscris de la Lizaveta Markov, fostă Deleanu, femeia fatală a hotelului, un personaj de o importanță covârșitoare pentru destinul celor din hotel și nu numai.  Mauscrisul nu este un simplu document, o simplă carte. Manuscrisul lui Kubin (un alt personaj important, nu am să divulg ce rol are el) este unul atipic și, pentru mult timp, aparent de nedeslușit. El ascunde un secret ce are puterea de a aduce schimbări majore în cursul istoriei. Însă pentru a desluși ceea ce s-a vrut a fi transmis, pentru a dezlega secretul, cel sau cea care deține manuscrisul trebuie să își dovedească abilitățile și să știe a citi printre rânduri, a privi dincolo de ce i se așterne în fața ochilor, dincolo de ce este evident, sare imediat în ochi ori este prea superficial. În mâinile cui nu trebuie, manuscrisul se poate dovedi periculos. În plus, o altă abilitate pe care trebuie să o posede cel/cea în mâinile căruia va rămâne manuscrisul este aceea de a fi capabil/ă să deslușească adevărul de fantezie și invers. Și de a rămâne cât mai mult timp în viață, pentru că toate aceste evenimente declanșează urmări în masă, în care Radu Lenea, Lizaveta Markov, Catinca Văduva, Asmodeus și alte personaje implicate sunt hăituite la propriu de maleficii Kritikos.

„Moartea îmi pare singurul lucru cu adevărat demn de încropit vreo discuție în juru-i, iar iubirea – că pentru asta ne-am adunat cu toții aici, nu? – nu e decât un pretext, un panaceu, o fugă de, o mai-lasa-mă-un-pic. Când spui iubire, spui de fapt moarte. Stii tu, domnule, că iubirea e de fapt moartea scrisă greșit? Și că, deși singurele litere în comun formează cuvintele rea, era și are, aceastea sunt de fapt emisari nocturni care, dincolo de toate, când totul se termină, la sfârșitul zilei, formează cu totul alte cuvinte, absolut improbabile statistic și lexical? Iar asta e ceva cu adevărat sfâșietor, ceva ce-ți poate frânge inima, nu, scumpule? Multitudinea improbabilă de combinații ale literelor e ceva ce-ți poate frânge spiritul.”



Mi-a plăcut enorm de mult povestea și modul de scriere al autorului, recognoscibil și dintr-o mie de texte. Cuvintele pe care le folosește, modul de exprimare, atmosfera pe care o creează, modalitatea în care își conturează personajele, toate acestea contribuie la alcătuirea unui roman unic, extrem, pe care ori îl vei adora, ori îl vei urî (sau nu vei înțelege nimic). Cale de mijloc nu există. Recunosc că modalitatea de scriere a autorului mi-a îngreunat oarecum lectura. Nu se folosesc alineate, nici linii de dialog, iar pentru acest lucru, care poate fi considerat ciudat/ mult prea sugestiv/inacceptabil, m-am gândit dacă să scad ratingul pe goodreads ori ba. Da, este obositor să citești o carte fără alineat și linii de dialog, mai ales dacă mai este și o carte cu un subiect mai aparte unde este nevoie de toată atenția de care dispui. Dar probabil că Flavius Ardelean a vrut să accentueze faptul că nu contează modalitatea în care este scrisă o carte, atât timp cât aceasta este una memorabilă, are ceva de transmis și trezește ceva în cel care o citește. Iar eu zic că asta i-a ieșit de minune, așa că, după îndelungi cugetări și încă sub efectul Noumenoir-ului, am hotărât să-i acord punctaj maxim J

„Noumenoirul este o formulă care conține toate potențialitățile literaturii, știi?, a tot ce s-a gândit vreodată, a tot ce se poate gândi și a tot ce se va putea vreodată gândi. Noumeniorul încapsulează toată literatura trecută, toate posibilele literaturi și întreaga literatură a viitorului.”

Ce mi-a mai plăcut și atras atenția la această carte a fost numele hotelului. A nus Dei. Destul de atipic pentru cititorii de rând, nu? De fire curioasă și nerăbdătoare să descopăr cât mai multe lucruri noi din cărțile pe care le citesc, am căutat cuvântul pe net și am găsit o altă variantă (care poate fi observată și în desenul de pe coperta cărții, un desen magnific, apropo ! ): Agnus Dei. Nu am să vă divulg semnificația cuvântului, dacă v-am făcut curioasă căutați pe net sau, și mai bine, citiți cartea apoi interesați-vă de anumite cuvinte.

Relația dintre Radu Lenea și Lizaveta Markov, respectiv Catinca Văduva mi-a plăcut și m-a impresionat, la fel și povestea Catincăi. Să nu uit de A.R. Deleanu, de manuscrisul care îi pune pe toți pe jar, de A nus Dei, hotelul ce pare el însuși un personaj, de semnificația cuvântului noumenoir. Urmăriri, comploturi, organizații secrete, amor și sânge, foarte mult sânge. Toate acestea sunt ingredientele ce vă vor ține lipit de carte, devorând pagină după pagină.

„Iubirea se poate stinge, se gândește și strânge și el din pumn, dar litera scrisă rămâne.”

„Nu e nimic dincolo de foaie. Nici dincoace de ea. Un gol indescriptibil camuflat în cuvinte niciodată precise.”

Noumenoir este o lectură obligatorie pentru toți cei care vor ceva diferit, cei care știu să citească printre rânduri, cei care adoră suspansul, adrenalina, personajele bine conturate, poveștile inspirate din realitatea actuală, umorul negru și satirele.

„Cândva omul se va uita la stele și nu va mai fi cuprins de obsesia de a le captura-n vorbe. Cândva literatura va dispărea și, odată cu ea, și noi.”

P.S. Cât de curând am să mă întorc la Miasma; acum știu de ce nu a mers de prima oară când am vrut să citesc cartea. Pur și simplu, trebuia ca Noumenoir să intre în scenă J


Mulțumesc editurii Herg Benet pentru cartea oferită spre recenzare.

joi, 20 aprilie 2017

Recenzie: „Rockstar” de Cristina Nemerovschi


V-ați întrebat vreodată ce vă place cel mai mult și mai mult la o persoană? Ce o face pe acea persoană, din punctul vostru de vedere, să merite titlul de idol? Ce vă atrage la ea, este ceva ce ea a shimbat în viața voastră?

Dar dacă ați pierde, definitiv, o personă dragă vouă? Ce ați simți? Cum ați trăi fără ea, cum ați continua viața care, inevitabil, ar deveni o luptă constantă, o luptă aparent fără sens?

Poate această carte vă va răspunde la întrebări..

Ce ador și apreciez cel mai mult la cărțile Cristinei este că, orice poveste ar construi, la orice personaj ar da naștere și orice situație ar prezenta, în spatele poveștilor ei vom găsi mereu ceva foarte profund, complex, care atinge cititorul și îl face să se identifice, să se regăsească și să empatizeze cu cel puțin unul dintre personajele cărților ei. Poveștile ei nu sunt simple povești, scrise doar pentru a vinde sau a șoca, cum mulți încă mai cred, ci sunt scrise din necesitatea de a împărtăși toate experiențele și gândurile sale cu alți oameni, oameni care s-au confruntat cu aceleași probleme, care simt și cred la fel ca ea sau care nu își găsesc drumul în viață. Chiar dacă la suprafață cărțile ei par ori niște cărți ca oricare altele, ori niște cărți exagerate și vulgare, în profunzime ele tratează o multitudine de teme și subiecte filozofice și chiar psihologice. Au efectul ăsta....terapeutic, dacă pot spune așa. Te trezesc la realitate, te revoltă, te fac să conștientizezi multe aspecte din viață, ce anume este ok și ce este cu totul greșit, te schimbă și te maturizează,dar fără a-ți lega o pereche de cătușe de mâini, că nu asta înseamnă maturizare, îți prezintă totul direct, fără ocolișuri. Te fac să te doară și mai tare, să plângi și să țipi, apoi să accepți ce merită acceptat și să renunți la ce cauzează și mai multă durere, te învață cum să te reîntregești și să te redescoperi, ca la final să îți arate că trebuie să ai mereu în tine acea doză de libertate, nebunie, frumusețe, inteligență, unicitate și revoltă, lucruri fără de care nu am putea fi noi înșine, ci o variantă mai incompletă, mai slabă a noastră.

„Pentru că drumul tău, dacă îl nimerești pe cel corect, nu presupune deloc efort. Dacă lupți, dacă te rătăcești, dacă drumul îți rănește tălpile, înseamnă cel mai probabil că nu e drumul tău, e al altcuiva. Trebuie să pleci de pe el și să-l cauți pe al tău, acolo unde totul va veni de la sine. Când îl vei găsi, vei ști. Te vei simți viu și vei ști. Întotdeauna.”



Mi-am dorit foarte mult să citesc această carte, din mai multe motive, dar cel mai mult am dorit să știu dacă este comparabilă cu Păpușile, cartea mea favorită de la Cristina. Am tot auzit că subictele celor două cărți sunt asemănătoare, că, într-un fel, ar fi o continuare a Păpușilor, un fel de extensie în ceea ce privește principalele teme, iubirea și moartea. Ei bine, după lecturarea Rockstarului, am aflat și adevărul: tot Păpușile a rămas pe primul loc pentru mine, dar recunosc că Rockstar este o lectură mult mai complexă, alertă și cu o paletă mai largă în ceea ce privește temele romanului.

Indirect, prin povestea lui Storm, Fire, Kat și a celorlalte personaje, Cristina ne vorbește, direct și profund, așa cum ne-a obișnuit, despre legătura fan-idol, despre viață și moarte, despre artă și cum poate ea salva vieți, despre cum să supraviețuiești atunci când îți este greu să și respiri, despre drumul tău în viață, acela pe care știi sigur că nu îți va fi foarte greu să îl parcurgi și care îți va aduce numeroase satisfacții și te va face cu adevărat viu.

Pe scurt, Storm este un tânăr controversat artist, ce aparent are tot ce și-ar dori cineva de vârsta lui: faimă, fani, o iubită (Alice), o mamă tânără și inteligentă, care îi acordă libertatea de care are nevoie, îl susține și îl lasă să ia propriile decizii în viață (Kat), o trupă de rock care îi aduce cele mai mari satisfacții (Hurricane Inside), prieteni nebuni care îl iubesc, idoli cu care a crescut și care l-au modelat pe parcursul adolescenței (Lola The Punk Goddess). Însă toate acestea nu par să mai conteze foarte mult pentru Storm, căci singura persoană pe care o iubea și încă o mai iubește mai presus de orice nu mai este lângă el: Fire, fratele său geamăn, este mort de patru ani.

Toată susținerea famililei și a prietenilor, tot succesul trupei, toată tinerețea, toate acestea  pălesc și își pierd din intensitate, deoarece durerea, suferința, vinovăția, neliniștea îl rup pe din două pe Storm, iar el nu mai poate fi ca înainte. Viața lui este într-adevăr ca o furtună: intensă, zbuciumată, reală, mătură tot în cale. Trăiește tot în cel mai intens mod posibil, duce totul la maximum, fără regrete (singurul fiind îndreptat doar spre Fire), fără jumătăți de măsură. Dă totul pe scenă, este rebel, impulsiv, viu dar în același timp se chinuie să supraviețuiască încă unei zile fără Fire, încă unui concert fără cel cu care împărțea aplauze, beri, fane, amintiri. Pierdut în acest tumult, în această furtună dinăuntrul său, care îl răvășește necontenit, ia decizia bruscă de a pleca tocmai în Argentinia, pe urmele idolului său, Lola, iar de aici acțiunea cărții devine și mai palpitantă, iar lecțiile învățate, mai numeroase. Odată cu Storm, cititorul descoperă noi personaje la fel de vii, intense și cu cicatrici impregnate în suflet precum personajul principal, cicatrici rămase pe viață, căpătate în urma bătăliilor exterioare dar mai ales interioare pe care eroii cărții le-au purtat cu stoicism de-a lungul vieții.

„După ce se întâmplase, mă aruncasem cu disperare în muzică, compusesem noul album în mai puțin de o lună și, pentru că voiam să-l văd gata finalizat, ca să pot pleca în turneu, l-am pus gratis pe net. Și a rupt, așa cum mă așteptasem, cum speraseră și băieții, penntru că era cu adevărat un album bun, puternic, adevărat. Nici nu avea cum să fie altfel. Nu când scrii despre asta, când pui acolo tot ce aveam eu de pus. (..). Eu fusesem cel care se agățase de albumul ăsta, de muzica din el, de toată durerea pe care voiam să o scot din mine. În sensul ăsta, muzica nu mă dezamăgise. Îmi arătase încă o dată că poate fi o oglindă minunată în care să arăți tot ce ești, tot ce simți.”

Lola este o femeie trecută de prima tinerețe, dar care a știut în ciuda tuturor piedicilor care i s-au ivit în cale cum să își păstreze tinerețea, nebunia și zâmbetul pe buze. Lola, idolul lui Storm, se aseamănă destul de mult cu mama acestuia, Kat. Niciuna dintre ele nu mai este adolescentă, dar cu toate acestea și-au continuat pasiunea (muzica respectiv scrisul) fără a ține cont de piedicile societății, de prejudecăți și de prostia unora. Ambele au suferit și au învățat singure cum să treacă peste pierderea unei persoane dragi, fără a fi nevoite să își știrbească din personalitate.

„Avea o față perfectă, atent îngrijită și machiată, dar dincolo de strălucirea ochilor verzi de pisică uriașă era o durere la fel de oribilă ca a mea. Kat era singura care mă înțelesese, pentru că și pe ea o duruse la fel. „

Întâlnirea dintre Lola și Storm este deopotrivă amuzantă și plină de învățăminte. Cei doi petrec zile de neuitat, trăiesc la maximum, învață unul de la altul, suferă din nou și se recompun, se distrează, râd și plâng. Storm își găsește o parte pe care o credea de mult pierdută, iar Lola, la inițiativa lui Storm, găsește curajul necesar de a-și întâlni propriul idol, cel care a contribuit la persoana și artista care este ea acum, Johnny. Întâlnirea dintre Storm, Lola și Johnny în L.A. este și ea memorabilă, iar acesta le povestește la rândul lui despre idolul său, cântăreața Maribel, care la rândul ei îi făcuse cunoștință cu idolul ei, un renumit jazzman al acelor timpuri trecute.

„You’re a fucking artist, love, I’ve seen you on stage. Of course you do have a scar, a deep and ugly one. A scar that is invisible to almost everyone, and that’s what makes you carry on with your music. You want to feel again and again that fucking scar, expose it, but in a way that it still remains entirely yours. “

“-Most of the things we fear our entire lives are really not important at all, spusese Lola.
Avea dreptate, dar, în același timp, eu știam că demonii uneori nu doar sunt în noi, ci sunt una cu noi, și nu pot fi exorcizați fără a rupe din noi, odată cu alungarea lor. Demonii care ne chinuie suntem noi și, dacă alegem să-i gonim, vom pierde pentru totdeauna și ceva ce suntem sau am fost, ceva important, ceva esențial.”



În nicio altă carte nu am mai întânit până acum această legătură idoli-fani, și cu atât mai puțin să fie expusă atât de frumos și profund cum a făcut-o Cristina. Într-un fel, mă gândesc, a scris chiar din experiența ei ca și scriitoare, ceea ce mă duce cu gândul că este una dintre cele mai apreciate și iubite scriitoare din România la ora actuală. Și este pe merit, pentru că, așa cum am scris și mai sus, ea atinge cititorul și îi prezintă situații concrete și actuale, situații în care e imposibil să nu te regăsești în ele și să nu îți ajungă la inimă. Și este incredibil cum idolii te pot salva, cum arta, sub diferitele ei forme, te poate salva; cum poate contribui o melodie sau o carte sau un film sau artistul din spatele lui la persoana care ești tu acum, sau care vei fi în viitorul apropiat. Și nu este deloc greșit să îți urmezi pasiunea, indiferent de câte piedici te vei lovi. Și este important să  alegem drumul care este pentru noi bun în viață, pentru că dacă facem greșeala de a încerca să fim ceea ce nu suntem cu adevărat, atunci viața nu ne va mai oferi nimic de care să ne bucurăm. La fel și cu persoanele din viața noastră, contează foarte mult pe cine lăsăm să ne fie alături, cui permitem să ne modeleze ori să ne urmeze în nebuniile noastre.

„Vedeam, de fapt, cum își pierd unii tinerețea. Pierzându-și visurile, mai întâi. Apoi, consolându-se cu ideea că și-au pierdut visurile. Își spun că oricum erau prea copilărești, că așa trebuia să fie, să meargă mai departe, să calce peste ele, fiindcă nu erau bune de nimic. Apoi, se făceau că le uită și se aruncau într-o rutină care nu îi reprezenta cu nimic, care nu-i bucura, dar care îi putea ascunde de sufletul lor. Își adunau cât mai multe măști, pentru ca nu cumva cineva indiscret să îi privească goi și să descopere cadavrele visurilor ucise. Trăiau cu măștile, și așa trecea timpul.”

Cea mai bună terapie este cea în care ai alături persoanele care chiar contează pentru tine, acele persoane care pot aduce ceva bun și autentic în viața ta. Cea mai bună terapie este cea în care îți urmezi chemarea, în care dai glas pasiunii tale, visurilor tale. Cele mai bune terapii sunt iubirea, arta și unii oameni, deoarece numai cu ajutorul lor vei putea să mergi mai departe fără a fi nevoit să faci compromisuri ori să-ți știrbești din personalitate.



Am adorat absolut toate personajele cărții, fie ele principale sau secundare. Toate au o poveste de spus, toate sunt incredibil de reale, chiar și Fire, el este mereu prezent în carte, prin intermediul amintirilor fratelui său geamăn. Dacă ar fi să aleg un personaj preferat, nu aș putea să o fac. Poate este Kat, sau poate Lola. Poate Ina, terapeuta, sau poate chiar Fire, deoarece fără el povestea ar fi fost alta, el poate fi numit catalizatorul a tot ceea ce s-a întâmplat cu celelalte personaje. Sau poate este Tixx, unul dintre membrii trupei, poate cel mai controversat dintre ei (după Storm, bineînțeles), cel care are un rol major în poveste și cel care mi-a dat lovitura finală și pe care l-am înțeles destul de bine. Nu, nu pot alege un singur personaj, toți au avut atât de multe de pierdut și toți sunt eroi, în ciuda durerii și cicatricilor pe care le poartă cu ei. 

Rockstar este o lectură surprinzătoare, care te poartă prin toate sentimentele posibile, care te pune față în față cu durerea, faima, fericirea, suferința, dezastrul. Este o furtună care distruge totul în cale doar pentru a-ți arăta că poate dar că poți și tu, că într-o zi vei fi capabil să faci loc soarelui în viața ta. Este un foc care te arde încetul cu încetul, tot mai intens și tot mai adânc doar pentru a-ți dovedi că, dacă nu imediat, atunci  într-o bună zi vei fi capabil să își oblojești rănile și eventual să devii una cu acel foc, să(-l) înveți să ardă doar cum vrei tu.

„Rockstar e atunci când deschizi ochii dimineața fericit că te-ai trezit în corpul singurei persoane din lumea asta în care ți-ar plăcea să fii. E mai mult un sentiment. Bucuria de a îmbrăca singura piele căreia ai vrea să-i dai viață, din tot universul.”

„Și cel mai greu dintre toate e să fii iubire. Dar numai ea te salvează.”


Mulțumesc editurii Herg Benet pentru cartea oferită spre recenzare și Cristinei, pentru că este un idol pentru generația de azi. 

Primele traduceri ale editurii Herg Benet



         Primele traduceri ale editurii Herg Benet sunt disponibile pe site-ul acesteia și în libăriile partenere



„Acest cântec neîmblânzit”, prima carte din seria de două romane „Monștrii din Verity” de Victoria Schwab, în traducerea lui Flavius Ardelean, și „Anomalii” de Colette Freedman și Sadie Turner, în traducerea Laurei Nureldin, au sosit de la tipar la jumătatea lunii aprilie și sunt disponibile pe site-ul editurii și în librăriile partenere.





Nimic nu poate asigura liniștea într-un oraș frânt de război, într-un oraș copleșit de monștri. În acest extraordinar roman fantasy urban al aclamatei autoare Victoria Schwab, o tânără adolescentă trebuie să aleagă între calea eroinei sau cea a nelegiuiților, între cea a prieteniei sau a adversarilor, totul cu riscul de a înclina balanța întregului viitor al propriei sale lumi. „Acest cântec neîmblânzit” a ajuns încă din prima săptămână de la lansare pe locul întâi The New York Times Bestsellers List, iar drepturile de ecranizare au fost deja achiziționate de către Sony Entertainment.

Kate Harker și August Flynn sunt moștenitorii unui oraș divizat – un oraș în care violența de zi cu zi a dat naștere unor monștri cât se poate de reali. Tot ceea ce își dorește Kate este să fie la fel de nemiloasă precum tatăl ei, care obligă oamenii să îi plătească pentru protecția pe care le-o oferă împotriva întunericului neînduplecat. Tot ceea ce își dorește August este să devină uman, cu o inimă tot atât de bună precum cea a tatălui său, și să joace un rol mult mai important în sprijinirea celor inocenți – însă cum poate dacă el este chiar unul dintre monștri? Unul care poate să fure sufletul cuiva cu un simplu acord al muzicii? Când se ivește ocazia de a o putea supraveghea pe Kate, care tocmai ce a fost dată afară de la cea de a șasea școală și se întoarce astfel acasă, August se dedică în întregime misiunii sale.

Victoria Schwab creează cu măiestrie atmosfera unei metropole tulburate și efervescente, în care eroii sunt puși în fața luptei cu monștrii de pretutindeni – atât cei care îi copleșesc în jur, cât și cei dinlăuntrul lor…

„O nouă lume captivantă și plină de pericole pe care cititorii o vor îndrăgi pentru ritmul alert și terifiant.” (Publishers Weekly)

„O poveste cu o atât de întunecată precizie a textului, încât mai mult ca sigur îți va provoca fiori pe șira spinării.” (Booklist)

„Debordant de energică, această carte este întocmai biletul pentru o noapte neîntreruptă de lectură.” (Kirkus Reviews)

Citiți un fragment pe Pălărisme.ro.

Despre „Anomalii




În viitor, nu mai există boală. Nu mai există război. Nu mai există nemulțumire. Toți cetățenii sunt membri supuși ai Guvernării Globale. Însă o singură vară este pe cale să schimbe totul. Keeva Tee tocmai a împlinit cincisprezece ani. Este pe punctul de a pleca în multașteptata excursie la Tabăra Monarch, pentru a primi imprimarea celui care i-a fost desemnat partener de viață. Dar în clipele fericite și lipsite de griji petrecute în Comunitatea Oceanică a auzit și zvonurile de temut despre “anomalii” – cetățeni care nu pot fi imprimați. Iar când Keeva ajunge la Tabăra Monarch, cel mai întunecat coșmar al ei devine realitate – este și ea o anomalie. Din acel moment, începe să se îndoiască de toate convingerile din trecut. Dacă libertatea și individualitatea au fost sacrificate de dragul siguranței? Găsind un avertisment scrijelit sub patul din tabără, Keeva începe să înțeleagă: revolta va fi pedepsită, dezacordul nu este o opțiune, iar răzvrătiții vor fi anihilați.

„O carte vibrantă” (Russel Brand)
„O aventură amețitoare” (Max Beesley)
„O poveste cu un ritm alert și captivant care confirmă că trebuie să luptăm. 








marți, 18 aprilie 2017

Noutăți editoriale la editura Nemira în luna aprilie



Luna aprilie aduce multe surprize pentru super-cititorii Nemira cu noutăți în colecțiile Nautilus & YA.

CONTACT, de Carl Sagan, revine în colecţia Nautilus. Carl Sagan este unul din cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă, care şi-a trăit viaţa împărtăşind şi altora fascinanţia sa pentru spaţiu, viitor şi necunoscut. În singurul său roman pune sub lupă știința, religia și politica, elemente care definesc societatea, dar mai ales relația dintre ele, privind și spre rolul lor din viitor. Un clasic modern al literaturii SF, Contact etalează un talent ieșit din comun.

Trilogia Omul Arămiu, de Robin Hobb, ajunge la final, iar acest capitol din aventurile lui Fitz se încheie în DESTINUL BUFONULUI. Bufonul i-a prezis că-și va sfârși zilele pe insula gheții, iar Fitz, știindu-i previziunea, plănuiește să-și schimbe viitorul. Numai că destinul nu e ușor de sfidat.

Le reamintim cititorilor că Robin Hobb va vorbi cu noi live prin skype la ediţia din 24 aprilie a Serilor Nautilus.

Cartea de debut al lui Joe Abercrombie, TĂIŞUL SABIEI, revine într-o nouă ediţie în colecţia Nautilus. Un fantasy întunecat şi violent, plin de războaie şi intrigi, într-o lume colorată în nuanţe de gri, cu eroi care nu urmează tiparele clasice.



FEMEI PERICULOASE VOL. 2 continuă antologia coordonată George R.R. Martin şi a lui Garden Dozois. Cititorii vor descoperi câteva invitații în alte universuri irezistibile, în care se vor întâlni cu jocuri pe viață și pe moarte, creaturi misterioase, ființe supraomenești și spații înșelătoare. Tot în acest volum se regăsesc povestirea Dianei Gabaldon din universul Outlander şi cea a lui George R.R. Martin, care ne poartă în istoria Celor Şapte Regate.

Seria de autor Philip K. Dick continuă cu o nouă ediţie a romanului cyberpunk care a stat la baza filmului-cult Blade Runner: VISEAZĂANDROIZII OI ELECTRICE?. Cartea a fost nominalizată la Premiile Nebula în 1968 și descrie un viitor postapocaliptic în care multe specii au dispărut, iar androizii sunt atât de umani încât au devenit interzişi. Rick Deckard are misiunea de a-i descoperi pe cei falși. Numai că ei ripostează...

În colecţia Young Adult cititorii vor descoperi un nou roman captivant: CRUZIMEA, de Scott Bergstrom. O carte plină de acţiune, adrenalină şi mister. După răpirea tatălui ei, tânăra Gwendolyn Bloom pornește într-o călătorie neașteptată, care devine o misiune periculoasă. Luându-și altă identitate, coboară în infernul ascuns al criminalilor, al spionilor și al minților diabolice din Europa.

Eu abia aștept volumul doi din Femei periculoase (recenzia primului volum o găsiți pe blog), Cruzimea și Contact. Pe voi care dintre noile apariții Nemira vă încântă? 


joi, 13 aprilie 2017

Recenzie: „Lindbergh.Povestea unui șoricel zburător” de Torben Kuhlmann



Această recenzie este una cu totul specială, deoarece este prima oară când aleg să vă povestesc despre o carte ilustrată pentru copiii, așadar emoțiile sunt cu atât mai mari și sper să conving cât mai multe persoane, adulți și pici deopotrivă, cât de frumoasă și intensă este această carte publicată de editura Corint Junior.

Întotdeauna m-au fascinat și intrigat poveștile cu și despre aviație, așadar nu am stat deloc pe gânduri atunci când am aflat că Lindbergh va apărea la una dintre cele mai iubite edituri de la noi din țară. Eram hotărâtă să citesc această carte, deși am trecut de ceva timp de vârsta copilăriei, iar subiectul aparte și incredibilele ilustrații  m-au făcut să mă îndrăgostesc pe loc de această nouă apariție literară. Nu am cuvinte să vă explic ce bucuroasă am fost când mi-a ajuns pachetul și am putut, în sfârșit, să țin în mâini cartea. Exact ca un copil mic care își găsește cadourile sub brad în dimineața de Crăciun. Iar ce am descoperit înăuntrul paginilor a fost cel mai priceless și pur lucru pe care l-am experimentat în ultima perioadă: o poveste fascinantă și cele mai superbe ilustrații ever ! Îmi venea să fotografiez fiecare pagină, să împart cu voi aceste minunății, însă a trebuit să mă rezum la doar câteva poze, care, sper eu, mi-au ieșit cât mai artistic.



Torben Kuhlmann, ilustratorul și autorul poveștii, țeste cu măiestrie, atât prin cuvinte, dar mai ales prin desene, o poveste fascinantă inspirată din viața lui Charles Lindberg, care în 1927 a proiectat un avion cu un singur motor și a zburat singur din New York până în Paris, fără a primi vreun ajutor și fără a dispune măcar de o parașută. Cum de a reușit acest bărbat o performanță demnă de un adevărat aviator? Se spune că băiețelul Charles a fost inspirat de faptele vitejești ale unui șoricel...

Inteligent, mare devorator de cărți, curajos și isteț, un șoricel de bibliotecă descoperă cu stupoare, în momentul în care își permite să ia o pauză de la lectură, bineînțeles, pentru a arunca o privire celor ce se petrec împrejurul său, că toți confrații săi au părăsit țara, amenințați fiind de  tot felul de invenții periculoase, cum ar fi capcanele mecanice pentru șoareci. În momentul în care își dă seamă că nu poate ajunge în siguranță pe tărâmul tuturor posibilităților la bordul navelor păzite de pisici înfometate, și după ce observă cu stupoare câțiva șoareci zburători (lilieci), micuțul solitar realizează că numai el singur se poate salva. Înfrcoșătoarea întâlnire îi dă aripi bravului șoricel – la propriu. Dacă ei pot zbura, el de ce nu ar atinge cerul?



„El se aventură prin labirintul de țevi de canalizare, adulmecă aerul umed și auzi un scârțâit slab. Dintr-odată, simți niște aripi fluturându-i în față. Creaturi fantomatice zburau prin întuneric. Arătau ca niște șoareci, cu ochi mici și urechi enorme. Dar zburau cu puternice aripi negre.”



Astfel începe marea aventură a micuțului șoricel, care va face orice îi stă în putință pentru a traversa oceanul Atlantic. Bătăi de aripi, gheare ascuțite, ochi vigilenți în întuneric și urechi ciulite în permanență, acestea sunt pericolele de care trebuie să se ferească necontenit șoricelul în lungile peregrinări pe care trebuie să le facă pentru a-și strâge cele trebuincioase la construirea unui avion. De două ori construiește și înceracă să se înalțe cu.. un fel de aripi zburătoare și tot de atâtea ori dă greș, fiind cât pe ce să fie călcat de tren sau înșfăcat de ghearele unei bufnițe. A treia oară proiectează un avion cu adevărat remarcabil, cu rotițe pentru decolare și aterizare, motor, spațiu pentru piese de schimb și hrană. În sfârșit, după săptămâni de muncă asiduă, cu perseverență și încredere, micul șoricel este, din nou, gata de zbor. Însă urmăritorii lui nu sunt departe, iar bravul nostru personaj trebuie să facă față ultimei încercări. Va scăpa el nevătămat din ghearele asupritorilor? Va reuși invenția lui să zboare suficient încât să traverseze Atlanticul? Asta veți afla doar dacă aveți curajul să decolați împreună cu micuțul șoricel și să descoperiți o poveste  palpitantă și frumoasă are vă va ține cu sufletul la gură pe tot parcursul zborului lecturii.

„Micuțul avion și pilotul lui încă și mai mic au zburat peste câmpii și orașe, au trecut peste stânci și peste faruri, până când grandiosul ocean li s-a întins în față.”

Lindbergh. Povestea unui șoricel zburător este o lecție despre ce înseamnă curajul, munca și încrederea că visurile noastre pot prinde aripi dacă credem cu adevărat în ele. Este o carte care, prin povestea relatată și ilustrațiile încântătoare, te va face să zâmbești, fie că ai 4, 8 sau 24 de ani. Sau 64 J))




Mulțumesc din suflet editurii Corint și Simonei Stoica pentru că mi-au oferit șansa de a zbura alături de Lindbergh în minunata lume a curajului/aviației. 

Cartea poate fi comandată de aici

joi, 6 aprilie 2017

Recenzie: „Jurnalul primei mele morți” de Ioana Duda



Într-unul dintre interviurile date (ultimul, dacă nu mă înșel), Ioana Duda spunea că, în opinia ei, cel mai important lucru la o carte este să te facă să simți, iar pentru asta cartea respectivă trebuie să fie scrisă cu suflet. Nimic mai neadevărat, sunt total de acord cu ea, iar eu mereu am spus că autorii Herg Benet, cei pe care am apucat să-i citesc până acum și care au devenit preferații mei (știu ei care sunt) chiar așa scriu: cu sufletul, pentru alte suflete. Iar acum, după lecturarea devorarea Jurnalului, a devenit și Ioana prferata mea. Pentru că ea știe cum să scrie astfel încât să te facă să simți. Și scrie liber, cinstit, așa cum declară ea că trebuie să se scrie, scrie din inimă și asta se observă de la primele pagini.

Am citit cartea în decursul unei perioade destul de sensibile, când simțeam pe propria-mi piele efectele distrugătoare, dar și înălțătoare ale iubirii, o perioadă când nimic nu mă mulțumea, când vedeam mai clar ca oricând urâțenia vieții și neputința mea, iar toate acestea adunate mă făceau să mă simt oribil. O perioadă propice pentru a simți această carte. O perioadă când mă simțeam slăbită psihic, singură, apatică, în fiecare zi ducându-mi gândurile și lacrimile și depresiile. Sau poate din contră, a fost o alegere neinspirată, poate ar fi fost mai benefic pentru mine să mă afund într-o lectură cu multă acțiune, pentru a mă putea elibera de propriile gânduri și întrebări, decât să mă scufund la propriu în oceanul de tristețe al trăirilor din această carte. Dar nu, cred că am să rămân la prima părere, și anume că am citit cartea exact când trebuia. Când aveam mai mare nevoie. O aveam în bibliotecă de câteva luni bune, și totuși nu am citit-o până deunăzi, nu m-a strigat, nu m-a tentat, nu mi-a făcut cu ochiul multă vreme. De ce? Trebuia să o citesc într-o anumită perioadă. Coincidență? Nu prea cred.

„Și îmi tot spuneți că mâine, mâine sigur va fi altfel, că mă iubiți, că voi trece peste. Și eu trebuie să mă prefac, în fiecare zi, că pot trece peste. Să râd, să zâmbesc, să vă strâng în brațe, să spun că da, știu. Va trece până la urmă. Am oboist să mint și să zâmbesc.”

Cartea este de o profunzime greu de redat în cuvinte și sincer vă spun că nu mă așteptam să mă atingă atât de mult. Ce am descoperit între paginile cărții m-a lăsat aproape mută de uimire și cu ochii în lacrimi. Am simțit efectiv fiecare pagină,  fiecare regret al Valentinei, durerile și tristețile ei au fost și sunt și ale mele. Niciodată nu am rezonat mai mult cu un personaj, rare au fost cazurile când o poveste a reușit să mă facă să sufăr atât de mult. Sufeream pentru Valentina și pentru mine. Sufeream pentru cât de superficială a ajuns lumea, cât de ignorantă și plină de prejudecăți, pentru câtă tristețe îți poate aduce o iubire neîmplinită. Aproape eram una și aceeași. M-am regăsit foarte mult în trăirile ei, anumite lucruri pe care ea nu le înțelegea nu le înțelegeam nici eu, stările mele de depresie, regret pentru toate visurile neatinse și mai ales pentru sentimentul de singurătate și neînțelegere a celor din jur erau și ale ei și viceversa. Să vrei să dai totul din tine, dar să nu ai pentru cine, să nu fi înțeleasă și iubită pentru ceea ce ești de către persoanele la care ții cel mai mult, să te complaci și să-ți refuzi fericirea și dorința aceea imensă de a da tot ce e mai bun din tine, de a schimba în bine oamenii, de a-i face să vadă că pot trăi intens, nu doar supraviețui de pe o zi pe alta, să-i faci mai buni și mai nebuni și frumoși și asumați și inteligenți, iar la rândul lor ei să facă asta pentru tine. Să fii ca un foc, care vrea să ardă totul în jur, în cel mai frumos mod cu putință, dar atunci când ești pregătit să transformi totul în scrum, primești o nemeritată baie rece, iar focul se stinge, nu este ușor deloc. Tu te stingi. Și eventual, te arzi singur. Pentru că altceva nu mai ești în stare să (re)aprinzi la viață. Și ard și visurile tale, și ochii aceia care priveau cu speranță în jur, la alți ochi, și pofta de viață pe care o căpătaseși cu greu, și încrederea în oameni și o lume mai...diferită.

„Cât timp am fost împreună, am crezut că descoperisem leacul. Sau nu. Mint. Chiar îl descoperisem. Leacul oricăror dureri e iubirea. Fără doar și poate. Să spună cine ce o spune. Iubirea cicatrizează toate rănile de care știi și ălea de le credeai uitate. Ce, credeați că rănile se vindecă? Aș ! Iluzii. Timpul nu vindecă nimic. Doar trece. Iubirea vindecă.”

 „Aș fi în stare de orice, doar ca să simt seara, în mâna mea, o altă mână. A omului pe care îl iubesc. Alături de care vreau să îmi petrec tot restul vieții.”



Vaentina suferă și decide că cel mai bine pentru ea este să se omoare, să pună capăt suferinței și durerii care vine din toate părțile, în special dinspre acele persoane pe care le iubește cel mai mult. În decursul câtorva ore, pe parcursul unei nopți întregi, ea rememorează momentele cheie din viața ei, amintiri dragi dar și mai puțin dragi, clipele de fericire și extaz dar și cele în care a simțit ce înseamnă cu adevărat suferința, acele momente care au dus-o mai aproape de hotărârea de a renunța.

„Și, poate, dacă aș mai avea răbdare, dacă aș mai putea suporta durerea asta încă un pic, dacă aș mai avea puterea să cred, să visez, să îmi spun așa cum face antreonrul la sală: „hai, încă un pic. În sport și dragoste nu se poate fără durere. 1,2,3” și mai știi că ai șapte secunde și scapi, dacă ar fi așa, poate nu m-aș omorî. Dar nu mai pot suporta durerea. Nu sunt dramatică, nici exagerată. Sunt ca un om cu metastază în oase, căruia doza mortală de morfină nu îi mai alină durerea și a venit momentul.”

„Dar fiecare își trăiește emoțiile în felul lui. Iar eu am fost mereu nespus de sensibilă. Ca și cum m-aș fi născut cu o rană în suflet și orice dezamăgire, durere, neîmplinire, vis spulberat, moment prost, au râșcâit și mai adânc acolo.”

Valentina este pentru mine un fel de alter-ego în ceea ce privește intensitatea trăirilor, tumultul de sentimente, gânduri, emoții. Este o femeie sensibilă care tânjește după iubire, după o iubire la un alt nivel, cel mai înalt nivel, o iubire diferită și specială așa cum este și ea. Dialogul pe care îl poartă cu îngerul ei păzitor (sau poate e monolog?) este revelator, dureros, frumos, neașteptat. Relația ei cu Matilda, cea mai bună prietenă și cea care i-a fost mereu aproape este extraordinară. Aproape că m-a făcut geloasă, dar în același timp bucuroasă că în viața reală mai există asemenea relații și prietenii. Și spun în viața reală pentru că povestea asta poate fi a oricăruia dintre noi.  Cu o asemenea prietenă alături, un suflet- pereche, poți trece mai ușor peste durere.

„Eram atât de singure amândouă. Mereu ne-am înțeles singurătatea una alteia. Noi nu ne-am mințit niciodată. Am știut în adâncul sufletului că avem nevoie de un partener ca să fim fericite.”

Cu toate acestea, așa cum scrie și în carte, nimeni nu poate salva pe nimeni altcineva. Poți suferi împreună cu ei, dar nu îi poți salva. Însă, în definitiv, leacul oricăror dureri e iubirea.



Și poate că încă mai sunt puțin (mai mult) slăbită, apatică, depresivă, dar odată cu această lectură am învățat că nu trebuie să mă dau bătută și să mă bucur de tot ceea ce contează cu adevărat. Și că nu trebuie să mă schimb sau să-mi reprim sentimentele și focul din mine. Că este greu, dureros, că uneori începi să te stingi ușor ușor și simți că toată esența ta dispare înghițită de superficialitatea, ignoranța, incapacitatea celor din jur de a simți, iubi, trăi. Dar și de incapacitatea ta de a trece mai ușor peste toate aceste lucruri. Nici nu ai avea cum să treci peste ele, căci fac parte din tine, vrei nu vrei. Și te modelează. Și te schimbă. Și te lasă fără suflu, apoi ți-l redă din nou pentru ca tu să o iei din nou la drum. Sau pentru a-și bate joc de tine. Dar nu trebuie să mă dau bătută. Cel puțin, nu acum.

„- De ce îl iubesc așa de mult, Matilda?
- Pentru că iubești tot ceea ce trebuie salvat. Pe tine vrei să te salvezi, de fapt. Și nu știi cum. Ți se pare mai ușor cu ceilalți. De fapt, nu e nimic de salvat în tine. Tu ești bine. Ești doar foarte sensibilă. Iar ceea ce pentru unii e minor sau ușor de dus, în tine se amplifică de mii de ori. Exact ca toți câinii, care aud sunetele amplificate. Așa e și la tine cu emoțiile. Așa te-ai născut. Nu e rău. Dimpotrivă. E minunat. Să simți. Ești binecuvântată. Trebuie doar să faci ceva bun cu toate emoțiile și stările ăstea. O faci deja cu scrisul tău.”


Jurnalul primei mele morți este cea mai profundă carte citită de mine în ultima perioadă, iar asta spune multe, deoarece în ultimele luni am parcurs foarte multe cărți bune, intense, profunde, care te răscolesc și pe care vei vrea să le recitești imediat ce le-ai terminat. Iar cartea Ioanei Duda este cel mai veridic exemplu. Te sfâșie, dar te și recompune. Este o contradicție greu de explicat în cuvinte și doar atât mai pot spune: citiți-o, pentru că merită.

 Mulțumesc din suflet editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit. Cartea o găsiți aici

luni, 3 aprilie 2017

Recenzie: “Scris pe trup” de Jeanette Winterson




Cum poți scrie despre o carte care începe cu De ce măsura iubirii este pierderea ei și continuă în această notă sfâșietoare până la final, când ni se confirmă încă o dată că, în ciuda faptului că dragostea este cel mai puternic și frumos sentiment care poate exista între oameni, este și cel mai distructiv atunci când în ecuația iubirii intervin o mulțime de alți factori, mistuind aproape complet puritatea, fericirea și sentimentul de apartenență pe care le simțim doar în apropierea persoanei iubite?

Este dificil de exprimat în cuvinte frumusețea și profunzimea acestei cărți, deoarece povestea din interiorul paginilor poate fi povestea de viață a oricăruia dintre noi; este reală, este palpabilă, este plină de speranță dar și de deziluzii. Este o poveste cu trup și suflet, mai ales suflet, este tot ce ai vrea să găsești într-o poveste de dragoste, dar în același timp nu ai vrea să experimentezi în veci așa ceva.

„M-a sărutat și în sărutul ei am găsit toată complexitatea pasiunii. Iubire carnală și iubire copilăroasă, virginitate și păcat.”

 „Nimic nu conta pentru noi. Eram niște ființe jignitor de fericite. În mâinile noastre căzuse o comoară, ea era comoara mea, iar eu, comoara ei.”

De ce măsura iubirii este pierderea ei? De ce abia după ce pierdem ce avem devenim conștienți de ce am avut și apreciem mai mult ce am trăit odată, dar totul fiind inutil de-acum? E inutil să te gândești că puteai aprecia mai mult ce aveai, e inutil să regreți că nu ai făcut-o și că nu ai știut să trăiești și să iubești cu adevărat. În zadar acum îți pare rău de toate lucrurile pe care nu le-ai făcut, nu le-ai spus, nu ai știut să le simți nu ai știut să le cuantifici. Atunci este prea departe. Acum este prea târziu.

„Cine te-a învățat să-mi scrii pe spate cu sânge? Cine te-a învățat să-ți folosești mâinile ca pe un fier înroșit? Ți-ai gravat numele pe umerii mei, m-ai marcat ca aparținându-ți.”

Jeanette Winterson așterne pe hârtie o frumoasă și sfâșietoare poveste de dragoste cu intenția de a reliefa într-un mod cât mai atipic și veridic (o extraordinară combinație) anatomia iubirii și a morții, cu tot ceea ce înseamnă durere, pierdere, regăsire, neputință, fericire, pasiune, dorință.

Temele romanului sunt iubirea și moartea, sau mai bine spus vremelnicia ființei umane. Două teme din ce în ce mai des întâlnite în literatură și chiar cinematografie și teatru. Două subiecte disputate îndelungat, disecate în conversații și întoarse pe toate părțile, care întorc pe toate părțile pe cei care au curajul să vorbească ori să gândească despre ele, care inundă gândurile celor mai sensibili și curajoși dintre noi.

 Este o carte de o tristă profunzime care te face să conștientizezi efemeritatea vieții, care te face să îți pui întrebări referitoare la ce este corect și ce este permis, mai multe întrebări pe parcursul lecturii și după ce ai terminat lectura.

Scris pe trup este, din punctul meu de vedere, un jurnal intim în care cititorul va descoperi mărturisirile unei ființe profunde, sensibile și iubitoare, dar cu sufletul plin de contradicții, o ființă sfâșiată de nesiguranță, care se află într-o continuă luptă atât cu propria-i persoană, cât și cu clișeele și îngrădirile mentale și sufletești întâlnite la fiecare pas. Această ființă, naratorul cărții, nu are nume, vârstă sau sex. Se îndrăgostește de o fată cu păr prerafaelit și pielea albă ca laptele, căsătorită de zece ani, prinsă într-o închisoare din care sufletul nu știe cum să evadeze, în care trupul suferă de boală și singurătate. Louise, căci așa o cheamă, este o femeie puternică în ciuda nefericirii sale, dornică să evadeze în brațele unei iubiri complete și complexe, suficient de puternică pentru a rupe gratiile închisorii și a se dedica total  persoanei iubite.

„Scris pe trup e un cod secret vizibil doar într-o anumită lumină; acolo sunt acumulările de-o viață. În anumite locuri, palimpsestul este atât de adânc gravat, că literele par a fi de braille. Îmi place să-mi țin corpul strâns în sine, ferit de ochi iscoditori. Niciodată nu am dezvăluit prea mult, n-am spus toată povestea. Nu știam că Loiuse are mâini care pot citi. M-a tradus, recreându-mă în propria ei carte.”

Louise i se dezvăluie cititorului prin intermediul naratorului, cel/cea care face o incursiune în trecutul și prezentul vieții sale amoroase, veșnic prins/ă între două sau mai multe iubiri. Povestea lor de dragoste este cu atât mai intensă și mai atrăgătoare pentru cititor cu cât JeanetteWinterson construiește un personaj ambiguu, nu știm dacă este bărbat sau femeie, ci că de-a lungul vieții a avut relații atât cu bărbați, cât și cu femei, iar acum iubește cu patimă o femeie puternică și sensibilă, purtătoarea unor cicatrici trupești, dar cu sufletul curat de iubire. Această alegere a autoarei de a nu preciza numele sau sexul naratorului are o mare însemnătate pentru oricine vrea să afle ce-nseamnă de fapt iubirea. Iubirea aceea adevărată, care nu ține cont de reguli, opinii sau îngrădiri sociale, iubirea necondiționată care nu sacrifică sentimentele de dragul aparențelor. Când ne raportăm la iubire nu ar trebui să ținem cont de vârstă sau sex, nu ar trebui să fim plini de prejudecăți și să dăm dovadă de urâțenie sufletească. Acestea sunt doar niște pretexte nejustificate în spatele cărora se ascunde un caracter îndoielnic și o mare frustrare.



În ciuda marii iubiri ce și-o poartă, cele două personaje sunt pe punctul de a pierde tot ce au construit până atunci, renunțând la toată frumusețea care ar fi putut veni. Anumite pagini sunt extrem de dificil de citit și ascund în interiorul lor o tristețe fără margini, deoarece îi aduc cititorului în față o realitate a vieții greu de suportat în final, iubirea îți poate aduce mai multă neîmplinre decât fericire, boala te poate lovi indiferent cât de puternic ești, moartea nu cruță pe nimeni iar în final majoritatea oamenilor se duc fără a cunoaște cu adevărat iubirea.

„O să treci peste asta..Clișeele sunt cele care ne fac atâta rău. Să pierzi pe cineva pe care-l iubești înseamnă să-ți schimbi viața pentru totdeauna. Nu o să treci peste asta, pentru că asta e chiar ființa pe care ai iubit-o. Durerea se oprește, apar oamnei noi, însă rana nu se mai închide niciodată. Cum ar putea? Moartea nu șterge însușirile unice ale cuiva care a contat suficient de tare ca să-l plângi.”

Scris pe trup este o ca o poezie în versuri, cu un lirism ce te acaparează până în măduva oaselor; este o carte frumoasă și tristă deopotrivă, cum numai o poveste de dragoste poate fi.

„Pentru că le ții închise ca pe un evantai, nimenu nu bănuiește că de omoplații tăi sunt prinse aripi. În timp ce stăteai întinsă pe burtă, ți-am frământat marginile colțuroase ale zborului. Ești un înger căzut, dar nemișcat, așa cum sunt îngerii; trupul îți e ușor ca de libelulă, ai aripi mari aurii, tăiate din soare.”


Mulțumesc libăriei online Libris pentru exemplarul oferit spre recenzare. Cartea o puteți comanda de aici, la un preț avantajos. Nu uitați că Libris au o mare varietate de cărți, atât în limba română cât și în limba engleză.